Ultima carte de pe Pământ, de Alexandra Tasenca, clasa a VII-a, Școala Gimnazială nr. 198, București

Motto: ”Unitate în diversitate” (sloganul Uniunii Europene).
Într-un loc al cărui nume nu mai este nevoie să-l pomenim, oamenii au început să uite de cărţi. Un eveniment pe nume Dispariţia a adus în urma lui la putere un regim politic care dispreţuia lectura. Preşedinta permitea doar reclamele şi televizorul. Informaţia era transmisă prin unde radio direct în capul cetăţeanului, şi aşa mai departe. Cărţile erau complet interzise de către Conducătoare, căci erau considerate „instrumente ce îndobitocesc si diferenţiază omul de restul comunităţii”. Oamenii cu dizabilităţi erau eliminaţi sau exilaţi undeva departe, cine ştie unde. Cu toţii foloseau aceleaşi cuvinte şi expresii. Preşedinta se baza pe faptul că, dacă fiecare om are convingeri şi principii la fel cu ale seamănului, nu ar mai exista haos sau conflicte pe baze politice sau religioase. Totul părea minunat, până când Dictatoarea află că undeva într-o fostă bibliotecă se află un „obiect” care ar putea distruge întreaga sa naţiune uniformă. Conştientizând faptul că, în cazul în care oamenii vor putea citi, vor gândi pe cont propriu, Preşedinta doreşte distrugerea acelei cărţi. Astfel se formează „Asociaţia Celor Patru Bibliotecari”, un grup format din patru adolescenţi. Cum nu se ştia unde se află lucrarea, se trimite o astfel de echipă în fiecare bibliotecă rămasă în picioare.  În capitală sunt aleşi  Erika, William, Ming şi Alan. Recompensa era semnificativă, dar primejdiile mortale prin care vor trece fac din vechea Bibliotecă un loc de nerecunoscut. Aceştia trec prin cele patru părţi ale clădirii: de nord, sud, est si vest. În momentul povestirii noastre, aceştia se aflau în cea mai primejdioasă regiune: cea de est.
Ne aflam în faţa porţii de est. Biblioteca mă surprinsese până acum, dar mărimea ei şi întâmplările ce ne apăreu în cale erau peste puterea cugetului meu. Din afară părea o clădire obişnuită: geamuri şi căramidă. Puteam fi cu adevărat în clădire sau puteam fi la cincizeci de metri sub pământ. O voce s-a auzit din tavan prin difuzoarele instalate în fiecare hol:
-Bine aţi venit in Regiunea de Est. Ţine-ţi minte: nu e necesar să vă întoarceţi cu toţii, ci minim unul care va aduce cartea. Mă tem ca aici lucrurile se agravează. Nu uitaţi: Conducătoarea e cea care vă vrea binele! Nu vă lăsaţi ispitiţi de capacenele următoarei faze. De aici transmisiunea se încheie. Sunteţi pe cont propriu.
Nu aveam cum să uit că Preşedinta ne doreşte numai bine. „Trăiască Preşedinta!”, aceasta era divizia noastră. Ne-am luat cu toţii de mână şi am păşit către poarta ce revărsa o lumină albă pe măsură ce se deschidea. Ochii noştri se închideau pe măsură ce strălucirea ne învăluia.
Am pătruns prin uşă şi, când ochii mei se acomodaseră cu lumina, am privit în jur, uimită. Chinezoaica mă atenţionă să am grijă. O bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului era goală şi fără farmec. Rafturile aveau vreo zece metri în înălţime şi douăzeci în lungime. Rămăşiţele unor opere stăteau cuminţi pe raft. Camera era absolut imensă, putând fi comparată cu un garaj ce adăposteşte două sute de camioane de marfă. Cum intrai, în faţă pătrundea melancolic prin fereastra cât un perete, lumina. De-a lungul zidurilor şi în restul camerei erau dispuse metodic rafturile, fiecare având câte o scară la capăt. Alan se apropie de unul dintre rafturile maronii şi întinse mâna spre o copertă roasă.
 Ming îi spuse cu un ton îngrijorat:
-Alan, te rog ai grijă!
Ming avea părul negru, foarte lung şi nuanţa pielii extrem de albă. Obrajii ei, de obicei îmbujoraţi, se aprinseseră şi mai tare. Îşi strângea de emoţie între degete mânecile salopetei albastre pe care trebuia s-o purtăm în misiune. Albastrul era culoarea preferată a Preşedintei.
Prietenul nostru luă cartea în mână. Ne spusese că nu e grea şi chiar plăcută la atingere şi nu avea ţepi sau piele de şarpe căptuşită cum credea toată lumea. Era o simplă carte roşie, fără titlu. Vocea groasă a lui Will spulberă tensiunea.
-Ai grijă, Al! Nu ai voie să o deschizi. Paginile acelea nu pot conţine altceva decât nişte aberaţii.
-Atunci cum să ne dăm seama care dintre ele e cea bună? Care merită distrusă? am întrebat eu.
Will mă privi cu ochii lui albaştri, săgetându-mi parcă o privire de neputinţă. Care mai era rostul dacă nu puteam vedea nicio pagină? M-am instalat într-unul dintre fotoliile din încăpere. La fel făcuse şi Alan care încă ţinea cartea în mână. Lumina amurgului îi cădea pe chipul încordat. Ochii lui verzi parcă treceau prin carte vrând s-o descifreze, iar părul ciufulit şi puţin roşcovan îi cădea pe ochi. I se adresă cărţii cu un aer sever.
-Te urăsc!
Vocea sa se răspândi prin încăpere cu ecou. Demoralizată, m-am îmbufnat. Deodată, am auzit un zgomot. Mare ne-a fost mirarea atunci când un glas subţire se strecură către urechile noastre şi ne îngheţase sângele-n vene de spaimă.
-E cineva aici?
De după rafturi, o umbră se îndrepta către noi cu paşi mărunţi. Părea să fi având forma unui om, dar ceva nu era în regulă şi anume faptul că părea să fii stat pe un scaun. Când ieşise din ascunzătoare, se dovedise a fi doar o fetiţă de aproximativ doisprezece ani hidoasă, căci aceasta nu îşi putea mişca picioarele şi se deplasa cu ajutorul scaunului. Ming îşi duse mâinile la gură de uimire, Alan căscă gura, Will înghiţi în sec, iar eu optasem pentru o exclamaţie de dezgust profund. Nu văzusem niciodată un om în scaun cu rotile şi credeam că sunt nişte oameni incapabili să se adapteze social. Pe lângă acest fapt, întreaga expresie a ei mă uimea. Avea un păr anormal de ciufulit şi castaniu ca mine. Purta nişte ochelari rotunzi, iar în spatele lor se ascundeau nişte ochi căprui şi migdalaţi. Îmbrăcămintea sa îmi aducea aminte de secolul XXI: blugi negri şi bluză albă. Ne spuse să nu ne speriem, însă i-am zis încă o data cât de oribilă e. Îşi lăsă capul în jos, forţându-se să nu plângă. Ming a întrebat-o cine e şi de ce mai este în viaţă.
-De ce mai sunt în viaţă? Pentru că nu merită să mor. Nici eu şi nici restul persoanelor ca mine. Credeţi că eu am vrut să mă nasc aşa? Vă înşelaţi, se mulţumi ea să răspundă. Mi-am dat seama că voi faceţi parte din societatea perfectă. De ce aţi venit?
I-am explicat ce se petrecuse în ţară şi că trebuia să găsim o carte care poate distruge naţiunea. Era surprinzător de drăguţă. Dădea afirmativ din cap, părând că ne înţelege. Venise rândul ei să vorbească. Am aflat că o cheamă Liza. Ea, împreună cu generaţia sa de copii trebuiau să fie eliminaţi. Dar un bătrân a salvat-o şi de atunci locuia aici ferită de ochii lumii. Povestirea mă şocă. Mă întrebam cu supravieţuiseră atâta timp şi de ce locul ales de salvator era chiar biblioteca. Fetiţa mi-a spus zâmbind dulce:
-Ne-am dezvoltat creierele prin calculatoare. Am copiat genetic alimente şi apă. Locuim în Subteran. Ca să ajungeţi la carte, trebuie să treceţi prin toate coridoarele periculoase de jos. Nici noi nu ştim ce e cu adevărat în subsol.
- Cât despre locul ales de salvator, e logic, continuă ea nebăgându-ne în seamă. Spuneţi-mi şi mie, ce om întreg la minte s-ar avântura în zilele noastre, tocmai la Bibliotecă?! Ei bine, pe asta s-a bazat şi Preşedinta, necunoscând coridoarele. Acum veniţi după mine. E timpul să aflaţi ce se ascunde în această clădire, spuse Liza după care se îndreptă către colţul din care venise.
Am urmat-o în tăcere. Acolo, ascunsă într- un ungher, se afla o uşă de metal.
-Cât de mare e biblioteca asta? am întrebat-o eu pe fată.
-Nu foarte. Se întinde mult sub pământ. În jos are cam cinci etaje, iar în sus unul. Locuitorii vechiului secol au construit-o aşa, deoarece, în cazul unui război, biblioteca putea ţine locul unui adăpost. Nimeni nu a mai scris de la Dispariţie. Un singur manuscris însă se spune că a rămas intact. Cel pe care îl căutaţi voi: Ultima carte de pe Pământ. Se poate afla în orice bibliotecă din stat. Dar ceva îmi spune că aici e.
Tonul ei suna a certitudine decât a presupunere. Liza ne spunea toate acestea în timp ce treceam printr-un coridor cu pereţi de metal, luminat de becuri albe. La capătul său, era o altă uşă pe care scria: „Cetăţenii Uitaţi”. Aici locuia Liza, într-un fel de adăpost de război. Spusese că învăţase să copize genetic alimnete şi apă. Fata aceasta era chiar un geniu desăvârşit!
-Numai e timp de pierdut! Vedeţi acea poartă? Ea duce spre Coridoarele Secrete. Aveţi grijă, căci nu se ştie dacă o să vă mai întoarceţi. Succes! Salvaţi-ne! strigă Liza în urma noastră. Credeam că era împotriva sistemului. De ce voia atunci să găsim cartea? Asta dacă era chiar aici.
-Haideţi, prieteni! Să aflăm ce ascunde această bibliotecă! am strigat eu.
Urmată de Will, Ming şi Alan, am intrat pe poartă. Peştera se asemăna cu restul. Era destul de frig şi pereţii erau îmbrăcaţi în metal. Deodată, podeaua a început să se cutremure.
-Erika, Alan, Will! Ce se întâmplă? ţipă Ming în timp ce căzuse pe podea la fel ca noi toţi.
Însă ciudăţenia luă sfârşit şi tunelul se mişcă acum lent.
-De ce ne mişcăm? întrebă Will. Cum e posibil...
-Will, l-am întrerupt eu, nu e posibil. Vedeţi peretele de piatră din capăt? Probabil că e un singur hol ce are ieşire la mai multe camere. Mişcându-se la un interval regulat, trece pe la fiecare cameră. Trebuie doar să aşteptăm să vedem unde ne va duce. O s-o scoatem noi la capăt! Noi nu ne dezamăgim Conducătoarea!
Un strigăt veni din partea lor, dar fusese întrerupt de alt zgomot. Părea că o furtună sau nu, un şuvoi de apă de îndreaptă spre noi. Din păcate, instinctele mele nu dădeau greş.
Tunelul se oprise, dar în capăt era tot zid.
-S-a blocat! Ceva l-a blocat! strigă Alan.
Din tavan căzuse o bucată din care într-o fracţiune de secundă a ţâşnit din vechile ţevi un şuvoi de apă care venea cu putere, gata să ne lovească din plin. Apa ne mătură ca pe nişte gândaci, dându-ne cu capul de peretele tare. Când torentul se calmă şi ne-am ridicat, apa ne ajungea până la gât. Respiram greu şi eram speriaţi. Singura explicaţie era cedarea bătrânelor conducte şi mişcarea coridorului. Dar mai era  problemă. Ceva căzuse o dată cu puhoiul.
-Cum mai ajungem la ieşire? Nici măcar nu ştim dacă ăsta e drumul corect, am gândit eu.
-Trebuie să fie o cale. Până atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm ca tunelul să se repună în mişcare, sugeră Will, având dreptate.
 Liniştea era profundă şi apăsătoare, dar din păcate ceva o întrerupsese. Din nou, un zgomot bizar ne atrase atenţia. Dar era ceva mult mai rău. Era un urlet de monstru care venea chiar din apropiere. Îndurasem mult. Ecoul său îmi pătrunsese adânc în memorie. Frica ne paralizase. Tunelul era lung, iar în capătul lui nu am putut să nu observ ceva ridicându-se peste valurile spumegânde. Mi-au dat lacrimile. Îmi puteam auzi respiraţia şi bătăile inimii. Monstrul se apropia. Îmi repetam în gând că nu trebuie să-mi dezamăgesc Preşedinta. Că nu vreau să mor. Deasupra apei vedeam o carapace ce se apropia lent, parcă vrând să ne chinuie în aştepatare. Mi-am încordat muşchii şi mi-am adunat toată încrederea de care dispuneam. Dar nu sunt toate acestea aparent fără rost atunci când te vezi neputincios în faţa terorii? Nu sunt ele oare ca nişte strigăte în vacarmul absolut? Monstrul, văzând că nu ne mişcăm, ne dădea târcoale. Faţa mea palidă şi ochii căprui mi se reflecatu în apă. I-am putut observa corpul de rechin acoperit de o carapace solzoasă şi botul unui crocodil alb. Alan a sughiţat de spaimă. A fost de ajuns ca animalul să se repeadă la piciorul băiatului, muşcându-l cu forţă.
-Alan! Vai de mine! Suntem morţi! ţipă Ming.
-Au! strigă cu disperare bietul băiat.
Apa se înroşise. Am încercat să mă gândesc la o soluţie. Nu aveam decât un briceag la noi în rucsace, dar era şi el bun. Se pare că Will gândise mai rapid decât mine. Îşi înşfăcă lama şi se scufundă la nivelul bestiei. Se ridicau la suprafaţă, apoi se scufundau din nou. Noi trei stăteam deoparte, Alan încă gemând de durere. Dacă se infecta, trebuia să-l sacrificăm. Bătălia făcea ravagii. Şi de parcă nu era de ajuns, tunelul se puse în funcţiune, îngreunând situaţia. Văzând că Will pierde teren, m-am repezit în mijlocul luptei subacvatice. Rechinul îmi dăduse în cap cu coada, pierzându-mi pentru moment cunoștința. Parcă ne înţelesesem de dinainte, căci Will apucase monstrul de gât, iar eu intervenisem chiar la timp pentru a-i înfige cuţitul în cap. Bestia se zvârcoli de câteva ori, dar muri înecată în propiul sânge. Acum însă nu ne mai păsa decât de Alan. L-am îmbrăţişat pe William, spunându-i cât de grozav a fost.
-Nu la fel ca tine! reuşi acesta să spună printre gâfâituri. Băiatul se uită pe după umărul meu şi exclamă: Prieteni! Priviţi! O scurgere urmată de o uşă! Am găsit a doua intrare!
Ne-am uitat cu toţii în capăt. Exact cum spusese William, un grilaj de metal constituia scurgerea, iar peste el era o uşă de metal, identică cu prima.
-Alan, te simţi bine? a întrebat Ming.
-Parţial... Dar am un singur regret. Acum că monstrul m-a muşcat, arăt ca unul dintre ciudaţii aceia. Of, şi cât de greu îmi este să merg!
 Înţeleg de ce acei oameni erau excluşi din societate. Nu ajutau la nimic. Oricum, nu ne puteam concentra pe ei. Misiunea noastră era să vedem dacă lucrarea se află aici. Apa aproape se scursese. Am deschis uşa şi i-am făcut loc lui Will care îl sprijinea pe Alan. În mod normal, băiatul trebuia lăsat în urmă, dar am zis că ar fi mai bine ca, în cazul în care avem de înfruntat alte pericole, să-l sacrificăm pe el ca să câştigăm timp să fugim.
În urma mea, uşa se închisese cu un bubuit. După ce mi-am întors capul, am căscat ochii de uimire. Era ceva de nedescris! Nu văzusem un mormânt aşa de bine gândit până acum, dar nici aşa de înspăimântător. În  pereţi erau morminte încrustate cu pietre de aur. În mijloc se afla un fel de sanctuar. Dar podeaua, of podeaua... Era din gheaţă. În ea se aflau mai multe cheiţe de diferite forme şi culori
-Ce e locul ăsta? am întrebat eu. Cine ar ascunde o carte aici? Şi al cui e mormântul?
Ne-am îndreptat către inscripţia funerară care spunea:”Înmormântat este aici cel ce şi-a dedicat sufletul copiilor diferiţi, care şi-a pus speranţa că într-o bună zi, indiferent de religie, culoarea pielii sau convingeri politice, oamenii vor trăi în pace şi nu se vor urî pentru defectele lor”.
-Salvatorul! Aici se odihneşte, realiză Ming.
-Cartea trebuie să fie pe aici pe undeva, am presupus eu.
-Ce te face să crezi asta? mă întrebă Alan.
Cu toţii mi-au aruncat priviri iscoditoare.
-E simplu! Nu aţi observat că, atunci când Liza ne îndemnase să plecăm, ne-a spus că trebuie neapărat să gasim cartea. De parcă ea ştia sigur unde se află! Cineva trebuie să-l fi înmormântat aici pe salvator, iar singura care avea acces era Liza. Ne-a minţit! Ştia foarte bine ce se ascunde în aceste coridoare. Nu mă mir ca ei să fii ascuns cartea. Conducătoarea are dreptate! Sunt într-adevăr inamicii statului!
-Dar atunci, dacă ceea ce spui e adevărat şi cartea e undeva pe aici, de ce n-am găsit-o încă? întrebă Will.
-Pentru că asta e doar o cameră falsă. Adevărata cameră e undeva pe aici. Trebuie să găsim calea până nu e prea târziu!
Mânaţi de această dorinţă, am alunecat pe gheaţa luminată de către torţele suspendate de pereţi. Pipăiam zidurile, căci altă cale de a intra pe o uşă secretă nu prea aveam. După zece minute de învârteală prin camera îngustă, ne-am dat seama ca ceea ce făceam era în zadar. Alan, supărat că nu poate fi în rând cu colegii săi de muncă aşa cum ne învăţase Conducătoarea, veni cu o idee salvatoare:
-Dacă intrarea spre cealaltă cameră nu e de fapt o uşă? spuse el şi ne arătă cu degetul capacul sarcofagului.
Will se repezi la capac. Îşi adună toată forţa ca mai apoi să observe cât de uşor era să-l deschizi. Pe partea interioară a capacului, zăngăni o cheie, iar podeaua mormântului avea formă de uşă. Am exclamat cu toţii de fericire. Ming a deschis uşa, iar de după ea, o lumină caldă se strecura către sufletele noastre obosite.
                                                                      
                                                                      ***

Am sărit cu toţii de cealaltă parte. Parcă ajunsesem de unde plecasem, căci aterizasem tot într-o bibliotecă în miniatură. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar bibliotecă nu putea fi numită. Imaginaţi-vă camera unui hotel modest. Cam atât de mare era şi această încăpere. Rafturi erau, însă cărţi, nu. Aici, un parfum primăvăratic stăruia. Lumina torţelor arunca umbre pe pereţii stâncoşi.
După ce am dat ocol camerii cu privirea, ochii mi-au căzut pe biroul de lemn la care stătea un om! Da, un om ca mine, ca Will , ca Alan şi ca Ming stătea şi scria ceva! Mă săturasem de oamenii aceia diferiţi. Era un bătrân cu barba până la glezne, cu o căutătură bună şi blândă, îmbrăcat într-o robă lungă. Cum nu părea să ne fi observat, Will tuşi ca să atragă atenţia. Bărbatul îşi ridică ochii din birou şi ne analiză. Într-un final, reuşi să rostească:
-Oh, bine aţi venit! Scuzaţi-mi dezordinea! Nu primesc prea des vizitatori după cum probabil bănuiaţi, spuse el, zâmbind şi mutând ceva ferit de ochii noştri în spatele lui. Cumva ştiam că acolo e sfârşitul şi începutul lucrurilor. Mă simţeam pe de o parte fericită, pe de alta îndoielnică. Buzele mi se uscaseră, iar privirea mi se împăienjenise. Un junghi puternic în stomac m-a surprins. O clipă mi s-a părut că toată lumea era împotriva mea.
-Ce ai acolo, salvatorule? întrebă fără jenă Alan.
-Ah, deci mă cunoaşteţi. Nu e treaba voastră! ţipă el vădit surprins de apariţia noastră. Sudoarea îi curgea pe tâmple şiroaie. Continuă, schimbând subiectul: haideţi să vă spun adevărul. După cum v-a spus şi Liza, oamenii din secolul trecut au construit această bibliotecă. Această parte, cea de est, era cea mai bine conservată. Am salvat-o pe fată pentru că vedeam în ea potenţialul de a se integra în comunitate. Dar cum s-o faci când însăşi comunitatea nu te vrea?! Ne-am ascuns aici pentru că aşa era mai bine pentru toţi. Mormântul era de fapt o veche cămară de alimente. Transformată, aceasta urma să devină locul meu de odihnă. Liza nu au mai venit în partea aceasta de mult. Vă rog nu-i învinuiţi pe ea! Nu a vrut să vă mintă, chiar e un om bun!
-Un om cu adevărat bun şi pur nu are asemenea probleme! îi tăie vorba Will.
-Copii, nu aveţi habar ce spuneţi! Preşedinta asta a voastră a reuşit să să spele creierul unui stat întreg. Încă mă miră perseverenţa ei... Ştiţi, eu cred în puterea de a face bine, nu în cea de a provoca dezastre umane.
-Nu noi suntem greşeala aici, ci tu şi Liza! ţipă Ming. Pentru înaltă trădare şi pentru comiterea crimei de lezmaiestate, te condamn la supunere totală şi anume, ca pedeapsă, trebuie să ne dai Ultima carte de pe Pământ! Numai contează acum. De ce nu înţelegi că nu ai cum să ne învingi? Societatea în care trăim e perfectă, a continuat Ming. Nu există războaie şi avem în fiecare zi mâncare pe masă.
Bătrânul surâse, acţiune opusă reacţiei aşteptate de mine.
-Toate astea, dar cu ce preţ? adăugă el.
Se vedea că nu o s-o scoatem la capăt cu omul ăsta. Cartea trebuia luată cu forţa. Părea uşor, dat fiind faptul că el era bătrân, iar noi tineri. Era o confruntare patru la unu. Ne-am repezit spre el şi am început să dăm. Nu aveam nicio intenţie de omor, nu ne avantaja cu nimic. Important era să slăbească legătura. Alan stătea deoparte, pe jos, alături de Ming. Omul îi observă şi spuse:
-Deasupra tunelului, era un vechi rezervor de apă. Nu ştiu ce monstru s-a dezvoltat acolo, dar mă bucur că ai simţit durerea pe care o au şi alţi oameni.
 Auzindu-l, Will se înfurie cumplit şi îi întoarse mâna:
-Au! ţipă omul în timp ce scăpă manuscrisul pe jos.
Am alergat către el. Will îi dăduse drumul bărbatului care acum stătea şi îşi masa încheietura. Cartea era chiar lângă bătrân. M-am apropiat sfioasă de micuţul exemplar. Degetele mele au simţit coperta catifelată a cărţii de demult uitate. Transpiram la gândul că aş putea fi primul om care a atins o carte intactă în mână. Desigur, primul om normal. Mi-am învins barierele stabilite în minte şi am întins mâna, sfios, ca s-o apuc. Simţeam încordarea prietenilor mei care aveau respiraţia tăiată de emoţie. Nu doream s-o deschid. Am fost atent avertizată de posibilele pericole ce existau. Imi imaginam haos când mă gândeam că cineva putea gândi fără aprobare sau restricţii. Înainte s-o ating, am citit titlul care, în viitorul apropiat, constituia o mare motivaţie pentru mine şi populaţia ţării. Titlul suna cam aşa: „ Vechea Constituţie”.
Până la urmă, am apucat-o cu toată mâna. Era verde şi prăfuită. Titlul, scris cu litere mari şi negre, îmi transmitea ceva. Nu mă interesa prea mult acest gând, aşa că l-am dat uitării. Dar niciun sistem nu e perfect. Nicio putere de controlare a minţii nu e pe deplin gândită. Mintea şi caracterul unui om sunt cele mai maleabile lucruri. Puterea fiinţei umane nu constă în cât de avansată e fizic, ci mental. Uneori chiar mintea ne surprinde şi realizăm că suntem capabili de mult mai mult. Iar eu nu mi-aş fi dat seama de asta dacă nu se petrecea următoarea întâmplare.
După cum spuneam, titlul mă captivase. Bătrânul, conştientizându-şi neputinţa, s-a gândit că unica modalitate de a mă face să-mi pierd interesul era să-mi pună piedică în timp ce alergam cu preţioasa comoară în mână. Şi astfel, dacă nu era el să facă asta, probabil că sfârşeam la fel ca atunci când ne-am născut. După ce m-am prăbuţit, cartea căzuse puţin mai departe. M-am ridicat ca s-o iau, înainte s-o facă bătrânul, iar când mi-am aruncat ochii pe ea, am avut onoarea de a fi primul om care vede o carte deschisă după atâta timp. Atunci, tot universul meu se destrămă. Literele dansau valsuri pe pagina albă. Alcătuiau propoziţii pe care nici în reclamele despre Conducătoare nu le vedeam. Atunci, în acea clipă, orizontul meu s-a lărgit doar cu citirea unei simple propoziţii aparent neînsemnate pentru unii: „Dreptul la prostie este ocrotit de constituţie. Aceasta ţine de garanţia dezvoltării libere a personalităţii”. Dezvoltarea liberă a personalităţii? Dar ce putea oare însemna o astfel de remarcă primitivă? E aberant. Sau... oare... aşa era?
-Erika! Ce tot faci? Nu ai voie să citeşti! ţipă Ming din toate puterile.
-N-o să vă vină să credeţi ce am descoperit. Voi ştiţi măcar ce înseamnă toate astea?
-Da, da, foarte interesant. Acum hai să plecăm şi să ne încasăm recompensa! spuse Alan.
I-am aruncat o ultimă privire bătrânului care mi-a făcut semn să plec. Am putut doar să observ cum se evapora încet în aer şi dispăru cu totul.
                                                                  ***

Am aşteptat venirea tunelului, după care am urcat. Încă era puţin ud, dar nu se mai blocase. Am ajuns până la locuinţa Lizei. Ne-am luat la revedere, iar eu am fost singura care am îmbrăţişat-o. Colegii mei mă priveau cu dispreţ.
-Ai citit cartea! exclamă ea.
-Am citit atât cât era nevoie pentru a-mi da seama că ceea ce fac e greşit. Liza, promit că într-o zi mă voi întoarce şi te voi salva! Nu ştiu ce m-a făcut să mă schimb. Poate a fost doar noroc.
Şi cu asta ne-am întors la suprafaţă şi ne-am îndreptat către reşedinţa Preşedintei. Pe drum, nici că-mi mai recunoşteam prietenii. După ce îi ajutasem să descopere locaţia cărţii, acum mă priveau cu dispreţ şi ură. Am încercat să le explic opinia mea şi, văzând că nu reuşesc, am zis:
-Ei, este opinia voastră. Iar eu o respect.
Când m-au auzit, au fost uimiţi de-adreptul. Le înţelegeam confuzia. Cum să te simţi nefericit atunci când toată lumea gândeşte la fel ca tine? Dintr-un motiv anume, mă simţeam manipulată.
Ajunseserăm în faţa uşii biroului. Am bătut cu teamă.  După atâta timp, mintea noastră lucra cum trebuie.
-Intră! Se auzi vocea aspră a Conducătoarei.
Am apăsat clanţa. Probabil că arătam foarte bizar din moment ce Dictatoarea se uită la noi strâmbând din nas.
-Să trăiţi, Stimată Preşedintă! Vă raportez că am îndeplinit misiunea cu brio fără victime. Suntem echipa din capitală: Erika, William, Ming şi Alan. Avem ceva să vă arătăm.
Şi din sacul maroniu am scos la iveală cartea. Dictatoarea căscă ochii de uimire şi dădu s-o ia.
-Nu atât de repede. Ne-ai spălat creierele destul cu minciunile tale. Da, am alte păreri şi convingeri politice. Dar nu ne deranjează. Am aflat că undeva există oameni cu dizabilităţi care au o gândire de geniu şi că sunt mult mai buni la suflet decât oamenii perfect sănătoşi. Mi-am dat seama că oamenii din trecut erau fericiţi pentru că puteau vorbi despre ce doreau, puteau călători şi asculta ce voiau. Dar mai important, aveau o constituţie în care credeau, în care ştiau că au drepturi şi libertăţi. Ideea ta ne-a spălat creierul, iar eu am aflat că ideile sunt cele mai periculoase. Să-ţi spun ceva: am o a doua opţiune, iar dacă eu nu sunt de acord cu restricţiile tale inutile, ei bine nu mă poţi contrazice. E părerea mea, părearea noastră şi sunt sigură că mulţi oameni ar gândi pe propria lor răspundere dacă ar începe să citească. Suntem nişte experimente eşuate ale manipulării tale care ne-a acaparat cugetul. Dacă nu eşti de acord, nu-i nimic. Asta e părerea noastră şi va fi şi a majorităţii pe măsură ce vor începe să citească.
Preşedinta ne măsură din priviri. Şi-a dat seama că puterea ei era limitată, dar cu toate acestea spuse:
-Paznici! Aruncaţi-i pe ăştia patru la închisoare şi ardeţi cartea!
Soldaţii s-au supus fără să scoată un sunet. Oare aşa se termina? Oare nu puteam face nimic? Mă simţeam atât de liberă acum că am scăpat de undele radio! Am mai examinat cartea în drum spre celulă. Gardianul s-a uitat la ea peste umărul meu. I-am zis că poate s-o răsfoiască, că nu i se întâmplă nimic. Atunci, atunci a fost momentul în care ni s-a hotărât destinul. M-a privit sceptic, dar a încuviințat. După ce ne-a închis, a continuat lectura. Acesta, în loc s-o ardă, le-a dat-o şi colegilor, iar în curând toată garnizoana află. Desigur, Preşedinta nu ştia nimic. După ce soldaţii se treziseră din acest vis nebun, urmară rândul famiilor lor, pe urmă tot oraşul. Preşedinta şi-a dat şi ea seama de toată „rătăcirea” aceasta a gândului, dar ea nu putea decât să stea şi să-şi prevadă sfârşitul, uitându-se la mica sa naţiune uşor de manipulat care acum se răscolea împotriva ei. Eu şi prietenii mei am fost elberaţi la puţin timp după aceea, astfel având ocazia de a o elibera pe micuţa Liza din subsolul bibliotecii.
E uimitor cu omenirea poate fi influenţată prin nişte promisiuni ce par dulci la auz, dar aspre în realitate. Căci şi astăzi se întâmplă ca lumea să fie batjocorotă de clasa politică, dar important este să ştim să ne ridicăm vocea deasupra dictaturii şi să ne spunem punctul de vedere. Dacă noi nu facem ceva, atunci să nu ne aşteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine. Poate că nu o să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat la Bibliotecă, cum s-a evaporat bătrânul şi cum de gândirea mea a fost îndreptată pr calea cea dreaptă fix în momentul oportun, dar cu siguranţă am ştiut ce trebuie să fac. Poate că omul nici nu s-a evaporat. Poate că, de fapt, în timp ce scriu această povestire, să fii exagerat la acea parte. S-au scurs douăzeci de ani de la acea zi. Eu, Will, Ming şi Alan încă am rămas prieteni şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.
 Tindem să căutăm ordinea în orice, pentru a ne crea universul propriu prin exuberanță.  Acum mă bucur de libertate şi de democraţie, dar fiecare secol, chiar şi secolul XXIII, va întâmpina problemele sale. Iar noi suntem uniţi, gata să le înfruntăm, în diversitatea noastră.

Din Antologia TINERE CONDEIE/ 2017, coordonată de Petre Crăciun