Foileton: Aventurile lui Robert cel cuminte, de Petre Crăciun (episodul 47)




Episodul anterior



Marea zi a lansării începu devreme pentru Robert, care se trezi cu o oră înainte de a veni Greta să îi spună că trebuia să coboare la masă. Dormise puțin, gândindu-se la întâlnirea cu mama sa, dar și la evenimentul de a doua zi. Înainte de a afla că Ioana venise în țară, era sigur că avea să fie bine. Acum, avea emoții înzecite ca totul să fie perfect. Se gândise de mai multe ori ce avea să spună, cui trebuia să mulțumească. Îi era teamă nu îl copleșească emoția, să nu își piardă avântul în fața mamei sale, care nu îl auzise niciodată vorbind în public. Oare avea să se ridice la nivelul așteptărilor ei? Cum avea să primească întrebările jurnaliștilor despre plecarea părinților? Nu avea să fie rănită de aceste întrebări? Cum avea să facă față acestei situații?



Toate aceste întrebări îi veneau în minte în timp ce serveau micul dejun. Antoniade observă că Robert era puțin îngrijorat și spuse:



-Sper că nu ai emoții. Totul va fi excelent, iar pe jurnaliști nu-i va lăsa Panaitescu să fie foarte insistenți. Dacă vom vedea că întrec măsura, va răspunde la întrebări directorul editurii Zorio, profesorul Mihai Morar, care le va vorbi despre carte.



-Mulțumesc, spuse Robert, deja mă simt mai bine. Chiar eram îngrijorat ca întrebările lor să nu o rănească pe mama.



-Nu va fi cazul, te rog să mă crezi, spuse Antoniade. De altfel, vă rog să ne grăbim pentru a avea timp să vorbești cu mama ta înainte de lansare. Am vorbit acum cu cei de la Penitenciar și o vor aduce la ora 10.00. Veți avea o jumatate de oră pentru a discuta.



-Să vă dea Dumnezeu sănătate, spuse Moș Anghel, abia aștept să îmi strâng fata în brațe. Credeam că nu mai apuc să o văd acasă.



Robert îi strânse mâna bătrânului, spunându-i:



-Bunicule, eu ți-am spus de mai multe ori că trebuie să fii optimist.



*



Autoturismul lui Antoniade opri în fața cladirii Uniunii Scriitorilor, urmat de un alt autotursim, condus de șoferul firmei. Robert coborî primul și se uită plin de admirație la clădirea impunătoare.



-Aici va fi lansarea? întrebă el.



-Da, Robert, într-o sală mare de la parter.



-Mi se face frică, este atât de mare...



Moș Anghel se uită și el la clădire, scoțându-și pălăria de admirație.



-Trebuie neapărat să facem fotografii ca să avem ce arăta în sat. Așa e, Damiene?



-Bine zici, Moș Anghele! Să facem cât mai multe poze.



Când intrară în holul mare, placat cu marmură, era zece fără cinci minute. Robert se uită la ceasul bunicului, numărând aproape secundele până avea să o vadă pe mama sa. Între timp, Sergiu Panaitescu veni spre Antoniade și îi spuse:



-Președintele Uniunii nu poate veni. A intervenit ceva și a trebuit să plece de urgență în străinătate. Dar asta nu schimbă cu nimic evenimentul nostru.



-Este chiar mai bine, zise Antoniade, vom fi între noi.



Panaitescu îl luă pe Robert pentru a-i arăta sala unde avea să aibă loc lansarea. Privind-o, pistruiatul simți că nu mai avea aer. Era mai frumoasă decât în toate visele sale. O sală cu pereții din lemn sculptat și cu oglinzi mari, din loc în loc. Iar când ridică capul spre tavan, simți că i se taie respirația. Era pictat de la un capăt la altul, cu scene mitologice, cum văzuse numai la televizor.



-Este cea mai frumoasă clădire pe care am văzut-o în viața mea, spuse Robert, nerăbdător să revină în holul de la intrare. Era trecut puțin de 10.00 și nădăjduia că mama sa venise deja.



Într-adevăr, undeva în fața intrării in sală, Ioana stătea cuminte, asistată de un bărbat în costum. Robert se bucură în sinea lui că Penitenciarul nu trimesese un gardian în uniformă să aibă grijă de mama sa. Imediat, Robert se aruncă în brațele Ioanei, care abia își stăpânea lacrimile.



-Mamă, ai venit! S-a îndeplinit visul meu cel mai frumos... Știi cât de mult mi-am dorit să fii cu mine astăzi?



-Copilul meu, a fost un vis pe care l-am visat amândoi, iar el a devenit realitate mulțumită acestui om deosebit care este domnul Antoniade. Vă mulțumesc din inimă, ați făcut un adevărat miracol pentru mine și pentru copilul meu.



-Meritați amândoi, spuse bărbatul, îmbrățișându-i. Acum vă las câteva clipe cu Greta și cu ceilalți pentru că trebuie să discut cu invitații.



Antoniade merse pentru a discuta cu Traian Vasilescu și directorul editurii. Între timp, sosise și microbuzul de la Izvoru, împreună cu vreo zece copii, însoțiți de Anna Mateescu și profesorul Ion Panait. Directorul Sandu Ilie, împreună cu soția sa și, surpriză!, cu Marian Tănăsescu, șeful de post din comună, veniseră cu autoturismul directorului și erau deja în hol. Robert mai stătu câteva minute alături de mama sa, apoi trebui să meargă pe la toți oaspeții pentru a le mulțumi și a-i îmbrățișa.



-Nu l-am văzut niciodată atât de fericit, spuse Moș Anghel, luând-o în brațe pe Ioana. Fata mea, ce miracol că ești aici...



-Da, tată, nici nu-mi vine să cred, mai ales că peste două luni voi fi liberă definitiv. Nu am crezut niciodată că așa ceva este posibil. De acum, viața mea poate începe încă o dată.



-Sper că nu vei mai face greșelile vechi, spuse mustrător bătrânul.



-Poate face altele, râse Damian, care stătea destul de retras.



-Tu trebuie să fii Damian, zise Ioana. Parcă îmi amintesc de tine, te-am văzut prin sat. Iar tu trebuie să fii Florin, marele fotbalist.



-Eu sunt, se rușină băiatul. Sau, ca să citez din volum: ”Sunt Florin și nu mănânc oameni!”



-Vă mulțumesc amândurora, ați făcut foarte multe pentru fiul meu. Vă poartă o extraordinară recunoștință, așa mi-a spus încă din Spania.



-Este cel mai bun prieten al meu, se mândri Florin.



În acel moment, se apropie Sandu Ilie și o privi plin de afecțiune pe mama lui Robert:



-Ioana, ce lucru minunat că ești aici, alături de Robert, zise bărbatul, luându-o în brațe pe femeie.



-Sandu, trăiesc cel mai frumos vis din viața mea, după ce în urmă cu mai bine de un an trăiam cel mai negru coșmar. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut ca Robert că treacă mai ușor peste toate nenorocirile.



-Ioana, acest copil merită mult mai mult decât am putut face eu. Este minunat că alături de mine au venit și alți oameni, iar cei mai mulți sunt astăzi aici. Cătălin Petrescu, Ion Panait, Anna Mateescu, Sergiu Panaitescu, Traian Vasilescu sau Damian, cel care l-a primit la el în casă pe Robert. Să știi că noi toți am învățat ceva din lecția pe care a primit-o Robert. A fost o lecție și pentru noi.



În acel moment veni Robert, căutându-l pe Sandu Ilie.



-Domnule director, unde este Mălina? Nu o văd și nu putem începe lansarea fără ea.



Bărbatul începu să râdă.



-Este afară, cu mama ei. Chiar dacă nu-ți vine să crezi, este foarte emoționată și a preferat să aștepte afară.



Robert plecă imediat afară și reveni cu Mălina, ținând-o de mână. Fetița, altădată foarte guralivă, era copleșită de tot ce se petrecea în jurul ei, privindu-l cu multă admirație pe cel care îi citise de nenumărate ori povești.



Între timp, sosiseră nenumărați jurnaliști, inclusiv cameramani cu aparate de filmat care îl speriau puțin pe Robert, amintindu-i de experiența nefericită când fusese în platoul lui Matei Cândea.



Cu puțin înainte de a începe lansarea, Florin veni lângă prietenul său, trăgându-l de mână:



-Robert, pe bune, nu glumesc. Petruța Dascălu este afară. Vorbește cu doamna Mateescu.



-Mă, tu glumești?



-Parcă de asta îmi arde mine? Vrei să o vezi?



-Hai o secundă, că mai mult nu-mi permite domnul Panaitescu. Trebuie să începem.



Fosta învățătoare era foarte volubilă, gesticulând cu gesturi largi în fața celei care îi luase locul la catedră.



-Robert, felicitări pentru carte, spuse învățătoarea. Am venit special pentru a fi alături de tine.



-Vă mulțumesc, spuse Robert. Dacă veți sta până la sfârșit, veți primi și o carte cu autograf.



-Sigur că voi sta, zise femeia, doar nu am făcut atâta drum pentru a pleca fără o carte de la tine. Să știi că sunt mândră de voi amândoi, și de tine și de Florin.



-Doamna, altădată nu prea ne iubeați, zise Florin.



-Se mai schimbă omul, suspină femeia. Ce vreți, am greșit și eu...



Robert o privi pe învățătoare, întrebându-se dacă vorbește din convingere. Poate că, într-adevăr, regreta.



În acel moment veni Dan Antoniade, anunțând începutul lansării.



(va urma)



Petre Crăciun



Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite