Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Povestea adevarată a unei fetițe imaginare, de elevul Alexandru Nedelcu (Panciu)




Afară era plăcut, zi ideală de primăvară. Strecurându-se printre cele două clădiri ale liceului, soarele îşi aşternea razele chiar pe banca ei. Îi plăcea să simtă căldura mângâindu-i obrajii, în timp ce lumina-i intra în suflet. Totul părea, dintr-o dată, mai frumos, mai incitant şi se simţea ca o floare abia ieșită de sub zăpadă, ce are nevoie de puţină emoţie pentru a-şi desface petalele şi a înveseli, cu delicateţe, lumea.
Venea aici ori de câte ori simţea nevoia să fie singură, cu propriile ei sentimente şi gânduri, cu tristeţi şi bucurii sensibile, pe care colegii ei nu le-ar fi înţeles şi de care ar fi râs. Era locul ei secret din curtea liceului, deşi asta nu era pe de-a-ntregul adevărat. Colţul părăsit din spatele sălii de sport fusese probabil curăţat de unul dintre elevii de-a doi’şpea, care construise şi băncuţa, cu materiale rămase de pe la administraţie. Şi-l închipuia venind aici cu prietena lui, dup-amiaza, după ce se terminau orele, rămânând stăpâni peste curtea tăcută, mărturisindu-şi dragostea şi furându-şi câte-o sărutare. Privi în jur cu grijă, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure nimic din intimitatea celor doi. Îşi promise să nu divulge nimănui existenţa acelui loc, să rămână taina lor şi-a ei, departe de gălăgia pauzelor agitate, un colţ al sentimentelor şi emoţiilor…
Abia atunci îşi aminti de hârtia pe care o strângea în palmă, motivul pentru care aşteptase cu nerăbdare pauza mare – să vină aici cu bileţelul pe care-l găsise strecurat printre foile caietului. Îl despături şi citi înfrigurată cele câteva rânduri, simţind cum obrajii îi iau foc. De-abia aştept s-avem ore împreună. Atunci pot să te privesc nestingherit şi, câteodată, să pierd lumina soarelui în ochii tăi frumoşi. Dacă şi tu ai vrea, mi-ar plăcea să ieşim la un suc după ore. Adino.
Îşi simţea inima bătând repede. Adino era Adrian Novac, unul dintre băieţii de la 11C, clasa paralelă cu care făceau informatica şi engleza. De fiecare dată, orele în comun erau prilej de şuşoteli pentru fetele de la ea din clasă: deşi 11C erau tot mate-info cu engleză intensiv, băieţii de-acolo erau recunoscuţi drept cei mai sportivi din tot liceul, cu un fizic pe măsură. Poate şi din cauză că se nimeriseră doar nouă într-o clasă de 25 (lucru mai puţin întâlnit la profilul real), exact cât o echipă de fotbal, cu tot cu rezervele necesare. Erau prezenţi la toate competiţiile dintre licee şi fetele erau înnebunite de alura lor sportivă. Din păcate şi ei erau conştienţi de asta şi se purtau ca nişte vedete îngâmfate.
Pe Adino îl ştia tot liceul, era căpitanul găştii. Probabil de asta îi şi mergea bine echipei: Adino era inteligent, calm, se distingea mereu dintre ceilalţi, ştia cum să folosească energia băieţilor. Era elementul care-i lega pe toţi şi orice fată ar fi vrut să apară la braţul lui, la o petrecere. Era foarte atent, galant, mereu cu un zâmbet sincer pe faţă, care spunea tuturor că posesorul e mult mai mult decât un simplu jucător de fotbal talentat.
Si iată că, acum, vroia să iasă cu ea. La ore îşi întâlniseră deseori privirile şi ştiuseră amândoi că spuneau mai mult decât „Hei, ce faci?! Nu-i aşa că-i plictisitoare ora asta?„ Însă niciunul nu avusese curajul să meargă mai departe, pe urma acelei priviri. Într-un final, el îşi luase inima în dinţi, strecurându-i petecul de hârtie care o tulburase atât. Întoarse biletul şi scrise, cu emoţie: 13.00. La statuie.
Asta era peste două ore, cele mai plictisitoare două ore dintre toate – orele de română. Îi plăcea foarte mult să citească, să viseze şi să simtă odată cu personajele acelea imaginare, însă tocmai la orele de română, farmecul cărţilor dispărea. De vină era proful – tipul rece al autodidactului, care considera că, ajutându-i pe alţii să cunoască lucruri pe care el le învăţase singur, era ca şi cum ar fi trişat în competiţia nevăzută a educaţiei umane. Venea la oră mereu la şi zece, dădea un bună ziua sec, se aşeza la catedră şi începea să vorbească. Până la fix nu se oprea, perorând în continuu despre scriitori şi genuri. Dac-ai fi stat să-l asculţi, poate-ar fi fost interesant, dar tonul monoton pe care vorbea te făcea să crezi că orice carte e la fel cu oricare alta dinaintea ei; asta dacă nu te lua somnul. Aici era catch-ul: din când în când, proful făcea o pauză şi punea pe cineva din clasă, la întâmplare, să facă o sinteză a celor spuse până atunci. Dacă respectivul ştia, nu se întâmpla nimic – proful reîncepea să vorbească de parc-ar fi fost în continuare singur. Dacă răspunsul nu venea, nefericitul în cauză primea un doi sau trei, cu nelipsita replică „Să dormi nu-i greu, dar trebuie să ştii când”. Şi monologul reîncepea.
Astăzi era cam la fel. Ştia că se vorbea despre Marin Sorescu, dar firul i se rupse repede. Gândurile zburară către Adino, biletul pe care i-l returnase (printr-o colegă mai curajoasă) şi întâlnirea de la statuie. Ochii priveau nerăbdători ceasul de perete, care-şi mişca acele cu viteza melcului, în timp ce mintea căuta cuvintele pentru prima lor întâlnire. Şi dac-avea să se bâlbâie, ce? E firesc să ai emoţii la prima întâlnire, în plus, Adino era inteligent şi putea să-şi dea seama că nu-i o încuiată, ci doar puţin timidă. La urma urmei, nici nu trebuiau spuse prea multe: „Da, mi-ar plăcea să ieşim la o prăjitură. Îmi plac foarte mult savarinele de la cofetăria din colţ.”
-Laura?! Ia să vedem, tu ce zici?
Se ridică automat şi, în scurtul drum până la verticală, înţelese că azi ea trebuia să-i dovedească profului că măcar un om din toată clasa era treaz la ora lui. Mintea-i începu să lucreze febril, căutând toate informaţiile pe care le ştia despre Sorescu, încropind totul într-o propoziţie cu sens. Şi, când deschise gura să îngaime răspunsul, înţelese brusc adevărata problemă. Mintea i se goli deodată, Marin Sorescu dispăru ca Iona înghiţit de legendarul peşte, proful şi clasa deveniră simple elemente de decor, pe tapetul cărora se creiona singurul gând care într-adevăr conta: nu putea ieşi cu Adino. Părinţii ei s-ar fi crizat dac-ar fi întârziat acasă, chiar şi zece minute. Iar să plece singură cu un băiat nici nu se punea problema. Se aşeză pe bancă, observând vag că proful scria ceva în catalog. Ochii i se ridicară spre ceas şi-şi dori ca pauza de la 13.00 să nu mai vină niciodată...

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite