Impactul, de Alexandra Maria Băeții, clasa a VII-a, Școala Gimnazială I.G. Duca, București




Motto: ”Impactul rezultatelor tale stă în mica diferență dintre vorbe și acțiune”

IMPACTUL
-rezumat-
S-a născut  în Olanda, cel puțin așa susțin ai ei, și s-a pomenit că trăiește în America. Este vorba despre Casey. Viața ei a fost complet diferită, a fost unul dintre acei copii care a trăit așa cum trebuie într-una dintre marile case din Virginia, însă se pare că România a reușit să o schimbe în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, nu România a schimbat-o, ci tot ce i s-a întâmplat aici. Totul a început cu mutarea în  București. Noile posturi ale părinților au implicat mutarea. S-a așteptat ca viața ei să fie schimbată de colectiv, de felul în care se integrează, însă nu a fost așa. Totul s-a întâmplat cum a sperat: notele, colegii, cu excepția unui singur lucru la care nu s-a gândit niciodată: primirea unor bilețele anonime. De-a lungul zilelor, fâșiile de hârtie s-au ivit de niciunde. Foile galbene cu un scris neîngrijit i-au dat bătăi de cap serioase până ce a reușit să descifreze mesajul. A fost aleasă pentru ceva, însă conținutul nu i-a dezvăluit și pentru ce anume.       
Toamna și-a continuat cursul până la petrecerea de Halloween unde Casey a fost răpită. S-a trezit în următoarea dimineață într-o cameră fără uși din care a încearcat să iasă. După nenumărate încercări, a observat că ordinea cărămizilor trebuie schimbată pentru a putea deschide un tunel. Speranța s-a arătat pe fața ei, însă s-a spulberat rapid când a observat că există și o a doua cameră din care a reușit să scape, descoperind o scară ascunsă. A treia camera s-a dovedit a fi mai dificilă decât celelalte, dar a ieșit cu ajutorul unui mecanism ce a despicat tavanul. Ultima etapă a fost acoperișul clădirii de pe care a fost preluată de un elicopter. A ajuns la o altă clădire unde a fost întâmpinată de un angajat și de părinții ei, care i-au explicat situația. Tatăl și mama ei dețin o companie, ce distribuie arme în unitățile militare, în care poate fi acceptată doar în urma unui test. Fiind moștenitoarea, a fost introdusă în companie și a început să muncească: și-a urmat părinții la diverse întâlniri și a ajutat subalternii. În drum spre una dintre aceste ședințe, elicopterul cu care s-a deplasat a facut un accident în urma căruia a ajuns la spital. Plictisită de încăperea ei monotonă, s-a aventurat pe holurile uriașei clădiri până ce a ajuns în camera tatălui său. A observat că sub pat a fost ascunsă o servietă de piele suspectă. A deschis ciudata geantă și a dat de o multitudine de contracte ilegale. A auzit pașii tatălui ei, a pus servieta la loc și s-a așezat pe pat grăbită. Cei doi au început să vorbească, iar tatăl său i-a propus să semneze contractul de preluare a companiei.
”Impactul rezultatelor tale stă în mica
 diferență dintre vorbe și acțiune”

ZIUA IMPACTULUI
O cameră stranie, cu pereți încrețiți de vreme și un vag miros de mucegai. O cameră stranie în care îmi puteam auzi ecoul gândurilor. Am încercat să mă ridic, nimic. Am încercat să găsesc ceva comun în jur, tot nimic. Tot ce puteam vedea slab, printr-un geam îngust și lung, erau pereții din cărămizi masive, nicio usa, nicio cale de ieșire. Prin micile crăpături ale tavanului din lemn  se vedeau umbre ale unei lumini difuze și se auzeau ușoare bătăi de pași, însoțite de un iz de bocanci vechi ce umblau, se opreau, iar apoi începeau să se plimbe din nou deasupra mea. Peste câteva minute am realizat că eram ghemuită pe podeaua rece, tremurând din toate încheieturile, neștiind ce să fac, cu capul pe o carte veche, groasă, cu un miros ce îmi amintea de casa bunicilor. Obiectul mare avea o copertă verde și tare, fără un titlu sau un autor. Am ridicat-o ușor, văzând prima pagină goală. Am cotinuat să răsfoiesc dezvăluind restul paginilor simple, nenumerotate, desprinse din uriașul cotor. Prima pagină: limba română, a doua: codul morse, următoarea: niște semne ciudate, următoarea: din nou limba  română și tot așa…    
M-am uitat în jos, nu era de mirare că îmi era frig, jumătate din hainele mele erau sfâșiate, micile bucăți de material erau întinse peste tot pe podeua camerei, abia văzându-se din cauza culorii negre. Tropotul pașilor se opri, lăsându-mă să savurez liniștea care fu întreruptă de chiorăitul mațelor mele. Oare ce zi era? De cât timp nu mâncasem? De cât timp nu făcusem duș? Probabil că trecuse mult de atunci, nu e de mirare că simțeam un miros insuportabil. Îmi puneam fix cele mai neimportante întrebări, care, de fapt, m-au adus la cea principală: de ce mă aflam în locul ăsta și de ce arată ca o cușcă umană?   
Deși cartea e imposibil de înțeles, e singura mea cale de a afla unde sunt sau ce e camera asta. Pagini peste pagini, fără o logică sau o ordine. Stresul îmi pătrundea creierul, schimbându-mi gândirea, acaparată de tot ce se întâmpla în jur.
Timpul începea să se consume, pătrunzându-mi mintea, ce începea deja să abereze, văzând ceasuri împingându-mă din toate colțurile camerei, pendule zvâgnindu-mi în tâmple și auzind ticăitul sau nimicindu-mi timpanele în timp ce aerul se consumă pe zi ce trece. Căutând o soluție de a scăpa, ce parea din ce în ce mai imposibil de găsit m-am proptit în genunchi, ridicându-mi întâi piciorul drept ce se simțea ca o nicovală atârnată cu o sfoară de corpul meu. Am călcat cu talpa podeaua glaciala, iar apoi mi-am ridicat piciorul stâng, a doua nicovală. Trei secunde și eram din nou întinsă pe jos, încă o variantă eliminată…                                
Mi-am înfipt unghiile în podea, sprijinindu-mă de podul palmei. Peste două minute am atins peretele de nord, cel paralel cu fereastra. Am împins prima cărămidă, a doua, a treia…   
     Împinsul cărămizilor părea a fi ultima variantă plauzibilă, așa că m-am întors la cartea indescifrabilă și am deschis-o undeva pe la jumăte. Am continuat să răsfoiesc paginile vechi, cu miros de mucegai, iar peste câteva minute am găsit toate bilețelele primite amestecate. Le-am răsturnat pe podea și am lăsat cartea deschisă la pagina la care fuseseră puse, 388. Mi-am mijit ochii spre ele mult și bine sperând să dau de ceva util, însă nimic.                    M-am lungit pe podeaua rece în reflecția luminii și mi-am ațintit ochii obosiți spre fereastra îngustă. Afară soarele strălucea și puteam vedea frunze bătrâne căzând ușor în bătaia vântului în iarba probabil rece, doar atât, o zi frumoasă de toamnă pentru care aș fi dat orice ca să îi pot simți frumusețea, în care se ascundea de fapt tristețea. Am adormit din nou, însă presupun că, peste câteva minute mi-am redeschis ochii săgetată de sulițele soarelui ce se retrăgeau pătând cerul de un sânge roșcat, înnegrindu-se din ce în ce mai repede. În lumina asfințitului, pentru câteva secunde, câteva cărămizi păreau a avea niște ușoare pete strălucitoare, care au dispărut odată cu trecerea soarelui mai jos de unghiul geamului, murdărit de vreme. Căutând speranța în orice lucru care să mă scoată de aici m-am repezit la peretele din dreapta ferestrei și am început să apăs cărămizi la întâmplare, poate, prin A Opta Minune a Lumii ceva avea să se întâmple.           
Apăsam și apăsam cărămizi din nou și din nou. Parcă nu se mai sfârșeau, oare apăsasem aceleași cărămizi din nou și din nou tot timpul ăsta? Când întrebarea mi-a fulgerat prin gând,  camera a început brusc să se învârtă, cărămizile se măreau se micșorau, se multiplicau, o luau la stânga, la dreapta, reveneau la forma principală și reluau din nou rutina. Capul și mintea au început să se învârtă și ele treptat și s-au izbit dur de peretele mare, începând să coboare ușor și lin pe spate, până ce au reîntâlnit podeaua care părea mai rece ca ultima dată. Am rămas așa, cu privirea pierdută fixată pe tavanul pe care pașii continuau a se derula, cu mâinile parcă atârnate inutil, cu corpul inert, începând să tremur din ce în ce mai repede, ajungând să mă izbesc de perete și să mă dezlipesc de el iarăși și iarăși. Eram ca un pește pe uscat, zbătându-mă să fac ceva, însă absolut incapabilă. Eram stană de piatră, nu mă puteam ridica, inima mea se micșora treptat, mintea era încă blocată și corpul se afla si el in exact aceeasi stare, cu excepția a două acțiuni: tremuratul și balansatul între pereții și podeaua deja familiare privirii cristalizate ca cele ale păpușilor. Eram prinsă într-o mică cușcă umană ce avea rolul de a-mi reduce sănătatea mentală la un nivel minim pentru a mă face să nu rezist, întrebarea era “Pentru ce?”. Mi-am adunat singurele părți încă stabile și am făcut încercarea de a le focusa asupra creierului meu pentru a le repune în funcțiune pe restul. După zece minute în care orice om normal care mă privea era 95% tentat să spună că sunt moartă, am reușit să îmi determin corpul, acum ceva timp incontrolabil, să se trezească puțin din această stare neprielnică. După alte minute bune mi-am convins carapacea să se miște puțin, conștientizând că întunericul începea să predomine ușor, ușor, lumina care se retrăgea ascultătoare. Odată cu închiderea ochiului cerului s-au închis și ochii mei obosiți fără motiv, subordonându-se fără proteste.   

Din Antologia TINERE CONDEIE, ediția 2017, coordonator Petre Crăciun

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite