În sfârșit, în Țara Copiilor Neîncrezători, de Petre Craciun (capitolul III din volumul cu acelasi nume)




Cel de al doilea zbor, spre neobișnuita țară a copiilor care nu primeau cadouri și nu credeau în Moș Crăciun, dură ceva mai puțin. Petruț, Giulia și Tudor s-au ținut de mâini, pentru a ajunge în același timp. Era un zbor plăcut, pe deasupra unui câmp întins, plin de flori multicolore și de copaci frumos mirositori. Parcă erau niște fluturi aflați în căutarea unor flori pe care să se așeze.


Aterizarea se petrecu într-o piațetă de dimensiuni medii, plină pe jumătate de oameni care își făceau de treabă. Unul dintre ei, îmbrăcat după o modă de mult depășită, îi văzu primul pe noii veniți. Se apropie foarte curios de Tudor și începu să îi privească, mirat, hainele. Trebuie să spunem că toți copiii erau îmbrăcați în blugi, aveau hanorace groase și căciuli trase bine peste urechi, pentru a nu răci.


– Cine sunteți voi și de unde veniți? întrebă bărbatul, dându-le cerc.


– Pe mine mă cheamă Petruț, iar ei sunt Giulia și Tudor, prietenii mei. Venim din orășelul Pădurea Verde.


– Pădurea Verde? Hm, nu am auzit de el. Eu sunt Henric Muzicantul, probabil că voi ați auzit de mine… Sunt faimos…


– Sigur, zise Giulia, pentru a nu-i răni orgoliul. Sunteți foarte cunoscut, domnule Henric. Cum se numește țara dumneavoastră?


– Țara Oamenilor Mari, spuse un copil de vreo opt, nouă ani, care apăruse din senin și se așezase lângă bărbat.


Tudor se uită cu suprindere spre băiatul care tocmai apăruse. Deși era un copil, părea să fie cât se poate de sobru, așa cum nu îi stă bine unui puști.


– Pe mine mă cheamă Tudor, iar ei sunt Giulia și Petruț.


Băiatul din Țara Oamenilor Mari (acesta era numele pe care îl dădeau ei înșiși țării) se uită destul de circumspect la cei trei și spuse după o îndelungă tăcere:


– Eu sunt Mark, zise băiatul, apoi se retrase cu Henric Muzicantul pentru a discuta între patru ochi. Trebuie să mergeți cu noi, zise băiatul când reveni.


– Unde ne duceți? întrebă Tudor, cu o doză ușoară de îngrijorare.


– La împărăție. Măria Sa, Împăratul cel Mare vrea să îi cunoască pe toți cei care ne vizitează țara. Așa este legea la noi.


Tudor ceru și el un moment pentru o discuție cu prietenii săi și le spuse:


– Fraților, ce facem, mergem la împăratul lor?


– Se pare că nu avem încotro, spuse Giulia.


– Iar acolo îl vom găsi și pe Moș Crăciun, zise Petruț.


– Ești sigur de asta? întrebă Tudor.


– Sigur, nu ai auzit care este legea lor? Oricine ajunge pe meleagurile lor este dus la împărat. Se aplică și pentru Moșul, nu credeți?


– Pare logic, zise Giulia. Să mergem.


– Să mergem, zise Tudor, fără chef. Nu știu de ce, dar mie nu-mi place deloc copilul acesta. Pare foarte aspru, voi nu vedeți? Cred că nici nu știe să râdă…


– Parcă nici nu este copil, spuse fata, privind cu atenție în direcția lui Mark.


– Așa sunt copiii care nu cred în Moș Crăciun, punctă Petruț.


Mark le opri cugetările cu un gest cât se poate de ferm. Puse mâna pe umărul lui Tudor și spuse:


– Să mergem mai repede. Măria Sa s-a plictisit de un alt vizitator care îl bate la cap cu tot felul de prostii.


– Nu cumva este un bătrân care se numește Moș Crăciun? întrebă Giulia, recunoscută pentru curiozitatea sa.


– Curios că știți asta, zise Mark, privindu-i cercetător pe noi veniți.


Henric Muzicantul o privi și el cu vădită curiozitate pe Giulia, dar îl urmă pe Mark fără să adauge nimic altceva. Din câte se putea vedea, copilul avea o poziție care impunea respectul celor din jurul său, inclusiv al lui Henric.


Pe măsură ce înaintau prin mulțime, noi și noi copii se alăturau grupului. Când ajunseră în fața palatului Împăratului cel Mare, apăruseră mai mult de treizeci de copii, privindu-i cu multă curiozitate pe Giulia și pe prientenii săi.


– Cât de ciudați sunt, zise unul dintre băieți.


– Și ce haine au pe ei, adăugă un altul.


– Voi de unde veniți? întrebă o fată blondă, cu trăsături la fel de aspre ca ale băieților ce o însoțeau.


– Venim dintr-o altă țară, unde copiii sunt veseli, primesc cadouri și cred în Moș Crăciun.


– Cine este Moș Crăciun? întrebă cu o sinceritate debordantă aceeași fată.


– Cel mai bun prieten al copiilor, răspunse Petruț. Omul care trăiește numai pentru a ne aduce cadouri în noaptea de Crăciun.


Ce înseamnă cadouri și la ce folosesc? întrebă un alt băiat, la fel de maturizat ca toți ceilalți.


Ar fi urmat, probabil, și alte întrebări, dar Mark deschise ușa palatului și intră cu Petruț, Tudor și Giulia dincolo de ziduri. Era un palat din piatră cenușie, cu ziduri groase și puternice. Înăuntru erau mai mulți bărbați care munceau laolaltă cu câțiva copii. Între ei nu era nicio deosebire. Pur și simplu lucrau cot la cot pentru repararea unei căruțe care avea o problemă la roțile din spate. Giulia se uită cu uimire, nevenindu-i să creadă că acei copii făceau o muncă istovitoare, de oameni mari.


– La noi nu este nicio deosebire între copii și oamenii mari, spuse Mark. Și unii și ceilalați muncesc în mod egal pentru cetate și pentru Măria Sa, Împăratul cel Mare.


– Dar copiii trebuie să se joace, spuse Giulia.


– La noi, copiii nu se joacă. Și la urma urmei, ce înseamnă joacă? Este un cuvânt care îmi sună straniu. Ce înseamnă a te juca?


Giulia se uită cu uimire spre Mark. Acum, pentru că ajunsese să îl cunoască mai bine, știa că nu glumește. Chiar nu știa ce înseamnă a te juca.


– N-aș vrea să trăiesc în țara asta nici măcar o jumătate de zi, spuse Tudor. Să știți că eu sunt nerăbdător să mergem acasă. Nu aș vrea să observe părinții lipsa mea.


Petruț îl asigură că totul avea să fie bine.


*


Sala tronului era uriașă, dar foarte sobră. Pereții erau din piatră fasonată, ca și podeaua. Era de formă dreptunghiulară, iar pe partea stângă și cea dreaptă erau așezate mai multe scaune pentru cei care participau la sfatul Împăratului cel Mare. Pe peretele din față se găseau două tronuri înalte, aurii, pentru Măria Sa și pentru împărăteasă.


Și aici exista o egalitate perfectă între oamenii mari, care ocupau rândul din dreapta și copii, așezați, în număr egal, pe cel din stânga. Doisprezece copii și tot atâția adulți se aflau în sala tronului. Nimeni nu vorbea. Împăratul stătea de tron, alături de împărăteasă, iar în fața lor se afla nimeni altul decât prietenul vostru copii, Moș Crăciun.


– Măria Ta, spuse Mark, i-am adus pe noii veniți. Nu știu cum au ajuns în Piața San Paulus, iar Henric Muzicantul i-a ținut de vorbă până am ajuns eu.


Împăratul le făcu semn să înainteze și să se apropie de Moș Crăciun. Moșul se bucură văzând că primește ajutoare nesperate. Iată de ce le făcu cu ochiul și îi întrebă:


– Au trecut renii pe la voi? Sper că v-au adus cadourile.


– Mulțumim, Moș Crăciun, spuse Petruț. Este exact cum ne-am dorit.


– Tăcere, ceru Mark, vorbește Măria Sa, Împăratul cel Mare.


Împăratul coborî din tron și îi cercetă preț de câteva minute pe oaspeți. În mod evident, îl deranjau căciulile trase peste urechi. Mark, cel care era primul dintre dregători, observă nemulțumirea și le ceru să își descopere capetele.


– Este mult mai bine, zise împăratul, continuând să îi cerceteze. Înțeleg că voi sunteți copii și veniți din orașul Pădurea Verde. Așa este?


– Da, Măria Ta, spuse Petruț.


– Cu ce vă ocupați voi acolo? Adică ce meserii aveți?


– Noi nu lucrăm, zise Tudor jignit, suntem elevi. Și încă niște elevi foarte buni…


– Asta ce înseamnă? vru să afle împăratul. Ce înseamnă să fii… cum ai spus? Elevi…


– Înseamnă să mergi la școală în fiecare zi pentru a învăța.


Împăratul începu să râdă cât îl țineau puterile. Cei din sala tronului ar fi râs și ei, dar nu primiseră încuviințarea. Măria Sa observă și le dădu și lor voie să râdă. Au râs după o anumită rânduială: primul de pe rândul din drepata, apoi următorul și tot așa. Era ca și cu ar fi primit și predat ștafeta râsului. După cinci minute, împăratul făcu semn că râseseră destul.


– Gata, prea mult râs strică. Măi, copii, zise el, uitându-se către supușii săi aflați pe rândul din stânga, auziți ciudățenia pământului… Cum adică să mergi la școală pentru a învăța?


– Măria Ta, întrebă unul dintre copii, ceva mai mărișor, rogu-te, ce este aceea școală?


– Bine zici, vornice, răspunse împăratul. Poate ne spuneți și nouă ce este aceea școală, că pe aici nu am auzit de așa ceva.


– Este un loc unde merg mulți copii și învață împreună de la oamenii mari care sunt învățători și profesori.


– Curios lucru, spuse copilul numit de către împărat vornic, și noi învățăm, dar nu mergem nicăieri pentru asta.


– Dar voi cum învățați, întrebă Giulia, curioasă.


– Pur si simplu stăm pe lângă oamenii mari și învățăm ca și cum am merge pe cal, spuse un alt copil din Țara Oamenilor Mari.


Dezgustător, zise Tudor. Asta nu este școală. Cel mult școala vieții.


Împăratul se reîntorsese pe tron, clătinând din cap în semn de nemulțumire.


– De ce ați venit la noi în împărăție? întrebă el.


– Pentru a-i da o mână de ajutor lui Moș Crăciun, zise Giulia, fără să se consulte cu prietenii săi.


Măria Sa zâmbi, plimbându-și degetele prin barba lungă de vreo trei palme.


– Aha, recunoașteți că ați venit în bună înțelegere cu bătrânul acesta care își spune Moș Crăciun?


– Nu am venit în bună înțelegere, zise Petruț. El nici nu știa că vom veni aici. Nu-i așa, Moșule?


– Are dreptate, Măria Ta. Giulia, Petruț și Tudor au venit singuri, pentru că sunt niște copii buni, cu dragoste pentru alții ca ei.


– Pentru ce vreți să îi dați o mână de ajutor? întrebă împăratul.


– Măria Ta, spuse Petruț, am aflat că în această împărăție copiii nu cred în Moș Crăciun…


– Cine este Moș Crăciun? întrebă împăratul. Da, am uitat, este bătrânul acesta îmbrăcat atât de ciudat… Și de ce ar trebui să creadă copiii de la noi în Moș Crăciun?


– Pentru că el ne aduce cadouri și ne învață să fim mai buni, zise Tudor, dar vorbele sale nu aveau nici un ecou în rândul celor de față. Nici măcar în cel al copiilor.


Împăratul îl chemă pe Mark, îi spuse ceva la ureche, iar acesta începu să vorbească.


– Măria Sa m-a însărcinat să vă spun cum stau treburile la noi. Aflați că în Țara Oamenilor Mari nu există nicio deosebire între copii și ceilalți. Ei au aceleași drepturi și obligații. Priviți și aici, în sala tronului: jumătate suntem adulți, iar jumătate din adunare este compusă din copii. Unii dintre copii dețin și dregătorii importante. Bunăoară, eu sunt logofăt, Sergiu este vornic, iar Matei este vistiernic. Pe umerii noștri apasă greutăți mari, pe care le ducem deopotrivă cu părinții sau cu bunicii. Alții copii sunt dulgheri, fierari, pădurari sau olari, după cum le-au fost meseriile părinților de la care le-au deprins.


– Dar copiii de la voi nu au timp de joacă, zise Giulia, cu ochii în lacrimi. Ei nu învață decât să muncească, laolaltă cu cei mari. Este trist, eu nu aș putea trăi într-o asemenea țară.


– Noi așa am fost deprinși, zise Mark. Copiii încep să facă încă de mici unele treburi mai ușoare, pentru ca de la șase, șapte ani să devină stâlpi de nădejde în fiecare gospodărie. Când ajunge la vârsta de zece ani, cum am eu, el poate căpăta demnități la curtea Măriei Sale sau la cele ale boierilor. Noi nu avem nevoie de joacă, de școală…


– Nici de cadouri? insistă Tudor. Eu nu îmi imaginez cum poate un copil să supraviețuiască fără cadouri.


– La ce folosesc cadourile? întrebă vistiernicul Matei


Cadourile, zise Moș Crăciun, îi fac pe oameni mai buni.


La dau copiilor certitudinea că sunt iubiți, spuse Petruț, că este cineva care se gândește la ei și că vine în noaptea de Crăciun să le lase un cadou sub brad.


– Știți cu câtă bucurie aștept eu să vină Moș Crăciun la mine? întrebă Giulia. Viața noastră nu are nici un rost fără Moșul…


– Prostii, spuse Matei. Noi nu am primit niciodată cadouri și uite că nu nu ni s-a întâmplat nimic.


– Și nici nu îl așteptăm pe moșul vostru, adăugă vornicul Sergiu.


– Viața voastră este așa de tristă…, zise Giulia. Îmi vine să plâng când mă gândesc cât de cenușie este. Nu are culoare, nu are căldură. Voi vă nașteți oameni mari și nici nu aveți copilărie.


Mark stătu câteva clipe pe gânduri, apoi spuse:


– Ai dreptate, dar asta nu poate decât să ne bucure. Trecem mai repede peste niște ani pierduți.


–Tu consideri copilăria ca fiind ”niște ani pierduți”? întrebă Petruț căruia nu-i venea să creadă că ceea ce auzea este adevărat.


– O parte a ei, zise Mark, fără să clipească. Avem după aceea grijă să recuperăm toți anii pierduți.


– Este total greșit! sări Giulia. Moșule, zi și tu ceva, ajută-mă să le arăt acestor oameni cât de mult greșesc.


Moș Crăciun dori să spună ceva, dar Împăratul cel Mare îl opri, ridicându-se de pe tron.


– Cred că ne-am lămurit cu prostile astea. Toma, zise el, adresându-se de data aceasta supușilor de pe rândul din dreapta.


– Aici sunt, Măria Ta, zise cel numit Toma, nimeni altul decât comandantul soldaților care păzeau palatul.


– Toți patru să fie duși în încăperea pentru oaspeți și să fie ferecați acolo. Diseară îi invităm la ospăț, pentru a vedea că suntem oameni de omenie, apoi îi vom ruga să plece de unde au venit și să ne lase cu ale noastre.


Toma se îndreptă spre Moș Crăciun și cei trei copii și îl invită să îl urmeze.


*


În acest timp, undeva, de la un balcon al sălii tronului, un copil blond, cârlionțat, de vreo cinci ani, urmărea toată scena. De fapt, fusese acolo de la început, ascultând totul, privindu-i fascinat pe copiii veniți din altă țară și mai ales pe cel numit Moș Crăciun. Urmărise scena fără să facă cel mai mic zgomot, rugându-se în gândul lui să nu fie chemat tocmai atunci de mama sa. Avusese noroc pentru că, exact în clipa în care Toma îi invita pe oaspeți să îl urmeze, veni lângă el o femeie tânără, îmbrăcată cu o frumoasă rochie princiară.


– Claudiu, aici erai? Nici nu știi de când te caut… Ce faci aici?


– Priveam sala tronului, zise băiatul, cu un aer nevinovat. Îmi place să văd când tata…


– Măria Sa, așa trebuie să spui, îl puse la punct femeia…


– Măria Sa se întâlnește cu oameni din alte țări. Până acum nu am fost vizitați niciodată de alți copii, știi asta?


– De unde să știu? Crezi că am ținut socoteala oaspeților Măriei Sale?


– Mamă, se rugă cel care părea a fi băiatul împăratului, vreau să îi cunosc și eu pe cel trei copii. Te rog mult, mamă… Aoleu, trebuie să îți zic și ție Măria Ta?


– Cu mine poți vorbi mai lejer. Mamă este cel mai bine.


– Vorbești cu Măria Sa să-mi dea voie să-i cunosc pe copii?


– Am să vorbesc, spuse împărăteasa. Să văd ce pot obține de la Măria Sa. Nu prea îl place să amestece treburile împărăției cu cele ale familiei.


– Și cu bătrânul acela care se numește Moș Crăciun. Nu știu de ce, dar îmi place foarte mult. Mi se pare un om tare bun…


Împărăteasa îl mângâie pe creștet și îi spuse cu blândețe:


– Și mie mi s-a părut la fel, zise ea.


– Ai ascultat și tu de la balcon? întrebă amuzat băiatul. Și eu care credeam că sunt singur…


– Mă rog, să nu intrăm în amănunte, spuse împărăteasa, vizibil încurcată.


*


Moș Crăciun, Giulia, Petruț și Tudor erau deja în camera pentru oaspeți din palatul împărătesc. Moșul se așeză pe o sofa, bombănind supărat:


– Niciodată nu am văzut atâta îndărădnicie. Și la cei mari, dar mai ales la acești copii…


– O țin numai pe a lor, zise Tudor.


– Câte argumente nu le-am adus, spuse Moșul. Totul a fost inutil. Dar ia spuneți Moșului, năzdrăvanilor, cum de ați ajuns aici?


– L-am tras de limbă pe Rudolph, zise Petruț și am aflat de ce nu ai venit să aduci jucării, spuse Petruț.


– A cam îmbătrânit, zise Moșul. Înainte știa să țină un secret.


– Și nici nu uita formulele magice, râse Giulia.


– Ce fel de formule? întrebă Moșul, nelămurit.


Petruț îi povesti lui Moș Crăciun toată întâmplarea, iar acesta zise stânjenit:


– Iertare, copiii Moșului. Nu a făcut-o intenționat. Este cel mai important ren și nu mă pot lipsi de el…


– Moș Crăciun, zise Petruț, nici să nu te gândești să îl schimbi! Nouă ne-a părut atât de bine că am ajuns la tine acasă…


– Soția ta ne-a servit cu prăjiturele și ne-a dat să bem lapte, spuse Tudor. Au fost foarte delicioase…


– Totul era bine la mine acasă?


– Da, Moș Crăciun, iar spiridușii erau foarte vioi. Să știi că nici nu dormeau. Nici măcar Pepper Minstix, zise Giulia, spre surpinderea băieților.


Moș Crăciun începu să râdă în barbă.


– Așa, deci, nici măcar Pepper Minstix… Tare somnoros este…


– Moș Crăciun, zise Tudor, noi nu avem timp foarte mult la dispoziție, pentru că trebuie să mergem acasă înainte să se trezească părinții. Nu vrem să avem probleme cu ei… ca nu să ajungem pe lista de copii necuminți a spiridușului Alabaster Snowball


– Dragii Moșului, aici timpul se socotește altfel. Indiferent cât vom sta, ne vom reîntoarce tot în noaptea de Crăciun, ați înțeles?


– Așa este, zise Petruț, cum de nu m-am gândit? Este cât se poate de logic…


– Moșule, cum putem să-i convingem pe copiii din Țara Oamenilor Mari că au nevoie de tine?


– Eu m-am gândit să dau o fugă la Cercul Polar și să aduc niște cadouri pentru copii. Credeți că este o idee bună?


Giulia se entuziasmă imediat, luându-l în brațe pe Moș Crăciun și sărutându-l pe ambii obraji.


– Moșule, cred că este cea mai tare idee. Să-i vedem ce mai spun atunci când se vor vedea cu cadourile în brațe…


– Dar este o problemă, zise Moșul. Va trebui să așteptăm ca renii să termine de împărțit cadourile. Nu ne putem pune în cap copiii care cred în Moș Crăciun.


– Așa este, zise Tudor, îngrijorat de perspectiva de a întârzia acasă. Și atunci ce este de făcut?


Moșul zâmbi cu toată fața, semn că îi venise o nouă idee.


 


Citeste aici episoadele anterioare
Episodul II
Eposodul I

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite