Foileton: Aventurile lui Robert cel cuminte, de Petre Crăciun (episodul 42)




Citeste aici episodul anterior



A doua zi, Robert abia așteptă să se termine orele. Cu toate că își pregătise, ca de obicei, toate temele, era mai absent decât altădată de la oră. Anna Mateescu nu dădu importanță observației sale, convinsă că fiecare copil are și zile în care trebuie lăsat în pace, singur cu gândurile sale.



Imediat ce se sună după ultima oră, pistruiatul o salută la repezeală pe învățătoare și fugi cât putu de repede la baltă. Era speriat că Fănel și ai lui nu mai erau acolo. Din fericire, nu avea dreptate. Când îl văzu, băiatul îl primi cu urale:



-Așa, băiatu`, ai venit să iei lecții de joacă?



-Uite că am venit, spuse Robert. Cu ce începem, că nu vreau să stau toată ziua aici, mă așteaptă bunicul.



-Mă`, țâcă, aici eu fac regulile, este clar? Este cât se poate de clar?



-Da, răspunse Robert, gândindu-se fără să vrea la Pardalian, pardon, Regele. Este cât se poate de clar.



-Ai adus ceva mălai? Că n-o să-ți dau lecții pe gratis...



Pistruiatul scoase o hârtie de 10 lei și i-o puse în palmă lui Fănel, care o mută repede în buzunarul pantalonilor. Apoi îi puse mai multe pietre în mână lui Robert. Erau de diferite dimensiuni.



-Astăzi vei învăța să arunci cu piatra în baltă. Uită-te cum fac și fă ca mine, e clar? zise Fănel, aruncând o primă piatră în baltă. Băiatul era un adevărat maestru, pentru că piatra atinse luciul apei de vreo cinci, șase ori înainte de a se scufunda. Uite, mai arunc o dată, prima nu a fost chiar atât de mișto.



De data aceasta, piatra aruncată de Fănel lovi apa de mai multe ori. Era rândul lui Robert să arate ce știe. Luă una dintre pietrele pe care le primise și încercă să îl imite pe profesorul său. Din nefericire, piatra atinse o singură dată apa și se scufundă, în râsetele celorlalți copii.



-Bă`, nu râde nimeni! tună Fănel. Nu vă bateți voi joc de lecția mea. Hai, mai aruncă o dată. Lasă-te mai jos și privește apa, ai înțeles?



Robert dădu din cap și încercă să fie mai atent. De data aceasta reuși să atingă apa de trei ori. Încurajat, aruncă încă o dată, apoi încă o dată și tot așa. Arunca din ce în ce mai bine, ajunsese chiar la câte șase atingeri. Profesorul era extrem de sever, așa încât lecția continuă încă vreo două ore, până își făcu apariția Moș Anghel.



-Aici erați? Robert, de ce nu mi-ai spus, eram îngrijorat. Te-am căutat peste tot.



-Bunicule, uite am învățat să arunc cu piatra. Tu poți?



-Când eram mic, aruncam cel mai bine din sat. Acum ce mai vreți de la un om de 70 de ani.



-Hai, tataie, fă-ne pălăria praf și aruncă mai bine ca noi, zise Fănel.



Bătrânul nu stătu pe gânduri și luă o piatră din mână de la Robert. Se pregăti vreme de câteva secunde, apoi aruncă piatra care lovi de opt, nouă ori până intră în apă. După care, îl bătu pe umărul drept pe Fănel, spunându-i:



-Tinere, să vii la mine pentru lecții. De luni până sâmbătă, pentru că duminică merg la slujbă. Robert, să mergem acasă pentru că ne așeaptă Damian cu masa.



-Robert, vii și mâine? întrebă Fănel. Asta cu piatra este treabă ușoară, avem multe ale jocuri.



-Vin, spuse pistruiatul fără să ceară voie de la bunicul. Dar să nu mai spuneți despre mine că nu știu să mă joc. Uite ce progrese am făcut.



-Te miști bine, zise băiatul, dar mai ai multe de învățat. Tataie, să nu îl încui în casă că mă supăr pe matale.



-Bine, râse Moș Anghel, multumit că nepotul său se simțise bine printre băieții din sat.



Când îl sună Dan Antoniade pentru a-i comunica noutațile despre carte, parcă nu mai avea acceași trăire de mai înainte. Nu mai avea aceeași nerăbadre să ajungă în fața publicului. I se părea că mai avea ceva de făcut înainte de a merge la acea întâlnire, pentru care nu era încă pregătit.



-Robert, s-a întâmplat ceva? îl întrebă Antoniade. Parcă nu ești în apele tale. Sper că nu ai pățit nimic.



-Domnule Antonaide, tocmai am aflat că nu știu să mă joc și trebuie să face ceva pentru asta.



-Cum adică nu știi să te joci? se miră Antoniade. Cine ți-a băgat prostia asta în cap? Toți copiii știu, este în ADN-ul lor.



-Ați citit cartea de versuri ”Taina ghemului de ață” a scriitorului Cătălin Petrescu?



-Nu, recunoscu bărbatul, de ce?



-În acea carte este vorba despre niște pisoi care nu știau să se joace cu ghemul de ață. V-ați fi imaginat că există așa ceva? Și în ADN-ul lor există acel joc, dar uite că nu toți îl știu. Așa este și la mine, nici nu vă imaginați câtă dreptate a avut domnul Petrescu atunci când a scris această carte.



-Robert, mă uluiești. Și acum ce trebuie să faci? Sper că nu vrei să renunțăm la carte. Deja se lucrează la ea, iar pregătirile pentru lansare au început.



-Nu renunțăm, cartea merge mai departe, iar eu voi încerca să recuperez din timpul pierdut. Nici nu era serios din partea mea să ajung scriitor înainte de a trece peste asta.



-Cum vrei tu, zise Antoniade descumpănit. Vrei să mi-l dai puțin pe bunicul?



-Sigur, zise Robert, oricum eu plec, în seara asta trebuie să enervez cânii tușei Leana, știți, cea care este poreclită SRI-ul străzii.



Între timp, telefonul trecu din mâna băiatului în cea a lui Moș Anghel.



-Moș Anghele, ce facem cu Robert? întrebă bărbatul. Dumneata ce părere ai de toată bazaconia asta?



-Domnule Antoniade, scuzați-mă, trebuie să plec cu Robert să agităm cânii.



-Cum adică, pleci și dumneata?



-Sigur, mereu mi-a placut să fac cânii să latre. Nici nu știți cât de plăcut este...



-Moș Anghele, ce se întâmplă acolo? Sigur vă simțiți bine?



-Sigur, zise bătrânul. Avem planificare. Mâine mergem să spargem geamuri în sat. Acum trebuie să plec, vorbim mâine.



Antoniade rămăsese total descumpănit. Oare ce se întâmpla cu Robert? Cine îi bagase în cap prostia asta cu joaca. Îl sună pe directorul Sandu Ilie, dar nici acesta nu știa nimic. În schimb, îi promise că avea să se intereseze a doua zi. Nemulțumit de cele aflate, Antoniade o sună pe Greta, soția sa, anunțând-o că a doua zi avea să meargă la Izvoru pentru a-l vedea pe Robert, cel ”care nu știa să se joace”.



Băiatul era în culmea fericrii. Fusese împreună cu bunicul la tușa Leana și loviseră cu bețele în gard, aducându-i la disperare pe cei trei câini care socoteau că sunt luați peste picior de cei doi și că le fusese încălcat teritoriul. Așa se face că lătrau de parcă năvăliseră hoții peste ei. Din când în când, ca și cum nu ar fi fost deajuns, Moș Anghel se apropia de gard și făcea ca o pisică chinuită, ceea ce îi enerva și mai tare pe cei trei dulai mari cât toate zilele.



Auzind hărmălaia, tușa Leana venea spre gard, cu o falcă în cer si cu alta în pământ.



-Mă`, care ești, mă, acolo, golanilor? Care enervați, mă`, cânii? Stați că vin eu acum mai voi, fir-ați voi să fiți de de neisprăviți, că nu mai poate sta sta omul liniștit în casa lui.



Când ajunse la gard, nu mai era nimeni, pentru că Robert și bunicul plecaseră deja. Mai bombăni câteva minute, apoi mângâie câinii și plecă, bolborosind ceva de sănătatea celor care o scoseseră din casă.



Robert se amuzase foarte tare alături de Moș Anghel. Simțise că participă la ceva ieșit din comun, poate chiar interzis. La ceva care îi ridicase pulsul, dar care îi plăcuse din cale-afară. În seara aceea se culcă fericit pentru că recuperase câte ceva din năzdrăvăniile pe care le face orice copil de vârsta lui și pe care el nu își permisese să le facă până atunci. Oare nu spusese cineva că nu poți scrie literatură adevărată dacă nu ai experiență de viață?



(va urma)



Petre Crăciun

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite