Zâna din portocală, basm popular turcesc




Povestea ce urmează s-a petrecut de mult, de mult.

Pe atunci sita cernea paie, cioara vindea carbuni şi măgarul sare. Vezi bine câte nu se puteau întâmpla atunci!

De unde ştiu eu toate astea? Mi le-a povestit şi mie o bătrânică, care şi ea le ştia de copiliţă de la o bătrână coclită. Şi aceasta, cine ştie de la cine le auzise!…

Dar mai bine să lăsăm vorba şi să ascultăm povestea.

A fost odată ca niciodată. A fost odată un padişah care avea trei feciori.

Când le veni sorocul, îi însură pe rând. Băiatul cel mare luă fiica unui alt padisah şi plecă în ţara acestuia, să împărăţească în locul socrului său bătrân.

Mijlociul, odată cu nevasta sa primi în dar şi o tară pe care s-o cârmuiască. Rămase acasa numai mezinul; el trebuia să stăpânească moşia străbună, când tatăl său se va sfârşi.

Într-o zi, pe când prinţul se afla la vânătoare, prin faţă îi trecu, iute, ca o săgeată, o căprioară.

Se luă după ea în goana calului, dar la o cotitură căprioara întoarse o clipă capul şi-l privi în ochi, apoi se mistui în codru.

Prinţul simţi deodată cum îl năpădeşte o caldură în inimă şi şopti fără voie:

– Ah! De-aş putea întâlni o fată cu ochii umezi şi blânzi ca ai caprioarei, aş purta-o în suflet, statornic, toată viaţa!

Mai rătăci el încoace şi încolo, în mreaja unui dor nedesluşit şi până la urmă hotărî să se întoarcă acasă.

Dădu pinteni calului şi cum tocmai trecea pe sub nişte copaci mai joşi, o creangă îl sficui peste obraz şi o picătura de sânge cazu peste omătul neatins.

Din nou suspină prinţul:

– Ah! De mi-ar fi dat să văd o fată cu faţa albă ca neaua şi buzele roşii ca picătura de sânge cald, aş îndrăgi-o pe ea şi numai pe ea, câte zile aş trăi!

Din clipa aceea, prinţul nu-şi mai afla linişte. Tânjea după fata pe care o plăsmuise închipuirea lui înfierbântată.

Ce n-a făcut padişahul-tată să-i întoarcă gândul!

Dându-şi seama că nimic nu e în stare să-i stăvilească dorul, tatăl îi dadu învoire să se ducă în lumea largă să-şi caute mireasă după imboldul inimii.

Şi mezinul plecă. Merse el mult, mult cutreieră meleaguri care mai de care mai străine, întâlni în calea sa sute şi mii de fete, dar nici una nu se potrivea cu cea din gândul său.

După zile şi zile de colindat fără răgaz, se opri istovit în faţa unei cişmele.

O bătrânică mică, mică stafidită şi adusă de spate, se trudea să ia apă într-un ulcior.

Cu toată osteneala lui, prinţul sări s-o ajute. Umplu ulciorul într-o clipă şi-i spuse:

– Lasă-mă să ţi-l duc eu acasă, mătuşico. Eu tot sunt în drumeţie, fără nici un rost. Te petrec pe tine şi-apoi îmi văd de drum.

Ajunşi la coliba ei, bătrâna îl ospătă cu ce avea şi ea mai bun şi îl îmbie să-şi spună aleanul care-l face să rătăcească prin lume.

Când băiatul sfârşi de povestit, ea îi zise:

– Uite ce-i, fătul meu, eu îs săracă şi mare lucru n-am a-ţi da. Dar cum nu vreau cu niciun chip să pleci de la mine cu mâna goală, ia toiagul ăsta al meu şi treci în curticica din spatele bordeiului. Acolo e un portocal. Aruncă toiagul în crengile lui şi câte poame or cădea, sunt ale tale.

Prințul o ascultă şi peste puţin veni înapoi cu trei portocale.

– De-acum încolo, mai grăi bătrâna, numai de tine-o ţine să fii fericit, ori ba. Întoarce-te liniştit acasă şi ţine bine minte: să nu cojeşti portocalele decât în preajma unei ape, altminteri nu. Dacă ai să faci aşa, o să-ţi fie tare bine. Dacă n-ai să faci aşa, o să te căieşti amarnic. Şi-acum, drum bun!

Prinţul o luă spre casă, dar cum calea era lungă şi soarele dogorea năprasnic, uită de spusele bătrânei şi scoase din sân o portocală, să-şi astâmpere setea.

Abia apucă s-o cureţe de coajă şi rămase înmărmurit; din portocală ieşi o zână frumoasă ca însuşi visul său.

-Apă! sopti ea stins, dar cum jur împrejur nu erau decât coline sterpe şi pustii şi nici o picătură de apă, zâna închise ochii şi cu un oftat, pieri.

Abătut, prinţul plecă mai departe, însă nerăbdarea îi dădea mereu târcoale. Se tot gândea el.

Nemaiputându-se înfrâna, coji încă o portocală. Se arătă o altă zână, aidoma primei, dar şi ea pieri, pentru că prinţul nu avu strop de apă să-i dea.

Învăţând, în sfârşit, ce înseamnă puterea stăpânirii, prinţul îşi struni simţământurile; aşteptă să fie în preajma unei ape şi numai atunci se încumetă să încerce dacă şi în cea de-a treia portocala se afla o zână.

Când ajunse lângă un izvor se opri şi desfăcu cu grijă coaja ultimei portocale. Dintre feliile ei se ivi o zână parcă mai frumoasă ca celelalte două.

-Apă, ceru ea şi feciorul de padişah îi dădu să soarbă apă proaspată. Pe data asta, zâna se înfrumuseţi, iar prinţul nu ştia ce să mai facă de fericire că-şi atinsese visul. Cu dragoste, prinse zâna de mână şi o săltă în şa. Astfel călăriră alături tot restul drumului şi fiecare clipă ce trecea îi apropia şi mai mult unul de altul.

Nici nu-şi dădură seama cum şi când se pomeniră la hotarul împărăţiei padişahului-tată. O fântână umbrită de un pin stufos, despărţea ţara sa de ţara vecină.

Prințul, care voia să-şi aducă iubita în seraiul părintesc, cu toată strălucirea cuvenită, o sui pe zână în pin să stea până s-o înturna el cu alaiul de nuntă cerut de datină.

Abia disparu feciorul de padişah şi la fântâna se ivi o fată urâtă, urâtă cum nici nu se poate închipui. Era din împărăţia vecină şi venise cu ulciorul, după apă. Aplecându-se deasupra fântânei, văzu chipul minunat al zânei oglindit alături de al sau şi se învineţi de ciudă.

Pizma îi crescu când îşi aruncă privirea spre copac şi dădu cu ochii aievea de fâptura din el.
Cu glas prefăcut, întrebă pe zână ce caută în copac. Când aceasta îi povesti totul, fără nici un ascunziş, iar pe loc în mintea urâtei încolţi un plan.

– Oh! Ce viaţă fericită te aşteaptă! zise ea. Şi ce frumoasă eşti! Aş da orice ca să te pot vedea mai de aproape. Rogu-te, dă-te jos din pin, să stăm niţel de vorbă. Vrei?

Lipsită de orice bănuială, zâna coborî din copac şi se aplecă deasupra fântânei să-şi răcorească faţa cu apă. Atât aşteptă urâta! O îmbrânci în fântână cu toată puterea şi se urcă ea în pin, în locul zânei.

Acolo unde zâna pieri, înghiţită de apă, răsări o floricică alba, cristalină ca lacrima şi tare înmiresmată.

Nu trecu mult şi tropote de cai se auziră din ce în ce mai desluşit: era prinţul, urmat de curteni.

Venea să-şi ia mireasa şi s-o înfăţişeze padişahului-tată. Când din pin se dădu jos fata cea slută, încremeniră cu toţii...

Mai uimit decât toţi era însă prinţul însuşi. Totuşi nu zise nimic şi urcă urâta pe cal. Dar, când să plece, privirea-i fu atrasă de floricica cea albă. O luă şi şi-o puse lângă inimă, înduioşat fără să ştie nici el pentru ce anume.

La îmbelşugata masă împărătească, urâta, pricepând că însăşi zâna, preschimbată în floare, se odihnea lângă inima prinţului, îl rugă cu viclenie:

– Dragul meu logodnic, fă-mi hatârul şi dă-mi mie floarea pe care ai luat-o de la fântână!

Cum nu se cuvenea să se împotrivească dorinţei logodnicei sale, prințul îi întinse floarea pe care urâta o strivi între degete, cu ură, şi o aruncă pe fereastră.

Pe locul unde căzu se ivi ca din pământ o pasăre, cu penele strălucitoare ca cele mai curate nestemate.

Lovind de câteva ori văzduhul cu aripile, păsărica îşi luă zborul şi se făcu nevăzută.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, când grădinarul ieşi să ude florile din jurul palatului, păsărica îl urmări ca o umbra, ciripind întruna.

– Ce tot te ţii după mine? Vrei ceva? mormai ursuz omul.

– Ce face prinţul? întrebă păsărica.

– E bine, sănătos.

– Dar logodnica?

– Stă închisă în iatacul ei şi aşteaptă. Zice că dacă n-o s-o mai vadă soarele, din tuciurie o să se faca iar albă ca omătul, cum a fost mai înainte. Nunta s-a amânat până atuncea.

Păsărica fâlfăi din aripi, şi, aşezându-se pe un trandafir, cântă de cateva ori cu jale, apoi îşi luă zborul şi disparu. În urma ei, trandafirul pe care stătuse se veşteji până la rădăcină.

Şi astfel, rând pe rând, se uscară mai toate florile din grădină, căci în fiecare zori de zi păsărica venea în grădina, îl intreba pe grădinar despre prinţ şi despre logodnica lui, poposea pe câte o floare, îşi cânta cântecul ei de amar şi pleca.

Şi era destul să atingă cu aripa o floare, că pe dată se veştejea ca arsă, şi orice i-ar fi făcut grădinarul, nu-şi mai revenea.

Toate merseră aşa până în clipa în care prinţul băgă de seamă urgia din grădină. Foc de supărat, chemă la el pe grădinar, hotărât să-l pedepsească straşnic pentru lipsa lui de grijă.

Când însă află adevărul, porunci să se ungă cu ulei tijele de flori care mai rămăseseră şi, înainte de răsăritul zorilor, se puse el însuşi la pândă.

Păsărica veni, ca de obicei, dar când se aşeză pe-o floare, nu se mai putu desprinde să zboare. Şi oricât se zbătu ea, prinţul izbuti cu uşurinţă s-o prindă şi s-o aducă în serai.
Auzind cele întâmplate, logodnica lui, pricepând că zâna este totuna cu păsărica prinsă, începu să se vaite:

– Vai, prințe, prințe! Dacă vrei să mă vezi mai degrabă cea care-am fost când m-ai cunoscut, porunceşte să se taie pasărea asta, s-o mănânc friptă! Simt că doar aşa s-or dezlega toate vrăjile care mi-au preschimbat chipul!

Plin de nădejde, prinţul îi facu pe voie şi dădu păsărica pe mâna bucătarului. În vreme ce acesta o jumulea, o pană fu luată de vânt şi dusă până la coliba pădurarului de la marginea pădurii.

Văzând pe pervazul ferăstruicii sale pana care strălucea ca stropită cu aur, pădurarului nu-i mai veni s-o arunce.

O lua şi o puse bine pe măsuţa scundă din odăiţă şi numai după aceea plecă la lucru.
Când se întoarse seara acasă, trudit ca vai de el, ce-i văzură ochii?

Casuţa îi strălucea de curăţenie, în vatra pe care o lăsase rece se alergau vesele flăcările, în timp ce pe plită ulcelele cu bucate sfârâiau de-ţi era mai mare dragul.

– Mai, mai, cine să fi făcut toate astea? se întrebă nedumerit omul, dar oricât îşi căzni mintea, oricât scormoni prin căsuţă, nu găsi nimic care să-l ajute să înţeleagă ceva.

Zilele următoare se întâmplă la fel. Atunci, ce-i trecu prin cap moşneagului?

Se prefăcu ca pleacă în pădure, ca de obicei, dar se piti afară, în dreptul uşii.

Şi cum auzi mişcare în căsuţă, buzna şi el înăuntru.

Se trezi faţă în faţă cu o fată frumoasă, frumoasă, care tocmai se pregătea să-i deretice prin casă.

– Nu mă alunga, dragă bătrâne, grăi fata. Sunt pribeagă, o străină fără adăpost. Lasă-mă în casa ta şi eu, în schimb, am să te îngrijesc cum m-oi pricepe mai bine.

Pădurarul, fireşte, se învoi: cine se împotriveşte când e vorba să-şi schimbe traiul rău pentru unul bun?!

…Timpul se scurgea tihnit în căsuţa de la marginea pădurii, până într-o zi când prinţul, sătul să tot stea ferecat în serai aşteptând fericirea pierdută, ieşi să se plimbe.

Se lăsă înserarea; prin ferăstruica căsuţei pădurarului, opaiţul lumina blând, ca o chemare. Prinţul se îndreptă agale într-acolo.

Abia păşi pragul şi rămase ca trăznit; înaintea sa stătea însăşi zâna din portocală, frumoasa aidoma visului său, cea pentru care rătăcise prin lume şi pe care o pierduse atât de repede!

O vreme îi pieri glasul, atât era de tulburat. Apoi, venindu-şi în fire, o prinse de mână cu aceeaşi dragoste năvalnică de altădată şi o rugă sa-i dezvăluie ce sau cine i-a despărţit atâta vreme.

Când află din gura ei cum s-au petrecut lucrurile, prinţul alergă mai întâi de-o izgoni înapoi în ţara ei pe urâta care se furişase în seraiul său şi apoi se întoarse în căsuţa pădurarului şi îşi luă adevărata mireasă.

Şi zâna din portocală avu parte de o viaţa lungă şi fericită, alături de soţul ei care o iubi credincios, până la moarte.

În amintirea zilelor tinereţii, prinţul, devenit padişah, puse să se ridice, pe locul fântânii de la hotarul împărăţiei, o alta, frumoasă, toată numai şi numai din marmură albă.

Pe ghizdurile ei, un vestit cioplitor în piatră dăltui povestea pe care aţi auzit-o, încheind-o cu o zicală din bătrâni:

Omul, dacă iubeşte trandafirul, trebuie să-i iubească şi spinii, căci din tufișul plin de ghimpi creşte floarea care îl încântă.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite