Petre Ispirescu, unul dintre primii autori români interesaţi de folclorul şi de jocurile copiilor, de Petre Crăciun




Petre Ispirescu a rămas în conştiinţa noastră drept modestul şi harnicul „culegător-tipograf” care a adunat vreme de peste 20 de ani basme româneşti şi le-a publicat în diferite periodice (începând cu basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, care apare în „Ţăranul român” la data de 21 ianuarie 1862, la sugestia lui Ion Ionescu de la Brad) şi sfârşind cu ediţia completă din Legendele sau basmele românilor adunate din gura poporului, publicată în 1882, la sugestia lui Vasile Alecsandri.


Puţini ştiu, astăzi, că Ispirescu a fost unul dintre primii autori români interesaţi de folclorul şi de jocurile copiilor.


Căutând în istorie, nu avem multe informaţii despre ce fel de jocuri practicau, în acea perioadă sau chiar mai devreme, copiii din Ţările Române. O primă consemnare este cea a lui Anton Maria del Chiaro, secretarul particular florentin al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Stând în Ţara Românească timp de şapte ani, del Chiaro lasă o serie de mărturii extrem de importante despre tradiţiile, obiceiurile, modul de viaţă şi mentalităţile valahilor, adunate în volumul numit poate suprinzător „Revoluţiile Valahiei” .


Să nu se pară de prisos cetitorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei, şi cari au transmis generaţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri: mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de-a caii, scrânciobul, baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul lor. Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabiliţi în Valahia”, notează cronicarul italian.


Înaintea lui Petre Ispirescu, autorul „Ciocoilor vechi şi noi”, Nicolae Filimon (1819-1865), care a publicat primele basme în revista „Ţăranul român” şi cu care a avut numeroase discuţii referitoare la basmele românilor, scria: „Băieţii azvârleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau de-a ascunsele”.


Petre Ispirescu priveşte jucăriile şi jocurile copiilor din altă perspectivă: aceea a copilului care a practicat aceste jocuri şi care vrea să le salveze de la uitare. „Pe semne că am ajuns la mintea copilărească, domnule fiindcă am început să scriu jocurile şi jucăriile de pe când eram copil” , îi spune el poetului Vasile Alecsandri, cel care a avut o mare înrâurire asupra sa. Iar bardul de la Mirceşti îi răspunde: „D-ta nu îmbătrâneşti; D-ta întinereşti prin aducerea aminte de copilăria şi de jocurile de pe când erai copil. Scrie dară câte jocuri şi jucării mai ţii minte, şi tipăreşte-le, ca să rămâie de pomenire”.


Ceea ce Petre Ispirescu face cu acelaşi sârg pe care i-l cunoaştem, pregătind ani de zile apariţia volumului „Jucării și jocuri de copii”.


Jocurile cuprinse în volumul de mai târziu au fost consemnate în Jurnalul său (1865-1870), publicat de Paul Cornea şi Elena Piru . În Notele la Jurnalul lui Petre Ispirescu cei doi autori notează: „Descrierea jocurilor copilăriei, din paginile Jurnalului, îi va servi ulterior lui Ispirescu în redactarea unei mici broşuri, Jucării și jocuri de copii, Biblioteca Tribunei, Sibiu, f.a., scrisă – după cum o mărturiseşte în prefaţă – din îndemnul lui Alecsandri. Broşura reproduce de fapt textul jurnalului, amplificându-l şi corectând referinţele personale: „îmi plăcea”, „râdeam” etc. Un articol cu aceeaşi temă, intitulat Jocuri româneşti de copii, a mai publicat în Columna lui Traian, IV, nr. 3 – 6, martie-iunie 1883” .


Din jurnal aflăm şi resorturile psihologice care au făcut ca Petre Ispirescu să se îndrepte cu pasiune către perioada copilăriei şi jocurile care l-au făcut să trăiască acea perioadă frumoasă. Dispariţia mamei este deplânsă încă de la începutul jurnalului. Ei îi dezvăluie faptul că, deşi are numai 35 de ani, are barba albă din cauza numeroaselor greutăţi materiale.


În ziua de 29 august 1865, în cea de a doua consemnare din Jurnal, Ispirescu notează: „Aşa sunt de departe de acei timpi frumoşi ai copilăriei, încât mai, mai că am uitat multe din acele ore plăcute ale lor. Mă voi sili însă a-mi aduce aminte multe din jocurile care făceau deliciul copilăriei mele, le voi pune pe hârtie, spre a şti copiii mei într-o zi care erau jocurile copilăriei părintelui lor; căci azi văd că multe dintre cele care fac deliciurile lor sunt modificate; văz a se introduce jocuri de care noi ceşti bătrâni n-aveam nici o idee. Să ştie, zic, aceşti copilaşi cum ne jucam noi în copilărie, bună mamă, pe cari atât de mult ai dorit să-i vezi, şi în care numai Elena a avut fericirea de a fi mângâiată de d-ta.” .


Înainte de apariţia volumului, în numărul 14 al revistei „Familia”, din 3/15 aprilie 1883, la pagina 159 există grupajul numit „Jocuri de copii”, semnat de


P. Ispirescu. Sunt inserate aici trei dintre jocurile cuprinse mai târziu în volum: Jocul de-a leapşa, Jocul de-a Baba oarba şi de-a Baba gaia. Textele sunt identice cu cele publicate doi ani mai târziu, ceea ce dovedeşte că autorul avea deja volumul, sau o parte din el, gata pentru tipar cu doi ani înainte.


Volumul „Jucării și jocuri de copii”, cel după care am pregătit această ediţie, apare în anul 1885, în colecţia „Biblioteca poporală a Tribunei” (nr. 6), la Editura şi tiparul Institutului tipografic din Sibiu. Are 88 de pagini şi poate fi citit în original la Biblioteca Academiei, acolo unde l-am găsit şi noi.


Volumul apare chiar la începutul anului, pentru că, într-o scrisoare din 27 ianuarie, autorul îi scria folcloristului şi romanistului ceh Jan Urban Jarník : „Eu am scris Jucării şi jocuri de copii, le-am publicat în ziarul Tribuna din Sibiu şi redacţiunea mi le-a tras şi în broşuri. Îţi trimit şi d-tale una, ca să ştii cum ne jucam noi prin Bucureşti, când eram copii, mai acum vro patruzeci şi cinci de anişori.”


Ispirescu îşi împarte volumul în două.


În prima parte sunt enumerate „Jucăriile” copilăriei sale: Sfârâitoarea, bâzâitoarea, morişca, praştia, sfârleaza şi puşcoacele. Autorul este foarte meticulos şi notează când pot fi folosite aceste jucării (în funcţie de anotimp) sau dacă erau jucării pentru băieţi sau pentru fete, regulă pe care o păstrează şi pentru „Jocuri”. De asemenea, puteam afla, acolo unde există, toate subcategoriile acestor jucării. De exemplu, puşcoacele puteau fi „cu gloanţe” – care şi ele puteau fi de soc sau „de peană” – şi cu apă.


Partea a doua, mult mai amplă, este dedicată „Jocurilor” copilăriei lui Ispirescu, cele care se practicau în tot teritoriul românesc al jumătăţii de secol 19 şi pe care trebuie să le fi cunoscut toate personalităţile vieţii noastre culturale, dar care nu au avut iniţiativa de a le nota. Aceste jocuri sunt: „de-a porumbeii”, „de-a feţele”, „Ineluş învârtecuş”, „de-a bisericuţa”, „în degete”, „de-a leapşa”, „de-a baba oarba”, „de-a baba gaia”, „în trei armene”, „în cinci pietri”, „de-a ţurca”, „mingea” (Jocul de-a cărămijoara, de-a calda şi de-a craia încălecată), „de-a puiul”, „de-a poarca”, „în nuci”, „de-a ascunselea”, „zmeul” şi „arşicele” (Jocul în bei-bun, în armean, într-a lui, în sbenghi şi Jocul în armăşie).


Toate aceste jocuri, unele dintre ele foarte vechi , au dispărut, fiind înlocuite cu altele, care au dispărut şi ele. Apoi au fost acoperite şi acestea de uitare.


Descoperim la autorul basmelor o nostalgie pentru că unele dintre jocurile copilăriei sale au fost înlocuite cu altele, care nu se pot compara cu cele practicate, cândva, de el şi de către colegii săi de joacă.


Aud acum pe copii că mai joacă un joc cu arşicele, pe care-l numesc ţigăneasca; dar nu se apropie nici cât negru sub unghie, în dibăcie, cu jocurile vechi. Se pun mai multe arşice grămadă la un loc, într-un armenaş, care de abia le cuprinde, tot pe muchi în sici, ori în bei, şi negreşit că giolurile celor ce joacă trebuie să fie de un număr de arşice de fiecare, adecă câte două, trei, sau mai multe de jucător. Dau fiecare de la o depărtare de la care s-au învoit, şi cel ce loveşte ia atâtea arşice câte a culcat. Ca în toate pe lumea de azi, şi copiii au căutat mijloacele cele mai uşoare ca să ieie cât se poate mai mult”, scrie Ispirescu în finalul volumului său.


Din nefericire, a fost acoperit de haina uitării chiar şi volumul publicat de „Culegătorul-tipograf”


P. Ispirescu cu numai doi ani înainte de a pleca dintre noi, într-o zi de noiembrie a anului 1887.


Am căutat mult acest volum despre care ştiam că există. Am sperat că a fost reeditat şi că îl vom găsi mai uşor, într-o ediţie recentă. Nu am găsit aşa ceva, nici măcar în fondul de carte al Bibliotecii Naţionale, unde nu există nici măcar ediţia princeps. Cu destulă dificultate am descoperit singurul exemplar care se află în păstrare la Biblioteca Academiei. Coperta volumului nu mai păstrează, cartea fiind legată, ulterior, cu o copertă albastră. Există numai pagina de gardă, pe care o reproducem în această ediție .


Am decis să redăm cititorilor aceste „jucării” şi „jocuri” consemnate, pentru a nu fi uitate, de către cel care a „câştigat recunoştinţa noastră pentru totdeauna”, cum scria Alecsandri în scrisoarea care a fost publicată în deschiderea culegerii de basme din 1882.


Petre Ispirescu continuă să fie preocupat până în ultima clipă de problema jocurilor copilăriei. În ultimul său volum, publicat în 1886, „Poveşti morale. Despre pomul Crăciunului” există povestea „Copilul cel isteţ”, unde este consemnat jocul „de-a împăraţii”.


Iată despre ce este vorba.


Un bărbat văduv luase de suflet un şarpe şi se învoise să îl ducă toată viaţa în spate. Din nefericire, omul îmbătrânise, şarpele se mărise şi nu-l mai putea purta. Bărbatul se dusese la judecată, dar judecătorul dăduse dreptate şarpelui. Supărat, omul se ducea spre casă, cu picioarele tremurând.


Când, trecând pe la un maidan unde era o mulţime de copii, îi auzi că se jucau d-a împăraţii. Ridică capul, se uită şi văzu pe copilul pe care ceilalţi copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor ca ieşise la judecată. Împăratul şedea pe un buştean mare, sfetnicii lui, toţi cu toiege în mâini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovaţi, legaţi cobză cu mâinile la spate, erau înconjuraţi de ostăşimea copilărească, toţi cu ciomege în mâini”, notează Ispirescu.


Iar ceea ce nu a reuşit judecătorul, a reuşit copilul cel isteţ, care juca rolul de împărat, administrându-i şarpelui o pedeapsă capitală.


Autorul cărţii reeditate de noi a fost printre primii interesaţi de jocurile copilăriei. Există şi alţi autori care vorbesc, tangenţial, despre jocurile copilăriei, dar niciunul care să le dedice un întreg volum.


Tema jocului este pregnantă şi în „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă fiind cel care a scris: „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…”. Iar Nică este copilul care pune semnul egalităţii între copilărie şi joacă.


Chiar şi Vasile Alecsandri, cel care l-a încurajat pe Ispirescu să consemneze jocurile copilăriei sale, face referire, în treacăt, la astfel de jocuri. În povestirea „Vasile Porojan” dedicată dispariţiei prietenului din copilărie, bardul de la Mirceşti notează: „Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. ” .


Alecsandri notează, în aceeaşi povestire, şi despre jocul zmeielor, despre dibăcia lui Porojan în acest joc şi despre obiceiul de a ataşa zmeului inscripţii privind proprietarul: „Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice: „Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găşi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.“


Din nefericire, nu toţi ştiau carte, aşa încât blestemul rămânea fără urmări. Porojan pleca în căutarea zmeului, dar nu reuşea mereu să îi dea de urmă: „Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, peste garduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodată izbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu cămaşa ruptă. Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi când vedea pe deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iar lângă el.


Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător”.


După dispariţia lui Petre Ispirescu, apar noi consemnări, din păcate întâmplătoare şi ocazionale ale unor jocuri pentru copii.


Istoricul, genealogistul şi filologul român Gheorghe Ghibănescu nota, la 1888, că preferatele copiilor erau jocurile cu mingea, cucu, hâlca, ticu-n patru (opt), cloşca cu puii, ulii, podu popii, pietricelele, după cum au menţionat specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Tot Ghibănescu scria cu tristeţe, la anul de graţie 1888, că „Prin târgurile mari nu se mai vorbeşte de acestea: arşice, hâlcă, sunt uitate“.


Despre jocurile cu oase practicate de către români, slavi şi albanezi a scris şi lingvistul de origine aromână Theodor Capidan (1879-1953) în lucrarea Le jeu aux osselets chez les Roumains, les Slaves et les Albanais, REB, I, 217-31.


Tot după dispariţia lui Petre Ispirescu scrie şi învăţătorul S. Mihăilescu, cel care ne lasă o serie de informaţii interesante despre jocurile pentru copii care se practicau în Moldova în ultimul deceniu al secolului XIX. Într-un număr din 1893-1894 al publicaţiei „Şezătoarea – revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare” , autorul ne introduce în universul de joc al copiilor din localitatea Drăceni, Suceava.


Jocurile practicate aici erau: de-a puia gaia, de-a pirosteile , de-a dracu-n cânepă, de-a împăratul , ţicu-n patru, şase sau opt sau jocurile cu mingea: de-a poarca (ţicul), de-a cucu şi de-a puricele.


Foarte important, pentru informaţiile transmise în legătură cu jocurile practicate de copii în zona Sibiului, este volumul „Monografia comunei Răşinariu”, publicat de Victor Păcală în anul 1915 şi premiat de Academia Română . În capitolul „Jocuri de copii şi de juni”, autorul ne introduce în atmosfera jocurilor cunoscute, mai mult ca sigur, şi de Octavian Goga, născut în această comună.


Iată lista acestor jocuri: de-a bolda; de-a groapa cu furnica; de-a puia moartă; de-a buzduganii; de-a cuciubarna sau de-a chituluşu; de-a mâţa oarbă; de-a cocoşul sau Groşinăraus; de-a cloca cu pui; de-a portocala şi lămâia; de-a râşchitorilea; de-a şindăru; de-a baba; de-a ţălu; de-a cucii; de-a graniţa; de-a strigata; de-a cotca în găuri; de-a zala-n găuri; în ogoiu; în pălite; în părete; în chipuri; în cuţâte; de-a florilea; de-a măgarii; sboară, sboară; de-a gâcitelea; gâcire cu dejtelea; de-a spânzuratu; de-a hoţii; în ranţ; polo(v)iţa; în grenţu; de-a calu; ducerea cu 2 linguri; îngheţarea apei în grindă; a coase mâneca şi de-a oglinda.


Sunt 38 de jocuri descrise cu multă atenţie de Victor Păcală. „Nu dăm decât jocurile de copii şi de juni, notează autorul, care ori că sunt cu totul necunoscute aiurea, ori că prezintă unele particularităţi locale vrednice de a fi relevate. Din acest punct de vedere nu ne înteresează jocurile cunoscute pretutindeni, cum ar fi: de-a calu (încălecarea pe băţ); de-a tralavala (de-a tumba sau de-a dura); de-a curu-n capră (darea peste cap); de-a berbecii (doi inşi se lovesc în cap); de-a capra (unii se pleacă de trup, iar alţii sar peste ei); de-a puia; de-a prinsa; de-a climpuşu (de-a ţurca); în peniţ (aruncarea în sus a peniţelor) etc.” .


Cu toate că volumul apare la Sibiu, acolo unde fusese tipărit în urmă cu 30 de ani şi cel semnat de Petre Ispirescu, nu întâlnim nicio referinţă – în monografia lui Păcală – la cartea „Jucării şi jocuri de copii”.


Iacă cum se juca în zona Sibiului „de-a strigata”, joc pe care nu îl găsim în volumul lui Ispirescu:


Un jucător aruncă mingea pe vreun acoperiş de casă sau un perete înalt şi totodată strigă pe nume pe careva din cei de faţă. Cel strigat trebuie să o prindă, strigând şi el la rândul său pe altul, şi tot aşa înainte. Neizbutind să prindă mingea când vine de sus, cel chemat pe nume se grăbeşte să o ridice şi să dea cu ea după jucătorii, care fug în toate părţile. De nu-i succede să lovească pe careva, i se înseamnă una pe răvaş; în caz contrar se zice despre cel lovit că are o chită. Jocul se continuă până ce fiecărui jucător i se înseamnă una sau mai multe chite. La sfârşit, cel cu mai puţine chite loveşte pe ceilalţi cu mingea în spate şi anume după o învoială oarecare şi în proporţia răvaşelor ce li s-au însemnat. Loviturile ce li se administrează sunt, fireşte, mai mult sau mai puţin piperate, după simpatiile sau antipatiile ce biruitorul are faţă de tovarăşi. De multe ori e vai de capul aceluia care nu se are bine cu biruitorul.” .


Mi-aş dori ca această reeditare târzie, în volum, realizată de Editura Zorio, să readucă la lumină jocurile şi jucăriile pe care Petre Ispirescu dorea să le salveze de la uitare. Nu ştiu, în vremea jocurilor pe calculator şi a jocurilor de import, câte dintre ele îi mai pot interesa pe copiii de astăzi. Unele vor fi arătate cu degetul pentru gradul lor relativ de violenţă (Jocul în Armăşie: „Trebuie să se ştie că loviturile cele „dulci” sunt acelea pe care le dă Armaşul, încât abia să se simţă. Cele „sărate” sunt acelea date ca să le simtă bine, iar cele „potroace” sunt cele date de către Armaş cu toată puterea.”).


Altele pot fi criticate pentru discriminarea care se face între cele două sexe: „De obicei, urgia băieţilor cade mai adesea pe bietele fete. Nu doară că ele ar porunci lovituri mai aspre, când sunt împăraţi, decât băieţii; nici că ar da mai cu putere, când sunt Armaşi, decât micii ştrengărei; dar iacă numai aşa, pentru că ele sunt fete.”( Jocul în Armăşie).


Erau alte vremuri şi nu trebuie să judecăm societatea de atunci după rigorile şi mentalităţile anilor noştri.


Ar fi frumos dacă o parte dintre aceste jocuri ar fi puse în scenă de grupuri de copii în cadrul unor programe de păstrare a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti. La Muzeul Satului sau în alte locaţii unde au acces copiii.


În acest mod am face ca strădania lui Petre Ispirescu să nu fie inutilă. Și am face un act de dreptate istorică autorului care, în timpul vieţii, nu s-a bucurat de adevărata preţuire pentru opera sa , şi nici după moarte nu are un muzeu ori o casă memorială care să-i poarte numele, aşa cum se întâmplă în cazul celorlalţi mari povestitori ai lumii.


 


Petre Crăciun, 12 iulie 2016


Cuvânt înainte la ”Jucării și jocuri de copii”, reeditare Editura Zorio, 2016

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite