Mihai Eminescu - Fata-n gradina de aur




A fost odat-un împarat ­ el fu-nca
În vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,
Când în paduri, în lacuri, lanuri, lunca,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fata dulce, mândra, prunca,
Cu cari basme vremile s-adorn,
Când trece ea, frumoase flori se pleaca-n
Usorii pasi, în valea c-un mesteacan.


În van i-o cer. Batrânul se gândeste,
Prea e frumoasa, prea nu e de lume ­
Ma mir cum cerul nu s-ademeneste
Sa scrie-n stele dulcele ei nume;
E rau poetul care n-o numeste,
Barbara tara unde-al ei renume
Înca n-a-ajuns, si chipu-i rapitori
Nu-i de privirea celor muritori.


În vale stearpa, unde stânci de paza
Înconjurau mareata adâncime,
Cladi palat din pietre luminoase,
Gradini de aur, flori de-ntunecime;
Iar drumul vaii pline de miroase
Afar de el nu-l stie-n lume nime ­
Acolo s-a închis frumoasa fata,
Ca nici o raza-a lumei sa n-o bata.


Sale-mbracate în atlaz, ca neaua.
Cusut în foi si roze visinii,
În mozaicuri stralucea podeaua,
Din muri înalti priveau icoane vii;
Fereasta-i oarba, desi sta perdeaua,
De-aceea-n sale ard lumini, faclii,
Si aerul, patruns de mari oglinzi,
E racoros si de miroase nins.


O noapte-eterna prefacuta-n ziua,
Gradina de-aur, flori de pietre scumpe,
Zefir trecea ca o suflare viua,
Si-n calea lui el crenge grele rumpe.
Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziua,
Copii frumosi ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaer
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.


Acolo-nchisa cu mai multe soate,
Ca ea copile si sotii de joaca,
În lumea ei salbatic se rasfata,
În straluciri viata s-o îmbraca.
A ei priviri sunt tinere si hoate,
Zâmbirea-i calda buza-i sta s-o coaca,
Si-n acest rai, în asta lume suava
De multamire se simtea bolnava.


Dar de a ei frumseta fara seaman
Auzi feciorul de-mparat Florin,
Norocul lui cu-al ei îi pare geaman,
De-atunci un foc îl mistuie în sin.
, , În van stau locului, stau sa ma-ndeaman
Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin.”
Patruns de dorul nestiutei verguri,
S-au dus sa ceara sfat la sânta Miercuri.


Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,
Napoi trimite, nu lua nimica,
Si singurel te du de-ti cata tinta,
Caci strimt e drumul si e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avânta,
Ca gândul zboara-n lume fara frica,
Dar daca vrei s-o afli, tine minte:
Nu sta în valea-aducerei aminte.


Porni în lume, singurel, în toiu-i.
Îl duce calu-i fratior cu vântul ­
De aur paru-i si frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a vazut pamântul,
O stea el pare-n neamu-i si în soiu-i ­
Cu bine mearga-mi si sa-l tie sfântul.
Ajunse-o vale mândra si frumoasa ­
Parea ca-i chiar gradina lor de-acasa.


Si sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse lenes jos, pe iarba moale ­
Din tei se scutur flori în a lui plete
Si mai ca-i vine sa nu se mai scoale.
Si calu-i paste flori, purtând în spete
Presunul lui si seaua cu paftale,
În valea de miros, de râuri plina,
În umbra dulce bine-i de odina.


De-a lui batrân el îsi aduse-aminte,
Cum îl lasa si cum porni în lume,
Dorind cu o iubire-asa fierbinte:
O umbr, -un sunet, un nimic, un nume.
L-apuc-un dor de tara si parinte,
Tot ce-a dorit ti pare-atunci ca-s spume,
Si când pe calul lui el iar se simte,
Napoi apuca, peste drumuri strimte.


Dar îndarat ajuns, l-apuca dorul
Din nou, ­ neliniste, iubire-adânca ­
S-arunca iar pe cal, urmând amorul
Ce-n al lui suflet neclintita-i stânca.
În van l-opreste regele, poporul,
E dus de-o stea ce arde-n minte-i înca,
Dorit de raza unor doi ochi tineri ­
S-a dus sa ceara sfat la sfânta Vineri.


Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,
De ce-ai statut în valea amintirei?
Pentru oricare e frumoasa, blânda,
Cu curte-oricarui seamana. Ceirii
Din acea vale inima-ti framânta.
Nu sta în ea. De te-nchinasi iubirei,
Te du de-o cata, si-n a ei fereasta,
De-o vezi deschisa, zvârle floarea asta.


Dar sa nu stai în valea desperarii,
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.
El iar porni în lumea întâmplarei,
Bolnav de dor si de-a iubirei friguri.
Dadu de-o vale-n asfintitul serei,
Prin crenge negre umbre se configur.
Întunecoasa-i, cum o simt doar orbii,
Si fâlfâiesc prin aer rece corbii.


El de pe cal se dete. în padure
Sopteste frunza, ramuri stau de sfaturi
Si somnul nu voieste ca sa-l fure,
Caci umeda e frunza lui de paturi,
Urechea-i treaza a dumbravei gure
Le asculta soptind din mii de laturi,
Si corbii croncanesc si zboara-n fala
În aer clar ca pete de cerneala.


Atunci o frica inima-i patrunde,
Pe cal se pune si fugi din vale,
Si-n loc s-urmeze drumu-acolo unde
Voia sa mearga, s-a întors din cale.
Soseste iar în tara-i, de-l patrunde
Din nou un dor, o amarâre, -o jale.
Atunci din nou el o lua pe mâneci
Sa ceara sfat acum sântei Dumineci.


Ai stat în valea desperarei iara,
Îi zise sfânta, ci din nou porneste!
Îti dau o pasare cu tine ­ zboara
Cu calul tau, unde norocu-ti creste.
Când ai vedea frumoasa ta fecioara
Ca plânge, -atunci da drumul pasarei ieste.
Tu dorul ti-l ajungi, desi te ticai.
Ea-ti fie tot, ce-ai suferit nimica-i.


Trecând prin valea desperarii, -astupa
A lui urechi, sa n-o auda-n sopot;
În van se-ncearca calea-i s-o-ntrerupa
Vuiri, murmure, s-o opreasca n-o pot.
O umbra zboara, pân- se vede dupa
Atâta mers c-aude zvon de clopot;
Atunci vazu în zarea lui palatul
În care-nchise fata-i împaratul.


În ziduri de otel lucea castelu-i
Cu stresini de-aur si cu turnuri nalte
Si scris pe muri-i, minunat în felu-i,
Faptura grea a mesterelor dalte.
În mari gradine i se arata lui
Izvorul viu, ce cade, vrând sa salte.
El se mira cum toate-astfel a fi pot:
Gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot.


Dar un balaur tologit în poarta
Sorea cu lene pielea lui pestrita,
Cu ochi-nchisi pe jumatate, poarta
Privirea jucatoare sa-l înghita,
Iara Florin ­ inima-n el e moarta ­
Când vede solzii, dintii cei de crita,
Sarind la el si-nfipse a lui spada
Si de pamânt îl tintui de coada.


Apoi din munte stanuri el rastoarna,
Le gramadeste crunt peste balaur;
Acesta iar se zbate, se întoarna
Si în durerea-i muge ca un taur,
Dar el mereu pe dânsul pietre toarna
Pân- nadusit plesni acel centaur.
Trecu-nainte ­ doua lancii scurte ­
Pân- ce dadu de stralucita curte.


Un an de când copila petrecuse
Urzind gândirea-i si visând ursitul,
Un an întreg prea fericita fuse,
Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.
Îsi amintea viata ce-o avuse
Si peste pieptu-i îsi îndoaie gâtul,
Si trist privea un punct cu ochii tinta,
Si se usca ca si la umbr-o plânta.


Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,
De n-oi privi nemarginirea vasta,
Raceala umbrei m-a patruns cu gerul
Si nu mai duc ­ nu pot ­ viata asta.
Ah! Ce ferice-as fi sa vad eterul
Si sa vad lumea, codrii din fereasta,
Si de voiti cu viata sa mai suflu,
Deschideti usi, fereste, sa rasuflu.


Astfel o mistuia neastâmparatul
De viata dor si dorul cel de soare ­
Desi le poruncise împaratul
Sa nu care cumva sa-si amasoare
Ca sa deschida usile, palatul ­
Dar totusi, când vazura ca ea moare,
Nu stiu ce or sa faca, sa se poata, ­
De l-ar urma, el ar gasi-o moarta.


Vazând cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi în zi ­ atunci ele-au deschis
Feresti înalte si, la mândrul soare,
Din boal-adânca fata a învis
Si se facu si mai farmacatoare,
Astfel cum nu îti trece nici prin vis ­
Se rumeni în fata ei ca marul,
A-ntinerit-o aerul si cerul.


Un zmau o vede, când s-a pus sa steie
N-a ei fereasta-n asfintit de sari;
Zburând la cer, din ochi-i o scânteie
Cuprinse-a ei mândrete, fermacari;
Si-n trecatoarea tânara femeie
Se-namora copilul sfintei mari ­
Nascut din soare, din vazduh, din neaua,
De-amorul ei se prefacu în steaua.


Cazu din cer în tinda ei mareata,
Se prefacu în tânar luminos,
Si corpul lui sub haina ce se-ncreata
S-arata nalt, subtire, mladios.
Par negru-n vite lungi ridica fata,
Si ochi-albastri-nchis, întunecos,
Iar fata-i alba, slaba, zâmbitoare ­
Parea un demon ratacit din soare.


Ah! te iubesc, îi zise el, copila,
La glasul tau simt sufletu-mi ranit,
Din stea nascut, plec fruntea mea umila,
Cu ochii mei prind chipul tau slavit.
Nu vezi cum tremur de amor? ai mila!
În nemurirea mea de-as fi iubit ­
Iubit de tine ­ te-as purta: o floare
În dulci gradini, aproape lânga soare.


N-ai vede iarna, toamna nu, nici vara,
Eterna primavar, -etern amor…
De ti-as închide zarea ta cea clara
Cu-al meu sarut, o, scumpul meu odor,
Pân- ce sa mângâi inima-mi amara
Culca-mi-as capul la al tau picior
Si te-as privi etern ca pe o steaua
Frumos copil, cu umerii de neaua.


O, geniu mândru, tu nu esti de mine,
De-a ta privire ochii mei ma dor,
Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Caci m-ar usca teribilu-ti amor!
Curând s-ar stinge viata mea, straine,
Când tu m-ai duce-n ceruri lânga sori,
Frumos esti tu, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare e pieire.


El o privi atunci cu ochii tinta:
În fata-i slaba ­ zâmbet dureros;
Se face stea si iarasi se avânta
În cerul nalt, în roiul luminos.
Acolo toata noaptea sta de pânda,
Si prin fereasta el privea duios,
Cu o lumina dulce, trista-clara,
Sa vada umbra-i alba si usoara.


A doua zi el se facu o ploaie,
În tact cazânda, aromata lin,
Si din feresti perdelele le-ndoaie,
Burând prin tesaturile de in,
Patrunde iarasi în a ei odaie,
Preface-n tânar sufletu-i divin:
El sta frumos sub boltile ferestii,
Purtând în par cununa lui de trestii.


Blond e-azi si parul lui de aur moale
Pe umeri cade îndoios, îmflat;
Ca ceara-i palid… buza lui cu jale
Purta un zâmbet trist, nemângâiat.
El o priveste… sufletu-i s-aduna.
În ochiul lui albastru, blând si mat…
S-astfel cum sta mut înger din tarii
Parea un mort frumos cu ochii vii.


O, vin cu mine, scumpa, -n fundul mari.
Si în palate splendizi de cristal,
Când vântu-a trece peste-a apei arii
Tu-i auzi cântarea lui pe val;
T;i-i închina viata ta visarii,
Vei fi oceanului monarcul pal…
T;i-oi da palate de margean si profir,
Cu bolti lucrate numa-n aur d-Ofir.


Ca sa-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai parasit al cerurilor cort,
Dar nu e chipul tau cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu îl port.
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viata ­ tu esti mort.
Cu nemurirea ta tu nu ma-nveti,
Acum ma arzi, acuma ma îngheti.


Nu… om sa fii, om trecator ca mine,
Cu slabiciunea sufletului nost,
Sa-ti înteleg tot sufletul din tine
Si bratul tau, de mi-a fi adapost,
Sa-l stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De ma iubesti, sa-mi fii de sama mea,
Fa-mi dar de nunta nemurirea ta.


Întunecos si fara de speranta,
La ea priveste geniul în nimb ­
Îsi simte inima legata-n lante,
În lantul lumei cei cu-o mie limbi.
Chiar nemurirea mea, chiar abondanta,
Puterii mele tu o cei în schimb.
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.


Da, moartea! Pentr-o clipa de iubire
D-eternitatea mea sa ma dizlege,
Sa vad în juru-mi anii în pieire,
Sa am în inima mea moartea rece,
Sa fiu ca spuma marii în sclipire,
Sa vad cum trec cu vremea, care trece…
O, mult cerusi, prea mult, ­ si totusi tie
T;i-nchin splendori, putere, vecinicie.


La cer se-nalta el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curatind seninul
Priveste-n jos castelul în splendoare,
L-apuca dorul inimei, suspinul.
Ah! ce-ai cerut, femeie trecatoare,
Femeie scumpa, ca sa-mi mângâi chinul!
Deasupra lumei risipite-n soapte
El se-nalta ­ un curcubeu de noapte.


Precum o floare ar iesi din surii
Si mortii munti, din piatra lor uscata,
Astfel copila-nvioseaza murii,
Pe când în bolta geamului s-arata
Copil al apei, cerului, padurii,
A lumii-ntregi mai dragalasa fata.
Ea asculta pe-al primaverii oaspat
În dimineata ce-i zâmbeste proaspat.


Împrastiata fulgereaza roua
În viorii, stralucitoare boabe,
T;arâna-nvie-n primavara noua,
Racoare-i vântul ca miros de ape;
Parea c-ar fi plouat, desi nu ploua
Decât lumina, ce nu mai încape.
Cu gura, fata, ochii ei, ea râde
Privind în soare, îi clipea, i-nchide.


În dimineata clara ca oglinda
La porti s-arata tânarul Florin,
În jur de ziduri calul si-l colinda,
Îsi simte inima înflata-n sân;
Dar poarta-nchisa bratu-i sa-l tot prinda,
Ea nu se misca-n negrele-i tâtâni;
Ci el fereasta cum vazu crapata,
Arunca-n ea cu floarea fermecata.


Pe-atunci copila împletea cununa
Din flori de aur si de diamante;
Din carti o soata-a ei îi sta sa-i spuna
C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Când floarea-i cazu-n poala ­ ea nebuna
O saruta, zvârlind pe celelante,
Si-o mirosi cu gur-abia deschisa,
Si ochii ei pluteau în mii de vise.


Ea alerga cu graba la fereasta,
Sa vada daca vântul nu-i aduce
Si alte flori, asa frumoase c-asta,
Dar de-ngaimare ochiul ei straluce
Si surâzând ea rumeneste, casta,
Când vede-un tânar lânga poarta-n cruce,
Si el o vede si cu mândru glasu-i
El îi vorbi, oprindu-si calu-n pasu-i:


Ah! te-am vazut, mi te-am vazut în fine,
Copil cu ochi de-albastra-ntunecime,
Cu-a tale gene de-aur dulci si fine,
Cu-al tau surâs de gingasa cruzime.
Ah, as muri de-atât noroc si bine,
Caci te-am vazut cum nu te-a vazut nime.
Nu stii ce-am suferit pân-a te-ajunge,
Copil frumos ca luna noptii lunge.


Ah, vin cu mine, vin-în a mea tara,
Casteluri am, gradini adânc-frumoase,
Sub pasul tau coroana-mi seculara
Mi-o pun ­ ma plec, sunt sclavul tau, frumoasa.
Am pietre scumpe în a mea comoara,
Mai multe decât tatu-ti are aur,
S-aur mai mult de cum argint el are,
S-a tale-s toate, scumpa, mândra floare!


Ea îl privea cu ochiul plin de mila, ­
I-ar fi sorbit cuvântul de pe gura,
În fata lui ea nu-si mai face sila,
Un lésin parca inima i-o fura ­
Si trist priveste tânara copila
Cumplitii muri si porti… Din ochiu-i cura
Un fir senin de lacrimi; ea îsi strânge
Cu-a ei mânute inima si plânge.


El, cum o vede astfel în fereastra,
S-arunca ochiu-adânc si nobil-mare
Si drum el da la pasarea maiastra ­
Aripile-si întinde, vrând sa zboare,
Din ce în ce s-întinde-aripa-albastra,
Din ce în ce se face tot mai mare,
Încât doar din marimea unei vrabii
Ea semana acum unei corabii.


Copila mea, îi zise, nu te teme,
Pe multi am dus cu inimi doritoare,
Ca vântu-n fuga cu batrâna vreme
Prin tari o mie peste sfânta mare ­
Nu vezi, Florin nici sti cum sa te cheme,
Atât de mult iubirea lui îl doare,
De-aceea zvârle-n laturi ac si caer
Si sa te-ncrezi corabiei de aer.


Ea se sui pe-aripa, -ntinzând mâna,
Ca si când ar fi vrut ca sa se tie,
Si-ncet coboara pasarea straina
Pe-a lui Florin amabila sotie;
Pe cal ridica sarcina lui lina,
La pieptul lui ar vrea în veci s-o tie,


Se uita-n ochi-i, dând la calu-i pinten,
S-acesta vântului s-asterne sprinten.


În vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi întinse,
Culege-n cale-i blândele surâse
A mii de stele, ce zburau ca ninse;
La tronul cel etern pe scari deschise
Stau mândre genii cu lumina-ncinse;
L-a Lui picioare în genunchi s-asterne
Si-ndreapta ruga-i milei cei eterne.


O, Adonai! al carui gând e lumea
Si pentru care toate sunt de fata,
Asculta-mi ruga, sterge al meu nume
Din a veciei carte mult mareata;
Desi te-adora stele, mari în spume,
Un univers cu vocea îndrazneata,
Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ti nasc în cale
N-ajung nici umbra maretiei tale.


Ce-ti pasa tie dac-a fi cu unul
În lume mai putin spre lauda ta,
Asculta-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,
Si sfarma-n aschii vesnicia mea!
Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Si muritor voiesc a fi ca ea,
S-atâta dor, durere simt în mine,
Încât nu pot s-o port si mor mai bine.


Tu-i pizmuiesti… si pizmuiesti aceea
Ce ei în lume numesc fericire.
Au nu ti-i mila când privesti scânteea
Cum ca la soare e a ei pornire?
Astfel si ei îsi aruncar-ideea,
Dorinta, pasul în nemarginire,
Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,
Astfel si omu-aspira, dara moare.


Ca ei sa fii? Sa vezi ca sub blesteme
De ura e-nfierat umanul nume,
Sa ai de semenul tau a te teme,
Sa fii ca spuma, fuga unei spume,
Sarmane inimi închegate-n vreme,
Sarmane patimi aruncate-n lume
Si sa ma blestemi, sa ma-ntrebi: ce drept
Avui sa-ti pun o inima în piept?


Pe-o clipa-n mijlocul eternitatii
Sa deschizi ochii tai mareti si clari,
Sa masuri toate visele vietii,
Simtind încet cum iarasi redispari,
Sa pari un fir de colb în raza vietii,
Si în parerea-i pe-un moment sa pari,
Sa fii ca si când n-ai fi… între ieri
Si mâni, o clipa… Oare stii ce-mi ceri?


Ce-i omul de a caruia iubire
Atârni lumina vietii tale-eterne?
O unda e, având a undei fire,
Si în nimicuri zilele-si disterne.
Pamântul da tarie nalucirei,
Si umbra-i drumul gliei ce s-asterne
Sub pasul lui… Caci lutul în el creste,
Lutul îl naste, lutul îl primeste.


Si acest drum al pulberei, pieirei,
Ce ca pe-un plan l-am zugravit cu mâna,
Nimic fiind, l-am închinat murirei ­
În van s-acopara oprind ruina,
Nimic etern în tremurul sclipirei;
În van adun si-si gramadesc lumina
În carti si scrisuri, si în van s-acata
De vis etern sarmana lor viata…


Si tu ca ei voiesti a fi, demone,
Tu, care nici nu esti a mea faptura;
Tu, ce sfintesti a cerului colone
Cu glasul mândru de eterna gura…
Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,
Când Universul era ceata sura…?
Sa-ti numeri anii dupa mersul lunei
Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:


Într-adevar, n-adânca departare
Vazu calari pe fata cu Florin.
Odata-n evii ochiul lui cel mare,
Si sfânt, s-adânc de lacrimi este plin,
Ce cad taind nemarginirea-n mare,
Margaritari frumosi si mari devin.
Încet batând din aripi, maiestos,
Geniul mândru se porneste-n jos.


Cu fata trista le privi în urma
Si-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.
În fundul lumei, unde apa scurma
Al marei sân ­ acolo-o ar fi dus
Daca-l iubea… Acuma plânsu-si curma:
, , Fiti fericiti ­ cu glasu-i stins a spus ­
Atât de fericiti cât viata toata
Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata.”

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite