Foileton: Aventurile lui Robert cel cuminte, de Petre Crăciun (episodul 44)




Episodul anterior



Robert renunțase la extravaganțele sale, dar nu înainte de a avea o ultimă întâlnire cu băieții de pe baltă. Fănel, insolitul său profesor de atuncat cu piatra în lac, îl întâmpinase cu o nedisimulată prietenie:



-Fratelo, ai fost un elev mișto. Ai învățat bine și ai trecut clasa din prima. Fără corigențe. Mi-a plăcut că l-ai provocat la bătaie pe prostu` ăla de Mitică. Mă`, dacă îmi spuneai dinainte, veneam cu gașca și îl făceam de nu mai știa de el... A scăpat ușor, da` lasă că îl am în vedere pentru viitor. Cum îmi iese în cale, o fură și pentru tine...



-Multumesc, Fănele, dar nu cred că este nevoie să mă răzbuni. Ce a fost, a fost!



-Mă`, la mine să nu vii cu de-astea! Ești pretenaru` meu și am grijă de tine. Ia zi, cu ce te mai lauzi?



-Trebuie să mă ocup foarte mult de cartea mea. Știi că în curând voi lansa o carte.



-Am auzit, fratelo. Du-te și lanseaz-o, da` să te gândești și la gașcă. Și mă`, să nu uiți, când te întorci, să îmi aduci și mie o carte, să dorm cu ea sub cap.



-Poate te faci mai deștept, zise un alt băiat.



Fănel îi dădu o palmă peste ceafă, semn că nu accepta orice glumă.



-Taci că te caftesc și pe tine! zise Fănel. Robert, sunt mândru de tine, să moară mama! mai spuse băiatul, luându-l în brațe pe micul pistruiat. Poate scrii și de mine în cărțile alea ale tale.



Robert îi promisese că avea să se gândească la această posibilitate și de atunci socoti încheiat episodul ”recuperării copilăriei pierdute”.



*



Cu câteva zile înainte de sfârșitul lunii noiembrie, Dan Antonaide veni la Izvoru pentru a aduce semnalul cărții. Luase din tipografie primele exemplare ieșite din tipar și plecase direct spre școală, bucuros să i le arate cât mai repede lui Robert. Ajunse în timpul ultimei ore și merse la director pentru a aștepta sfârșitul programului.



Antoniade desfăcu un pachet legat în tipografie și puse o carte pe masă. Era un exemplar frumos, cu copertă lăcuită, pe carton de foarte bună calitate. Sandu Ilie luă cartea, o cercetă cu minuțiozitate și îi strânse mâna lui Antoniade.



-Domnule, nici nu știu cum să vă mulțumesc... Ați făcut enorm pentru acest copil care merita o astfel de șansă. Este... este o carte cu care s-ar mândri orice autor, indiferent de vârsta sa.



-Adevărat, tipografia la care a fost realizat volumul este recunoscută pentru calitatea lucrărilor sale. Din acest punct de vedere nu am avut nicio emoție. Credeți că îi va plăcea lui Robert.



În acel moment, Anna Mateescu intră împreună cu micul scriitor. Robert chiui de bucurie când înțelese că a apărut cartea, începând să o răsfoiască la repezeală.



-Cât este de frumoasă, zise el. Nici nu îmi vine să cred că este scrisă de mine. Spuneți-mi că nu visez!



-Este un vis, zise Antonaide, dar unul foarte frumos. Unul care a devenit realitate.



-Mulțumită dumnevoastră, spuse Robert, atuncându-se în brațele protectorului său.



Dan Antoniade era extrem de bucuros. Reacția lui Robert era cea mai frumoasă răsplată pe care o putea primi pentru eforturile sale și pentru speranțele pe care și le pusese în acest copil.



Robert, care terminase de răsfoit cartea, îi ceru un pix învățătoarei Anna Mateescu, așezându-se la birou pentru a scrie un prim autograf. Când termină, îi întinse cartea lui Antoniade, foarte mânndru:



-Primul autograf este pentru dumneavoastră. Sunteți cel care a făcut posibilă apariția acestei cărți. Vă mulțumesc din suflet și nu am să uit niciodată ce ați făcut pentru mine și pentru bunicul.



Bărbatul citi cu glas tare autograful: ”Pentru cel mai bun om din lume, domnul Antoniade și pentru minunata sa soție, doamna Greta, un pumn de cuvinte născute din dragostea și din inima lui Robert cel Cuminte”.



-Robert, îți mulțumesc și eu, spuse Antoniade emoționat, dar să știi că toate meritele îți aparțin ție, bunicului tău și acestor oameni minunați, de aici din școală, fără de care eu nu aș fi putut face nimic.



Directorul luă de pe masă o carte și i-o arătă lui Robert.



-Ai un fan care vrea neapărat un autograf în această după-amiază, spuse Sandu Ilie.



-Cred că am înțeles, zise Robert. Mălina?



-Ești perspicace, ca de obicei. Trebuie să ne faci o vizită, altfel nu mai am ce căuta în casă și va trebui să vin să dorm la voi.



Înainte de plecare, Dan Antoniade îi spuse lui Robert:



-Te-ai mai gândit la lista de invitați pentru lansare?



-Sigur, este cea pe care v-am trimis-o acum o săptămână prin mail.



-Nu ai uitat pe nimeni, ești sigur?



-Din câte știu, nu am uitat pe nimeni. Cel puțin așa sper..., zise Robert gânditor.



-Evenimentul a provocat o curiozitate maximă. Vei avea invitați la care nici nu te gândești. Cei de la editură au făcut deja o campanie foarte intensă în presă și pe mai multe rețele de socializare.



-Începe să mi se facă frică, spuse copilul. Credeți că am să fac față?



-Cu siguranță. Va trebui să te aștepți, totuși, și la unele surprize, adăugă Antoniade, cu o doză de mister.



-Sper să fie surprize plăcute, spuse Robert gânditor.



-Cine știe? Oricum, cred că va fi o zi pe care o vei ține minte toată viața, mai spuse bărbatul, zâmbind cu căldură. Îți promit că așa va fi.



Pistruiatul îi întinse mâna prietenește lui Antoniade, dar gândurile sale erau departe, tocmai în Tenerife, acolo unde părinții săi își ispășeau pedeapsa.



*



Mălina era foarte fericită. Primise cartea lui Robert cu autograf și nu se mai sătura privind-o și studiind-o ca și cum ar fi știut să citească. Cercetase cu nemărginită răbdare coperta, apoi trecuse la interiorul cărții, lunând practic pagină cu pagină, ca și cum ar fi dorit să observe dacă tipografii făcuseră vreo greșeală. Nu, cartea era fără cusur, iar Mălina era foarte mândră că micul ei prieten, cel care îi citise nenumarate povești, ajunsese un adevărat scriitor.



-Robert, sunt foarte mândră de tine. Niciodată nu am avut ocazia de a cunoaște un scriitor, spuse fetița. Spune-mi, după lansare vei mai sta de vorbă cu mine?



Robert izbucni în râs.



-Bineînțeles că am să mai stau de vorbă cu tine, de ce spui asta?



-Atunci vei fi vedetă și vedetele sunt foarte curioase, zise Mălina.



-Asta de unde o știi?



-De la televizor, am auzit eu...



-Eu nu voi fi nici vedetă, nici vreun curios, zise Robert. Voi fi în continuare prietenul tău și vom continua să citim împreună basme românești. Până în ziua în care vei învăța și tu să citești și de atunci inversăm locurile: eu ascult și tu citești. Este bine?



-Cred că da spuse Mălina. Dar până atunci îmi citești și mie ceva din cartea ta?



-De unde să îți citesc, din care capitol?



-Am auzit că este un capitol despre prientenia ta cu Florin. Este adevărat?



-Este unul dinntre cele mai frumoase capitole, cel puțin așa crede doamna Anna Mateescu. Îți voi citi de aici.



-Dar să nu vă prindă miezul nopții, spuse mama Mălinei, care îi privea zâmbind pe cei doi copii, alături de soțul său.



(va urma)



Petre Crăciun


Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite