Petre Crăciun : ”Ca să avem o mare literatură (pentru adulți), trebuie să avem mai înainte o mare literatură pentru copii”





„Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”
Albert Einstein

 
Literatura pentru copii este o lume plină de haz, plină de învățăminte și lecții importante de viață. Copiii, mai mari sau mai mici, se identifică și trăiesc aventurile personajelor, singura limită fiind propria imaginație. Dar mai există literatură pentru copii autohtonă? Mai există literatură pentru copii contemporană? Cum arată aceste texte dedicate generațiilor tinere? La aceste întrebări ne răspunde Petre Crăciun, autor de texte pentru copii.
Înainte să începem, spuneți-ne mai multe despre dumneavoastră.

...Petre Crăciun

M-am născut la 29 august 1962, în Giurgiu, localitate unde am căpătat și dragostea de mai târziu pentru povești. Bunicul meu, nea Anghel, din Izvoru, și tata, Ion, au fost cei care m-au atras, prin poveștile lor, auzite sau inventate de ei, către această lume fermecată pe care nu am părăsit-o niciodată.
Am făcut Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității București, am mers pe șantiere arheologice, am predat vreme de șase ani istoria, apoi am lucrat în presă și Relații Publice. Am scris mii de articole de presă scrisă, am semnat 300 de emisiuni pentru TVR, am realizat circa 50 de site-uri și portaluri web, am făcut filme documentare și spoturi de campanii sociale în calitate de scenarist și chiar de regizor.
 
Din 2009 am înființat agenția de presă Optimal Media, iar trei ani mai târziu portalul Literatură Copii, relansat în 2013, la 1 iulie.
 
Am înființat și Editura Zorio, unde apar cele mai multe dintre cărțile scrise de mine.
 
Am semnat 15 volume, printre care cinci pentru copii: Floarea înțelepciunii și iarba puterii (Editura Timpolis, 2002, basme), Taina ghemului de ață (Editura ZORIO, 2011, versuri pentru copii), Cândva mă chema Codiță (Editura ZORIO, 2012, povestire pentru copii), Cruciada pisicilor (versuri pentru copii, Editura ZORIO, 2013), Basme (Editura ZORIO, 2013). Sunt prezent în antologii precum: Poveștile de la bojdeucă (Editura Junimea, 1997, volum colectiv de povești) sau Povești, povestiri, basme și legende (Editura Arlequin, 2011). Basmele mele sunt prezente pe zeci de site-uri tematice.


Am mai scris versuri: Introspecții (Editura Sinteze 1995), În spatele oglinzii (Editura Fed, 2003); eseuri: Cuvânt dinlăuntru (Editura Premier, 2001) sau Complexul sălii de așteptare (Editura ZORIO, 2012); policier: Cureaua cu ținte (Editura Neroandria, 1995), Alarmă la Peleș (Editura Grafica Prahoveană 1996) și Unde-i victima, domnule Atanasiu? (Editura ZORIO, 2012).


Am obținut Premiul I al Asociației Scriitorilor Iași la Concursul de Povești “Ion Creangă”, organizat împreună cu Muzeul Literaturii din Iași și Bojdeuca din Țicău – 1997. Povestea premiată: Floarea înțelepciunii și iarba puterii.
 
Mai există literatură pentru copii? Ce v-a determinat să scrieți poveşti pentru copii? De unde a apărut dragostea dumneavoastră faţă de acest gen de literatură?
 
Am început să scriu literatură pentru copii în anul 1990. După nici un an aveam două volume de versuri aproape gata pentru tipar. Am mers cu unul dintre ele la Editura Ion Creangă. Un redactor al editurii mi-a spus: ”Nu se mai publică poezie pentru copii. Încearcă altceva, poate roman istoric pentru că ești profesor de istorie”. Mai târziu, acest redactor, care mi-a devenit prieten între timp, a recunoscut că s-a înșelat. Am început să scriu proză, dar nu roman istoric, ci basme. Am studiat luni de zile folclorul românesc, am citit basme populare, poezii, colinde, descântece, tot ceea ce avea să îmi folosească pentru basmele mele. În 1991 scriam primele basme. Nu m-am grăbit să le public. Am lucrat la ele, le-am șlefuit ca pe o ulcică de lut pentru a le da forma cea mai aproape de sufletul meu. A venit premiul din 1997, apoi ediția din 2002 și iată, ediția de lux din acest an, cu ilustrație de Anca Smărăndache.
 
Poezie scriu în continuare, am publicat două volume și altele două sunt gata de tipar. Le-am citit copiilor mei, apoi elevilor la care aveam ore și celorlalți elevi cu care mă întâlneam. În poeziile mele pun mare accent pe umor, pe firesc, pe surpriză, pe narațiune. Am adevărate epopei în versuri, cum este Cruciada pisicilor. Copiii savurează foarte mult acest gen de poezie, trăiesc acțiunea cu sufletul la gură, ca la un film de desen animat. Pot spune că experiența din televiziune și film m-a ajutat foarte mult, scenele din poeziile mele (Taina ghemului de ață, Cruciada pisicilor, Două vulpi și niște găini mai ciudate etc.) fiind gândite ca adevărate scenarii de film.
 
Cred cu tărie că în România există literatură pentru copii, îndeosebi poezie. Stăm ceva mai rău, dar nu foarte rău, la povestiri și este o mare problemă la basme, gen pe care îl cultiv eu, sau roman pentru copii. În numai șase luni de când a fost relansat portalul Literatură Copii, eu am atras nu mai puțin de 70 de autori, adulți și chiar elevi, din România, Republica Moldova, Ucraina (scriitori de limbă română), Anglia, Grecia, Italia. Unii au o întreagă operă în spatele lor, alții au scris o carte și sunt la început de drum. Toți sunt animați de aceeași dragoste pentru literatura adresată copiilor. Din nefericire, cu excepția criticilor Alex Ștefănescu și a lui Daniel Cristea-Enache, nu am reușit să atragem și alți reprezentanți ai criticii din România. Aici avem o mare problemă, pentru că literatura pentru copii este considerată, total greșit, un gen minor și nu se aventurează nimeni să se ocupe de acești autori. Nu citește nimeni, nu avem o revistă pentru copii, nu avem cronici, nu avem antologii recunoscute de mediile universitare sau academice. Chiar și marile edituri au o mare reticență în a publica autori români de literatură pentru copii, preferând reeditările din autori străini sau clasicii literaturii române.  
Eu sunt optimist, mai ales după experiența căpătată odată cu deschiderea portalului. Avem autori, avem literatură, vom avea și critici. Important este că avem cititori. Era mai grav dacă se întâmpla invers.
 
După părerea dumneavoastră, care ar fi rolul poveştilor în educaţia şi dezvoltarea copiilor?
 
Eu cred că din momentul în care ieșim din lumea basmelor, intrăm într-o lume mai rea, lipsită de bunul simț, de valorile cultivate în basmele românești. Copilul are nevoie de personaje pozitive care să lupte pentru Adevăr, Bine, Frumusețe, Dreptate, Curaj, Modestie, Tradiții, Rădăcini, Devotament, Iubire s.a. Basmele mele au un puternic conținut educativ. Floarea Înțelepciunii și Iarba Puterii, Țara Adevărului și Împăratul Minciună (din primul volum) sau Odaia fericirii sau Povestea unui om sărac (din volumul ce va fi publicat în 2014) vorbesc de la sine. Cei mici sunt la vârsta la care contează modelele pe care, noi părinții, li le oferim. Aceste personaje sunt cele care își pun amprenta asupra personalității, culturii, profilului socio-uman cu care merg mai departe acești copii.
 
Eu pledez pentru ca educația să înceapă cu literatura pentru copii românească, cu personaje românești, cu tradiții care să cultive spiritualitatea românească. După ce copiii își însușesc aceste elemente identitare, putem să le oferim și eșantioane universale de literatură pentru copii. Este la fel ca la învățarea limbii: începi cu limba maternă, apoi deprinzi și alte limbi. Sunt părinți sau chiar educatori care fac invers. Se reped să le citească celor mici aventuri cu Harry Potter sau Spiderman, în vreme ce ei nu știu cine sunt Făt-Frumos, Cosânzeana sau Greuceanu.
 
De la ce vârstă considerați că ar trebui să începem să citim poveşti copiilor şi de ce? Și mai ales… Cum influenţează citirea poveştilor relaţia părinte-copil?
 
Copiii ascultă povești de la cea mai fragedă vârstă, chiar de la doi ani. Bineînțeles că oferta trebuie să fie adaptată vârstei și capacității de înțelegere. Cred că noi suntem deficitari la literatura pentru copii foarte mici, iar părinții trebuie să improvizeze tot felul de povestiri, unele mai reușite, altele mai modeste, după talentul fiecăruia.
 
Citirea poveștilor face parte din ritualul casnic al relației dintre părinte și copil. El fundamentează relația, creează un orizont de așteptare, chiar o anumită dependență. Copilul așteaptă să vină “ora poveștilor”, așa cum vine ora mesei. Poveștile satisfac atât curiozitatea copiilor, cât și sentimentul de siguranță, de ”proprietate” al celui mic asupra tatălui sau mamei, cei care fac ca poveștile să vină la ”bebe-ficiar”/beneficiar.
 
Peste ani de zile, poveștile citite de părinți intră în tezaurul de amintiri care fundamentează echilibrul emoțional, legăturile cu rădăcinile, amintesc de atmosfera caldă, cu miros de cozonac și de sărbători.
 
Există multe critici aduse acestei formule: literatura pentru copii. Se poate vorbi oare despre așa ceva în condițiile în care cărțile adresate copiilor sunt, de fapt, proiecții ale adulților legate de copilărie?
 
Trebuie să plecăm de la definirea termenilor: ce este literatura pentru copii? Este literatura scrisă de adulți în care aceștia își retrăiesc copilăria? Este cea în care apar personaje care au vârsta copilăriei dar care sunt implicate în povești care nu au legătură cu copilăria? Este literatura scrisă de copii, chiar dacă aceasta atacă teme și subiecte care exced vârstei lor?
Răspunsul la toate întrebările de mai sus este nu. Literatura pentru copii este exact ceea ce dorește prin enunț: o literatură adresată copiilor, cu subiecte și personaje pentru vârsta lor, cu un limbaj adaptat nivelului de înțelegere al publicului țintă. Eu am un obicei de peste 20 de ani. Verific ceea ce scriu prin întâlnirile cu cei mici. Feedback-ul îl primești pe loc. Dacă ceea ce scrii este o adevărată literatură pentru copii, atunci te aplaudă, participă, se implică, uneori îți dau și idei. Dacă ai scris pentru tine, pentru critică, pentru colegii din Uniunea Scriitorilor sau mai știu și eu pentru cine, atunci îți întorc spatele și pleacă. La figurat, desigur.
 
Se poate observa că în literatura contemporană eroii clasici sunt demitizați, literatura pentru copii având o tentă mai ironică. Ce părere aveți despre această tendință?
 
Există o asemenea tendință, nu o pot nega. O am și eu uneori. Am scris o poezie care se numește Capra fără iezi. Poveste modernă, în care capra nu mai este personajul din poveste și dorește să rescrie ea însăși povestea lui Ion Creangă, într-o notă personală. Am avut surpriza ca, după ce am postat-o pe portal, să constat că este foarte populară printre elevii de la școlile unde merg.
 
Sunt de acord cu această demitizare în măsura în care există o intervenție “prietenoasă”, fără efecte nocive asupra personajelor mitologice. De exemplu, nu mi-o pot imagina pe Cosânzeana subiectul unei povestiri în care devine patroana unui așezământ care are nevoie de bulină roșie. Desigur, am exagerat, dar acesta este sensul. În rest, mintea copiilor trebuie pusă să lucreze și poate fi chiar productiv ca ei sa schimbe sensul, finalul unor povești. Sau să combine personajele din povești diferite.
 
Credeţi că există subiecte tabu în cărţile pentru copii?
 
În literatura pentru copii nu au ce căuta xenofobia, rasismul, sexul, violența, încurajarea unor atitudini de neîncredere la adresa culturii naționale. În rest, literatura pentru copii este liberă să găsească acele subiecte care îi interesează pe cei mici și, evident, pe părinții lor, pentru că aceștia scot banii din buzunar pentru cumpărarea cărților.
 
Credeți că poveștile de odinioară mai sunt potrivite și astăzi copiilor, mai ales acum, când calculatoarele, tabletele și telefoanele mobile au cam înlocuit cărțile? Aveţi senzaţia că poveştile dumneavoastră concurează cu console play station şi alte mijloace sofisticate de divertisment?
 
Niciodată poveștile, basmele scrise pe hârtie nu vor dispărea. Ceea ce contează este puterea imaginației, noutatea scenariului, a personajelor. Dacă un basm scris conține o temă fenomenală, atunci acesta poate duce la apariția chiar și a unui joc pe calculator. Invers nu cred că se poate. Nu mă deranjează dacă basmele mele sunt citite și pe tablete. Important este să nu ajungă acolo prin piraterie. Repet, în ceea ce mă privește, am atâtea resurse de imaginație, încât nu îmi este teamă de concurența consolelor. Este loc și pentru cărți și pentru console play station, dar părinții trebuie să păstreze un echilibru între cele două.
 
Ce părere aveți despre e-cărțile pentru copii? Au ele priză la publicul tânăr? Care sunt avantajele și dezavantajele acestor cărți?
 
Cărțile pentru copii trebuie să facă față unei concurențe aș zice nesănătoase. Nu copiii sunt cei care duc atât de înainte modul de prezentare al cărților. Dintr-o concurență din ce în ce mai acerbă, editurile inventează tot felul de formule prin care copilul să cumpere cartea X sau Y. Au apărut coperțile lăcuite selectiv, coperțile decupate, cărțile cu CD atașat, au apărut e-bookurile sau audiobookurile. Sigur că aceste noi apariții ”iau ochii” celor care cumpără cartea pentru copii. Din experiența mea de autor și de editor, am constatat că în România nu mai merg astfel de formule care duc la un preț mare al produsului.
Am văzut și la Gaudeamus, oamenii nu mai au bani și cumpără cărți mai ieftine, dar cărți despre care au auzit. Pot să vin eu cu cărți care fac pantofii copiilor, care îi spală pe dinți, care le fac temele… Dacă sunt scumpe, nu mi le cumpără nimeni, chiar dacă sunt fantastice, incredibile, neverosimile. Cred că trebuie găsită o formulă de mijloc, în care cărțile să arate decent, dar să ofere ceva nou din punct de vedere al conținutului, nu al formei. Autori noi, basme noi, poezii noi…
 
În intervențiile dumneavoastră, insistaţi ca literatura pentru copii să fie luată în serios. Ce experienţe aţi avut în acest sens?
 
Încerc să conving oamenii și instituțiile că literatura pentru copii este la fel de importantă ca ”marea literatură”. Este chiar prima, în sensul că se adresează vârstei la care cititorul trebuie format. Ca să avem o mare literatură (pentru adulți) și cititori pregătiți pentru a o asimila, trebuie să avem mai înainte o mare literatură pentru copii. Ea trebuie încurajată. Trebuie încurajați autorii contemporani, care au nevoie de critici, de antologii, de edituri care să îi ia în seamă, de reviste care să îi publice. Am creat portalul Literatură Copii și din lipsa unei astfel de oferte. Așa se explică de ce, în numai șase luni, am adunat peste 70 de colaboratori, dintre care circa 55 adulți și 15 elevi. Am descoperit o extraordinară dorință de a publica a scriitorilor care cu greu își făceau loc prin revistele literare pentru ”cei mari”.
Am reușit să creez o impresionantă bază de date literare cu circa 350 de poezii ale unor autori contemporani și circa 200 de povești, basme, povestiri. Majoritatea colaborărilor sunt inițiative ale autorilor, nu ale noastre. Am reușit să organizăm chiar și întâlniri cu scriitori din Republica Moldova, de unde avem circa 10 condeie care semnează la noi. Pe 25 octombrie am avut o lansare comună la Chișinău: cartea mea Cruciada pisicilor și volumul Povești, al lui Alexandru Plăcintă.
 
Este foarte important pentru că am pus informația să circule, textele celor care publică la noi fiind citite în întreaga lume, ceea ce reprezintă o adevărată premieră în literatura pentru copii din România. Cu alte cuvinte, am creat un organism, prin venele căruia curge materie vie pretutindeni acolo unde sunt români.
 
Avem ecouri foarte bune după apariția portalului. Am remarcat și interesul pe care două instituții, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și Institutul Cultural Român îl manifestă față de inițiativa noastră. Cu ambele vom avea o bună colaborare în 2014.
 
De asemenea, avem o strânsă colaborare și cu Filiala pentru Copii și Tineret a Uniunii Scriitorilor, cu scriitorul Victor Gh. Stan, cu care vom pune umărul pentru ca în 2014 să avem o primă revistă tipărită adresată celor mici.
 
Până acum, ați publicat mai multe cărți pentru copii. Spuneți-ne despre fiecare câte ceva, pe scurt.
 
Primul volum pentru copii publicat a fost Floarea înțelepciunii și iarba puterii, la Editura Timpolis, 2002. Este un volum de basme, care îl conține și pe cel premiat în anul 1997 la concursul de povești de la Iași. A fost o lansare frumoasă, la care au participat regretatul Cornel Todea, poetul și epigramistul George Zarafu și mulți copii.
 
Între timp, am înființat Editura Zorio, astfel încât în 2011 am publicat aici volumul Taina ghemului de ață, cu ilustrații minunate realizate de Nicolae Tonița, un artist plastic foarte talentat, nepot al marelui Tonitza. Volumul conține 19 poezii foarte frumoase, inclusiv adevărate povești în versuri cum ar fi Taina ghemului de ață, Două vulpi și niște găini mai ciudate sau Bobocul și lumea.
 
Am realizat chiar și un film de 16 minute cu copii care recită din acest volum.
 
În 2012 am publicat, tot la Editura Zorio și cu ilustrații de același autor, volumul de povestiri Cândva mă chema Codiță. Povestea unui câine pierdut și găsit de o fetiță de șapte ani, Ioana, și relația de prietenie care s-a creat între cei doi a impresionat mulți copii și chiar adulți.
 
Un an mai târziu, în aceeași formulă, am publicat Cruciada pisicilor, epopee în două părți: Cruciada pisicilor și Contracruciada șoriceilor. Versuri amuzante, personaje admirabile: Motanul-ministru de Război, un dalmațian de rasă și fiul său, Generalul Bonaparte. Dincolo de toată pregătirea de luptă, găsim niște biete pisici care mănâncă bătaie (vorbă fie) atât de la câini, cât și de la șoricei. Frica este mare. Pentru a le reabilita pe mâțe, am promis copiilor că voi scrie un volum de răspuns, care se va numi Pisicile contraatacă. Adică se va face dreptate, dar după ce Ministrul de Război va fi detronat de o mâță curajoasă, care ia războiul pe cont propriu.
 
În fine, spre finalul anului 2013 am publicat volumul Basme, tot la Editura Zorio, cu ilustrații de Anca Smărăndache. Este o “carte expoziție”, cum a numit-o Alex Ștefănescu la lansare, care cuprinde 14 basme românești, scrise în spiritul basmelor tradiționale, dar cu teme noi, cu personaje noi. Iată câteva titluri: Țara Adevărului și Împăratul Minciună, Floarea Înțelepciunii și Iarba Puterii, Grădina ascunsă, Țara unde oamenii nu visau niciodată, Omul care schimba anotimpurile, Băiatul care vorbea cu florile etc.
 
Alex Ștefănescu spunea cu prilejul lansării volumului:

Pentru mine, Petre Crăciun este o revelație. În urmă cu un an nici nu știam că există. Între timp mi-am completat cultura și am aflat că el există. Când am fost în Danemarca, am vizitat un castel în care stăpânii de altădată păstrau permanent o cameră liberă pentru eventuala venire a lui Andersen care era imprevizibil. Eu nu am un castel, ci o casă la țară și voi păstra oricând o cameră pentru Petre Crăciun. El este un autor de povești, asta este un act de curaj intelectual, într-un moment în care toți scriu ca să-i intimideze pe semenii lor, Petre Crăciun scrie ca să-i farmece. Poveștile lui îl seduc nu numai pe un copil, ci și pe un matur pentru că sunt foarte inteligente și foarte bine scrise. Ȋmi place foarte mult în cărțile și în versurile pentru copii pe care le scrie Petre Crăciun că nu se maimuțărește, că nu vorbește peltic, că nu vorbește în stilul altor autori de cărți pentru copii care cred că copiii sunt incapabili să înțeleagă și se chinuiesc cu alintături și cu sclifoseli. Bine zicea cineva că literatura pentru copii este tot literatură, dar mai bine scrisă. Ȋmi place de asemenea că atmosfera este de basm românesc și nu recurge la o modernizare forțată. Basme de Petre Crăciun nu este numai o carte, ci și o expoziție, datorită încântătoarelor desene ale Ancăi Smărăndache.

 

Petre Crăciun și Alex Ștefănescu

 
În acest moment, sunt pregătite pentru a merge la tipar două volume de versuri pentru copii, al doilea volum de basme și, surpriză, un roman pentru copii, care se va numi Robert cel cuminte. El a fost publicat în foileton pe portalul nostru în a doua jumătate a anului 2013.
 
Apariția unui volum de basme culte este un eveniment. Prin ce se diferențiază scrierile dumneavoastră de alte basme pentru copii?
 
În România aproape a dispărut acest gen de creație literară pe care îl denumim basm. Avem o bogată paletă de basme populare, unele dintre ele fiind publicate de dna Sabina Ispas sau de dl Nicolae Constantinescu. Autori sau culegători de basme culte sunt Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Petre Ispirescu. Mai târziu avem basmele lui Victor Eftimiu sau Vladimir Colin. În ultimele decenii avem autori de basme culte? Avem autori cu operă? Mă tem că nu prea. Avem povestiri, chiar povești, dar nu trebuie să confundăm genurile. Iată de ce apariția unui volum nou de basme este un adevărat eveniment cultural care nu poate trece neobservat. Și nici nu a trecut.
 
Basmele mele își extrag esența din basmele populare românești, mențin elementul fantastic, ruralitatea spațiului de acțiune, stilul popular de adresare, folclorul românesc. În rest, propun teme și abordări absolut noi ale imaginarului și fantasticului, alte subiecte, preocupări, motivații. Personajele mele poartă nume necunoscute: Voinicel, Frumos ca Soarele, Victoraș (personaje pozitive) sau Clănțoaia, Talpă-Neagră, Suflet-Rău (personaje negative).
 
Locurile unde se petrece acțiunea sunt și ele cu totul noi: Minunata Țară a adevărului și Ȋntunecata Țară a Minciunii, Țara desfătărilor, Țara oamenilor lingușitori și a vocilor promițătoare și Împărăția orbilor (țări cu care se întâlnește fratele cel mare în căutarea Florii Puterii – Floarea înțelepciunii și iarba puterii), Tărâmul oamenilor nefericiți, Țara tăcerii, Câmpia cea parfumată (țări cu care se întâlnește fratele cel mic în căutarea Florii Înțelepciunii). Sau Țara vânturilor dezlănțuite, păzită de Marele Portar, prin care trece Voinicel pentru a aduce planta pentru Vrăjitoarea cea Albă, Țara unde oamenii nu visau niciodată, Împărăția femeilor leneșe etc, toate din volumul Basme. Sau Țara de dincolo de Curcubeu, Țara Scriitorilor de Noroc (din volumul în curs de apariție)
 
Cu toate aceste inovații, basmele mele sunt românești, fac corp comun cu spiritualitatea, cu tradițiile, cu spațiul de identitate românească.
 
Puteţi să ne spuneți cine e primul dumneavoastră public? Pe cine vă “testaţi” poveştile?
 
Primul public sunt elevii cu care mă întâlnesc frecvent. Ei sunt cei care îmi arată dacă ce am scris este pe gustul lor. Îmi ia puțin timp să realizez care este reacția pentru că sunt spontani. Se manifestă imediat. De multe ori se aliază cu anumite personaje și îmi cer că fiu mai indulgent cu unele. De exemplu, în Cruciada pisicilor au observat că mâțele pierd atât în partea I cât și în partea a II-a (Răspunsul șoriceilor la Cruciada pisicilor) și mi-au cerut să le reabilitez, așa încât am promis că am să scriu un volum viitor în care pisicile să câștige războiul. Altădată am povestit elevilor de la o școală din București un basm ce va fi cuprins în volumul al II-lea. Se numește Povestea balaurului beteag, în care este vorba despre un pui de balaur cu dizabilități. Este o schimbare de paradigmă, pentru că balaurul devine personaj pozitiv. Nu vă spun câtă compasiune au avut pentru el… L-au îndrăgit din prima clipă și s-au bucurat când au aflat că, de fapt, era un sfetnic de împărat blestemat de o vrăjitoare, iar vraja s-a destrămat.
 
Cum vă promovați scrierile, cărțile? Există deschidere din partea cadrelor didactice?
 
În special prin intermediul portalului, al paginii de Facebook asociate site-ului și prin întâlnirile directe. Am început să beneficiez de promovarea pe care mi-o fac cititorii, cei care îmi cumpără cărțile, care le plac și care le recomandă și altora. Este sistemul care se practica și înainte de 1989, când nu aveam mijloace de publicitate, dar cărțile se vindeau în zeci de mii de exemplare.
 
Un alt mijloc eficient de promovare este participarea la târgurile de carte, dar în măsura în care să creeze evenimente, lansări, care să atragă publicul și mass-media. Este cazul lansării cărții mele de basme din acest an de la Gaudeamus. La lansarea cărții au participat prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, șeful Catedrei de Etnologie şi Folclor din cadrul Facultății de Litere a Universităţii din Bucureşti, criticul Alex Ștefănescu, scriitorul Victor Gh. Stan, președintele Filialei pentru Copii și Tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Grigore Leșe, titular al cursului de etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, artistul plastic Anca Smărăndache, ilustratorul cărții, Petrișor Dumitrescu, secretar general al Institutului Cultural Român. Academician Sabina Ispas, folclorist, director al Institutului de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu” al Academiei Române a redactat o prezentare a volumului care poate fi citită aici.
 
Am avut alte lansări de carte la Librăria Mihai Eminescu din București, Biblioteca Ion Creangă din Chișinău, Biblioteca I.A. Basarabescu din Giurgiu sau Biblioteca Nicolae Iorga, din Ploiești, Centrul Cultural Ion Vinea din Giurgiu și nu numai.
 
Cele mai importante sunt întâlnirile directe cu copiii în școli, sau chiar în grădinițe, prilej cu care am ocazia să stau de vorbă mai mult, să le recit, să la povestesc, iar ei să îmi recite, la rândul lor, dintre poeziile mele pe care le știu.
 
În general, profesorii sunt deschiși unor întâlniri cu elevii. Am cuvinte frumoase pentru profesorii de la școlile 79, 149 sau 280 din Capitală. Am întâlnit și exemple de obtuzitate și chiar de rea voință. Un director de la o școală din centrul Bucureștiului, când am mers să propun o întâlnire cu elevii pentru a le prezenta oferta gratuită a portalului nostru, mi-a declarat că face tot ce este posibil pentru a-i descuraja pe elevii care au preocupări literare, pe motiv că nu se poate trăi din scris. Directorul de… școală nouă va face obiectul unei nuvele scrise de mine.
 
Faptul că lucrați în acest moment la un al doilea volum de basme este dovada că acestea au fost bine primite de publicul tânăr. Care este cel mai frumos feedback pe care l-aţi primit de la cititori?
 
Lucrez la un al doilea volum de basme nu pentru că primul volum, lansat în final de noiembrie, este mai mult de jumătate vândut. Scriu pentru că sunt conectat la o astfel de stare pe care o receptez ca pe o binecuvântare. Îmi vin ideile și trec la treabă. Uneori mintea mea continuă să lucreze și în timpul nopții și de dimineață mă trezesc cu o idee nemaipomenită. Mi s-a întâmplat și așa ceva.
 
Acest al doilea volum a fost scris numai în anul 2013, de fapt pe finalul anului. Să va dau câteva titluri: Odaia fericirii, Drumul curcubeului, Țara scriitorilor de noroc, Zmeul Pierde-Vară (toate sunt scrise în decembrie), Soarele deocheat, Povestea unui om sărac ș.a. Teme noi, personaje noi. Nu mă repet nici măcar pe mine, cu idei din primul volum.
 
Sunt 12 basme, destul de mari ca întindere, și volumul poate fi dat oricând în lucru. Mai am vreo patru, cinci subiecte în “laborator” și voi începe să scriu pentru un al treilea volum. Vedeți, pentru mine este mai puțin important când vor apărea, important este să pun “pe hârtie” ceea ce simt, gândesc, construiesc. Trăiesc într-un “timp al basmului”, care nu are mare legătură cu ceea ce se petrece în jurul meu. Evident, atunci când trebuie să devin și editor, partea cea mai neplăcută, mă lovesc de toate greutățile pe care această lume ni le aruncă în față.

Interviu de Patricia Lidia, pentru Hyperliteratura

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite