Cunosc dascăli care chiar seamănă cu ”domnul Trandafir”

Este ziua lor, a educatorilor din lumea întreagă. UNESCO  a desemnat această zi de 5 octombrie ca fiind Ziua Mondială a Educației pentru a marca semnarea “Recomandării UNESCO/OIM (Organizația Internațională a Muncii) privind statutul profesorilor” în 1966.
Un bun prilej pentru a ne gândi cu recunoștință la acești oameni care schimbă destinul altor oameni, a celor aflați la începutul vieții. La învățătorii care ne învață scrisul și cititul, la profesorii care ne îndrumă pașii spre disciplinele care ne vor folosi mai târziu. Și, nu în ultimul rând, la profesorii universitari care adaugă cele mai specializate cunoștințe zestrei acumulate în primii 12 ani de studii.
Din nefericire, ne gândim (și vorbim) mai mult în astfel de momente. Se trimit mesaje (aici politicienii sunt pe primul loc!), se spun vorbe mari, ne aducem aminte de figuri luminoase care au făcut atât de multe pentru noi. Le urăm la mulți ani dascălilor, poate ducem un buchet de flori învățătoarei și cam atât. Ziua trece, vine 6 octombrie și ne aducem aminte cât de răi sunt profesorii, cum s-au îndepărtat ei de modelul ”domnului Trandafir”, cum își bat ei joc de școala românească, cum pretind ca elevii să învețe mai mult decât trebuie. Cum predau după fișe, pentru că manualele au cam dispărut, cel puțin în acest an, grație unor ”minunate” decizii ministeriale...
Dar câte nu ne amintim?
Uităm, de fiecare dată, să ne aducem aminte cum este societatea în general. Cum și-au bătut joc politicienii de acest minister, unde s-a înregistrat o groaznică înflație de miniștri. Am avut, în 28 de ani, 31 de miniștri ai Educației. Sub un an/mandat de ministru... Niciodată un ministru nou nu a avut vreme să-și ducă la îndeplinire un plan managerial, în cazul în care ar fi avut vreunul. Mereu am luat-o de la capăt, mereu am asistat la ”restartarea reformei”. Mai sincer ar fi să recunoșatem că toate partidele și-au băut joc de acest minister, bătându-și joc de educația atâtor generații de copii.
Merg foarte mult prin școli, iar vreme de șase ani am fost profesor de istorie. De patru ani, de când sunt președintele juriului „Tinere Condeie” am cunoscut alți profesori, din toate județele țării. Cei cu care am întrat în  interacțiune sunt oameni minunați, profesori devotați, care se dau peste cap pentru a depăși limitele acestui sistem care nu de ei a fost viciat. Cunosc dascăli care chiar seamănă cu ”domnul Trandafir”, care fac sacrificii, care nu au bani pentru cărțile pe care și le doresc, care sunt umiliți de odraslele potentaților zilei, a îmbogățiților care cred că totul este de cumpărat. A celor care se uită de sus la profesori, deși nu știu să lege două cuvinte. Cunosc și oameni care nu pot rezista unui stres cumplit, a unor cerințe care se schimbă de la un an la altul, după cum bate vântul. Care nu mai pot asista cum se duce pe apa sâmbetei toată munca lor de o viață și care, cu tristețe, se gândesc să fugă, să plece din învățământ.
Știu, există și profesori care nu sunt cum am vrea noi. Care s-au plictisit, care și-au pierdut motivația, care nu au harul pedagogic atât de necesar. Dar noi suntem cum trebuie? Noi (aici îi am în vedere în special pe părinți) facem tot ceea ce ar trebui pentru copiii pe care așteptăm să ni-i educe numai școala? Nu cumva suntem și noi prea ocupați, prea prinși în hățișurile unei tranziții interminabiile și uităm de copii? Nu cumva trebuie să împărțim răspunderea pentru a avea o școală mai bună și copii mai frumos educați și mai bine pregătiți?
Este cert că școala românească, așa cum este ea, pregătește (încă) valori. Cei mai buni ajung la marile universități ale lumii, lucrează în corporații, devin inventatori sau intelectuali de frunte. Iar codașii ajung, nu de puține ori, miniștri sau premieri. Dar asta este o altă problemă, și nu este imputabiilă dascălilor.
La mulți ani, dragi educatori!

5 octombrie 2018

Petre Crăciun