CRITICA LITERARĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII ȘI TINERE, de Ion Anton




Literatura noastră în ansamblu și cea pentru copii, în particular, trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente, iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, apoi când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el profesor, elev sau student, practic nu este conectat la fenomenul literar contemporan de ansamblu. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Ei, bine, într-un asemenea peisaj, anume critica literară ar putea face lumină, dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie, în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!), opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona materialul beletristic contemporan, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele.


Cu câteva mici excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, în care excelează cu hărnicie demnă de invidiat criticul Ion CIOCANU, bunăoară. Deși avem un Institut academic de Filologie, lipsesc şcolile de gândire critică, direcţiile de analiză estetică, una dintre care ar cuprinde și cărțile pentru copii și tineret. Până și critica de întâmpinare este divizată pe interesul de grup, fiecare critic având un cerc restrâns de preferințe. Dar marele dezavantaj al criticii de întâmpinare este că ea ţine de recomandarea unei cărți, ci nu de analiza profundă a locului pe care îl ocupă un autor sau altul în procesul literar contemporan.


În critica de întâmpinare, cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive și superficiale. Aceasta este, de altfel, şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. Ea nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune de multe ori textul literar între paranteze.
Pierre Bayard, un cercetător literar universitar francez, a scris o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini și clișee aplicabile aproape oricărui text literar. Pierre Bayard condamnă o asemenea critică literară, afirmând că „…a te pronunța vizavi de o carte fără a o citi este o desconsiderare a cititorului, dar, în același timp, și o crimă literară comisă în raport cu autorul”.
Or, la noi, deseori se judecă despre cărți fără a fi citite. Am avut ocazia să asist odată la jurizarea pentru acordarea unor premii literare. Un critic inimos și considerat a fi expert de literatură obiectiv a deschis un roman la întâmplare, citind inexpresiv și a lehamite o frază. Ca să vedeți, era o frază într-adevăr stâlcită, însă ea caracteriza personajul care opera cu un limbaj stâlcit, fiind de altă naționalitate, și autorul cărții l-a folosit ca element de stil și de personalizare. Nu se citește, mai ales, PROZA, pentru că ea solicită un anumit efort din partea criticului. Cu POEZIA e mai simplu. Ai citit o poezie-două și e suficient să-ți formezi o părere. Pe când proza e necesar să fie citită de la prima până la ultima pagină, în care, de multe ori, se ascunde nu doar deznodământul lucrării, ci și motivarea rațiunii de a fi fost scrisă.


Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli, cel puţin, câteva nume importante şi relevante prin prisma prezentei opinii: Mihai Cimpoi, Alexandru Burlacu, Ion Ciocanu, Andrei Țurcanu, Eugen Lungu și Mircea V. Ciobanu, (iar de la București- Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici). Primii doi, adică Mihai Cimpoi și Nicolae Manolescu, autori de istorii literare, de dicționare și monografii, se feresc să radiografieze în profunzime procesul literar contemporan, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate, cum ar fi, bunăoară, Mihai Eminescu. Ion Ciocanu și Dan C. Mihăilescu, dimpotrivă, ajutați de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi. Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin verva stilistică și prin coerenţa pe care o capătă în volumele editate mai apoi.


Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să servească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori, așa cum a făcut-o de obicei. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.
Întrebarea fundamentală este, cum se întreba într-o zi și criticul Ion Ciocanu, următoarea: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere analitice sau direcţii bine conturate. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră, fiind cultivată la noi mai serios doar de Alexandru Burlacu, dar și el operează cu nume și titluri de opere bine sedimentate demult.


În această situație, când criticii sunt preocupați mai mult unii cu alții, polemizând orgolios sau făcându-și complimente generoase și gratuite (Eugen Lungu vizavi Andrei Țurcanu în „Revista Literară”; mai apoi cu implicarea de intermediar-pacificator a lui Mircea V.Ciobanu), când ei înde ei se înaintează impardonabil la premii și acordându-și-le (în echipele de jurizare ei dețin majoritatea), se apucă să facă critică literară însăși scriitorii (Tudor Palladi, de exemplu), profesorii și elevii. Eu mă gândesc cu multă recunoștință la doamna Veronica Postolache, profesoară de română la Liceul „Mircea Eliade”, doctor în filologie, care a recenzat și analizat critic zeci de cărți destinate copiilor și tineretului, inclusiv romanul subsemnatului VIAȚA ca AMINTIRE, ediția a doua, editat la București; cartea de proză scurtă „SORA MEA, FIICA BUNICULUI”, totodată, îndemnându-i și pe elevii săi să se pronunțe asupra romanelor VIAȚA ca AMINTIRE și ALINA, adolescenții reușind să scrie niște eseuri analitice bune de publicat.
Aici aș dori să pomenesc câteva nume de elevi care au recenzat cărțile mele și nu numai: Tamara ISTRATI și Alina ISTRATI, eleve la Liceul „Nestor Vornicescu” din Lozova; Nătălița Lisnic de la Liceul „Ion Inculeț” din Vorniceni, Strășeni; Tamara Ceban, elevă în clasa a XI-a de la Liceul Teoretic „Alecu Russo” din Orhei, câteva eleve de la Liceul „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, îmi scapă la moment numele lor, care au făcut o analiză profundă a romanului ALINA.


O echipă temerară de femei- critici și cercetători literari se anunță tot mai insistent: Aliona Grati, Diana Vrabie, Nina Corcinschi, Alina Țurcanu, Maria Pilchin.Să SPERĂM că această echipă va depăși limitele și interesele de grup, reușind să analizeze procesul literar contemporan, în care literatura pentru copii are și rolul nobil de pregătire a viitorului cititor de literatură pentru maturi.
Diana VRABIE, bunăoară, a prezentat La Uniunea Scriitorilor un raport de sinteză asupra literaturii pentru copii, dar s-a limitat în special la creația lui Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu și cam atât, în timp ce în sală erai expuse zeci și zeci de cărți pentru copii editate doar în acel an, 2016! Am observat că tânăra cercetătoare și profesoară universitară de la Bălți a ocolit mai multe cărți doar din considerentul că ele sunt cu tentă didactică-cognitivă. Or, critica trebuie să înțeleagă că asemenea cărți sunt solicitate de grădinițe și școlile primare, deoarece programa de instruire cere ca educatorul sau profesorul să utilizeze literatura artistică la predarea unor teme. Personal, am răspuns solicitării educatorilor de grădiniță și am scris cartea de poezii „Garderoba veselă”, reeditată nu demult cu titlul „Vesel îndrumar pentru vestiar”, într-o formulă nouă, revăzută, completată și purtând o haină grafică originală. La fel, răspunzând doleanțelor unor profesori de română, m-am „aventurat” să scriu poezii despre omografe, omonime și omofone, editând o plachetă cu titlul JOCUL DE-A CUVINTELE. Deci, criticii literari ar trebui să accepte că nu doar poezia lirică sau proza de anticipație sunt specii literare, dar și literatura educativ-cognitivă își are rolul ei binemeritat, ca instrument estetic de instruire.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite