Foileton: Aventurile lui Robert cel cuminte, de Petre Crăciun (episodul 43)





Episodul anterior



Robert recupera destul de repede micile năstrușnicii pe care socotea că trebuia să le facă până la vârsta lui. Învățase să sară gardul la plecarea de acasă, cu toate că poarta era larg deschisă, mersese pe bicicletă cu mare viteză și reușise să stropească din cap până în picioare mai multe femei bătrâne care veneau de la biserică. Tot în acea zi spărsese un geam de la magazinul alimentar. Fără îndoială că fusese afurisit așa cum nu i mai întâmplase niciodată, dar asta îl bucurase teribil, geamul fiind înlocuit imediat de bunicul care mereu se afla pe urmele nepotului său, pentru a repara ce mai era de reparat. Întârziase chiar și la școală într-o zi, dar, spre norocul său, directorul aflase de la Moș Anghel care era problema lui Robert, așa încât învățătoarea trecuse peste incident, făcându-se că nu observă. Altădată, cu toate că știa răspunsul la întrebarea domnei Anna Mateescu, îi răspunsese într-un mod care îi șocase pe toți colegii săi, care nu erau la curent cu frământările copilului de opt ani:



-Doamna, mă iertați, dar nu am învățat, am stat la joacă și am uitat de lecții.



Învățătoarea, cu toate că era avizată, nu era încântată de modul în care Robert se purta cu numai o lună înainte de marea lansare.



-Robert, nu știu ce este cu tine și ce te-a apucat tocmai acum... Ești un copil matur, te rog să te gândești că nu pică bine aceste complicații. Te așteaptă un mare eveniment, multă lume a investit încredere în tine și nu este bine să îi dezamăgești. Cum este posibil să nu te pregătești pentru astăzi?



-Vă rog să îmi puneți un patru. Vă rog, nu am avut niciodată. M-am săturat să am numai note de 10...



-Robert, nu te recunosc. Nu știu ce s-a întâmplat cu tine și cum au putut avea o asemenea influență acei copii de pe baltă!



-Doamna, dar eu când îmi trăiesc copilăria? Am ajuns să râdă copiii de mine că nu știu să mă joc. Nici nu știți cât de umilit m-am simțit...



-Bine, dar acum ai învățat, ai făcut destule năstrușnicii, cred că este vremea să revii la ale tale...



-Am să revin, dar lista nu s-a terminat.



Anna Mateescu renunțase la discuția cu elevul său, nu fără mâhnire. Era conștientă că nu putea fi decât ceva pasager, dar nu putea trece peste regretul că nu putuse anticipa o asemenea reacție. Meditase vreme îndelungată și îl înțelegea pe Robert, un copil care îi uimise pe toți cu maturitatea sa, cu preocuprăile sale care, ce-i drept, nu prea aveau legătură cu vârsta lui. Pricepea toate aceste lucruri, dar nu era de acord cu momentul ales de micul scriitor.



*



Autoturismul lui Dan Antonaide mergea cu viteză destul de mică, pentru a nu arunca pietrișul ce fusese adus pentru a repara drumul încă neasfaltat. Era preocupat de cele aflate despre Robert și nu-i venea să îi dea crezare lui Sandu Ilie, care îl sfătuise să nu dramatizeze. Era o mică frustrare a unui copil care se dedicase cu totul școlii și scrisului, uitând de vârsta pe care o avea. Preocupat de gândurile sale, nici nu observă ceata de copii care încinsese o bătaie aproape în mijlocul drumului. Vru să ocolească prin stânga, dar deodată ochii i se opriră asupra unui copil blond, care striga la unul ceva mai mare:



-Vrei să te bați? Spune, vrei să te bați? Hai, de ce stai?



Copilul mai mare nu stătu deloc pe gânduri, trăgându-i un pumn celuilalt, care se prăvăli la picioarele lui. În acea clipă, Antoniade pricepu că cel lovit era Robert. Coborî cât se poate de repede din mașină, răstindu-se la cel mare:



-Măi, copile, ce ai cu Robert? De ce dai în el?



-Nenea, dar el a început. A venit la mine și m-a provocat? Ziceți, mă, nu este așa? îi întrebă el pe alții vreo trei, patru copii care erau cu el.



-Așa este, zise un altul. A venit la Mitică și s-a legat de el. A căutat-o cu lumânarea, nene.



Antoniade înțelese cum stătea situația și îl ridică de pe jos pe Robert, care își ștergea cu mâneca un firicel de sânge care îi curgea din colțul gurii. Băiatul se ridică destul de repede, arătându-i pumnul lui Mitică:



-Ai avut noroc cu domnul Antoniade, altfel te băteam de te ascultam cu urechea, zise Robert, spre stupefacția bărbatului.



După ce îl urcă în mașină și îi oferi un șervețel umed, Antonaide îl întrebă:



-Cum credeai tu că ai șanse de reușită? Nu ai văzut că era cu încă patru copii? Dacă vrei să te bați, trebuie să îți evaluezi șansele, altfel este sinucidere curată.



-Domnule Antoniade, eu nu voiam să câștig, ci să mă bat.



-Să te bați sau să mănânci bătaie, că nu este același lucru?



-Cred că am vrut să am și eu amintirea unei bătăi. Dar cred că aveți dreptate, poate era mai bine să am amintirea unei lupte pe care am câștigat-o.



-Cred că trebuie să te mulțumești numai cu atât, zise bărbatul. Acum, când ai făcut-o și pe asta, ce mai urmează?



-Nu știu, poate să fug de acasă, iar voi să mă căutați vreo câteva zile? zise Robert pe un ton serios.



Antoniade frână brusc, îngrozit cele auzite.



-Robert, pentru numele lui Dumnezeu, să nu ne întrecem cu gluma! Vrei să îți vezi fotografia la rubrica Copii dispăruți? Este prea mult, crede-mă!



Pistruiatul râse încetișor.



-Domnule Antoniade, glumeam, dar câtă experință de viață aș fi căpătat... Gândiți-vă ce interesant ar fi fost să merg cu trenul fără bilet, să mă dea controlorul jos la prima stație, să dorm într-un tren părăsit, apoi să găsească poliția și să mă ducă la un centru de unde să evadez într-o noapte, împreună cu alți copii? Vă dați seama ce proză aș putea scrie după ce m-ați fi găsit, eventual cu ajutorul presei?



De data aceasta, bărbatul nu mai căzu în plasa întinsă de protejatul său. Chiar încercă să intre și el în acest joc.



-Dar, cred că ar fi fost interesant. Am fi organizat un adevărat comando, condus de Steven Seagal și am fi plecat în căutarea ta. Poate ai fi intrat pe mâna unor răpitori...



-Vedeți, eu nu m-am gândit atât de departe?



-Ce vrei, experiența își spune cuvântul... Am fi făcut rost de milionul de euro cerut pentru răscumpărare și ne-am fi întâlnit cu răpitorii undeva la marginea unui mare oraș. Opreațiunea ar fi fost supravegheată de FBI, pentru că acei infractori internaționali erau de multă vreme căutați de toate serviciile secrete din lume. Te-am fi recuperat, răpitorii ar fi luat banii și ar fi încercat să plece, dar oamenii lui Seagal, niște agenți de toată isprava, ar fi reușit să oprească plecare cu elicopterul care îi aștepta pe platou. Până la urmă, banii ar fi fost recuperați, iar președintele Statelor Unite ne-ar fi chemat la Casa Albă pentru a ne mulțumi pentru faptul că am ajutat la prinderea unor invidizi atât de periculoși.



Robert îl privea amuzat pe Dan Antoniade, care tocmai oprise autoturismul în fața casei, ultimele cuvinte fiind rostite în fața lui Moș Anghel și a lui Damian.



-Aveți talent literar, de ce nu vă apucați de scris? întrebă copilul.



-Am scris în tinerețe mai multe povestiri polițiste. Chiar am publicat vreo două romane, dar am abandonat literatura pentru treburi mai presante.



-Oau, dar nu am știut niciodată că ați publicat romane polițiste! Cum ar veni, stăm de vorbă așa, ca între scriitori.



Moș Anghel se uita destul de încrucat, neștiind ce film povestea Dan Antoniade.



-Bunicule, nu povestea un film, ci era scenariul răpirii mele de către niște infractori de talie internațională.



-Robert, uite ce este... Robert, eu cred că ajunge. Cu geamurile ne-am descurcat. Cu glumele în biserică, mai treacă meargă, deși popa nu-mi mai răspunde la salut de atunci... dar cu răpirea... Hai să ne oprim la lucruri de-astea, mai omenești, ce zici?



-Stai, bunicule, nu fii îngrijorat, așa vorbesc scriitorii între ei... Nu era decât un secenariu pentru un posibil film de acțiune. Așa este, domnule Antoniade?



-Știu și eu? Când am să mă las de IT, cred că mă pot apuca de genul mystery and thriller.



Dan Antoniade era mai liniștit. Realizase că Sandu Ilie avusese dreptate. Robert trăia, cu o candoare impresionanată, toate micile nebunii pe care nu le făcuse la vremea lor. Era atât de sincer și de pasionat ce ceea ce trăia, încât era păcat să îl oprești.



Coperta cărții era gata. Grafica fusese realizată de un desenator foarte talentat, un colaborator al scriitorului Cătălin Petrescu, de la portalul Literatură Copii. Coperta I era dominată de un desen care îl reprezenta pe Robert, blond, cârlionțat, cu pistrui, alături de un bătrân demn, bătăios, nimeni altul decât Moș Anghel. Erau cele mai importante personaje ale cărții.



-Robert, cum ți se pare desenul pentru coperta I? zise Antoniade.



-Extraordinar, răspunse băiatul, și îmi pare foarte bine că sunt alături de bunicul. Tu ce spui, bunicule, te recunoști?



Bătrânul își puse ochelarii și se uită cu atenție la desenul din mâinile lui Robert.



-Nu știu ce să zic, mie îmi plece foarte mult, dar nu este exagerat să mă puneți și pe mine pe copertă?



-Moș Anghele, așa a gândit graficianul, care a citit toată cartea. I se pare că dumneata ești cel mai important personaj, evident după Robert. Putem schimba, dacă nu vă place. Pentru asta am și venit, ca să decidem împreună.



-Nu avem ce schimba, spuse Robert, graficianul a înțeles foarte bine. Bunicul rămâne pe copertă.



-Sper că nu mă puneți să vorbesc și la lansare, râse Moș Anghel. Asta mi-ar mai lipsi, păcatele mele...



-Ne mai gândim, zâmbi Antoniade. Robert, sper că nu vom mai avea surprize în ceea ce te privește...



-Cred că ne putem opri aici, zise pistruiatul. Deși eu mai am idei...



-Excelent, se bucură Antoniade. În cel mult o săptămână vom avea tipărite primele exemplare ale cărții. Trebuie să te gândești la o listă de invitați. Să nu uiți pe nimeni...



-În primul rând pe Florin, zise Robert. Pe domnul Sandu Ilie, pe Mălina, profesorii din școală, doamna Mateescu. Și neapărat pe doamna Petruța Dascălu...



-Glumești? zise bunicul.



-Nicidecum. De ce să nu se bucure și dânsa de succesul meu? râse Robert.



Dan Antoniade înclină din cap, dându-i dreptate.



-O invităm neapărat.



(va urma)



Petre Crăciun

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite