Peștele ferecat, de Stelian Țurlea (partea a II-a)




S-a aşezat pe marginea trotuarului, cu picioarele atârnându-i în rigola prăfuită. Fiorosul şi-a întins botul pe labele din faţă. Daniel a aşezat în partea opusă borcanul cu peştele ferecat.
- Crezi că nu mi-e greu şi mie? se auzi un glas înfundat. S-a încălzit apa din borcan atât de mult că mai am puţin şi-o să fiu un peşte fiert. Pe deasupra mai sunt şi ameţit, pentru că m-ai tot zgâlţâit pe drum şi m-am izbit cu capul de pereţii borcanului.
- Nu crezi că eşti prea pretenţios? Te-am dus şi eu cum m-am priceput. Ar fi trebuit să te bag într-o pungă şi să te ţin în buzunar...
- Da’ repede te mai superi, se repezi peştele ferecat. Am zis şi eu aşa...
- Ar fi mai bine să stai acolo şi să să nu mă mai pisezi cu sfaturi, se supără Daniel. Fac şi eu ce pot.
- Ham, are dreptate. Mai bine spune-ne cât mai avem până la apa aia, sări şi câinele. Simt că mă topesc de atâta căldură.
- Lasă-l în pace, îl opri Daniel. Ne-a zis ce ştia şi el. Nici mie nu mi-ar plăcea să stau închis într-un borcan cu apă fiartă.
Fiorosul se uita la el cu ochi umezi, apoi îşi întinse din nou botul pe labe, cu limba atârnându-i de-o palmă.
- N-are rost să vorbesc cu tine, hămăi el. Nu ştii să gândeşti decât ca oamenii şi n-o să înţelegi niciodată logica unui câine...
- Ce e aia logică?
- Nu ştiu nici eu, dar i-am auzit pe oamenii mari vorbind toată ziulica despre ea şi presupun că e un fel de lesă care nu te lasă să zburzi.
- N-am nevoie de lesă, spuse Daniel după multe clipe de gândire.
Prea obosit să-i mai răspundă, Fiorosul închise ochii. Abia mai mişca din coadă, într-o parte şi în cealaltă.
- Ce faci, mă, puştiule, vorbeşti de unul singur?
Daniel întoarse capul şi văzu un băiat mai mare decât el, sprijinit de zidul unui bloc. Învârtea în mână o praştie grosolană.
- Nu te-am mai zărit pe aici. Te-ai mutat de curând în cartierul ăsta? Sau oi fi vreun mucos care s-a rătăcit de mă-sa?
- Stau mai departe.
- Aha. Cât de departe? Habar n-ai să spui. Cu siguranţă eşti un puşti care s-a rătăcit şi tremuri de frică.
- Îţi spun sigur că nu, spuse Daniel cu îndrăzneală.
- Ce fel de peşte ai în borcanul ăla de lângă tine?
Daniel nu ştia ce să răspundă.
- Nu vrei să-mi spui? insistă băiatul. L-ai cumpărat de la piaţă?
- Nu l-am cumpărat. E un peşte obişnuit. N-are nume.
- Se vede că nu umbli la şcoală. Toţi peştii au un nume. Până şi ălora foarte coloraţi li se spune peşti exotici. Nu mi-l dai mie?
- Nu, e peştele meu şi trebuie să am grijă de el.
- Eu zic că nu prea ai, dacă îl ţii fără milă la soare. Eu am acasă un acvariu în care s-ar simţi mai bine.
- Nu pot să ţi-l dau, protestă Daniel. Trebuie să-l duc undeva.
- Nu mai spune! Mi-l dai de bună voie sau sparg borcanul cu praştia?
Daniel apucă borcanul şi-l strânse la piept.
- Crezi că nu pot să-l sparg şi dacă-l ţii la piept? întrebă băiatul cel rău.
Fiorosul se ridică în picioare şi începu să mârâie. Cu blana zburlită, încordat şi gata să sară, îşi merita din plin numele. Daniel era mândru că era câinele lui.
- Să-i dau o lecţie? întrebă Fiorosul.
- Sperie-l puţin.
Câinile îşi arătă colţii, mârâind şi mai tare. Băiatul cel rău îşi vârî praştia în buzunar, se retrase dandaratelea până la colţul blocului, de unde strigă:
- Sper că ştii ce te-aşteaptă când o să te prind fără javra asta!
Fiorosul se repezi spre băiat care o luă la fugă. Daniel îşi opri câinele:
- N-are rost să-l fugăreşti. Nu mi-a făcut nimic rău. Mai bine ne vedem de drum.
- Ham, dacă aşa vrei... Mi-ar fi plăcut să-ţi arăt cum ştiu să rup turul pantalonilor.
Câinele a mers o vreme la pas lângă Daniel, scuturându-se şi hămăind vădit nemulţumit.
- Oricum, nu trebuia să te temi pentru mine, se auzi după un timp un glas înfundat. N-ar fi avut putere să spargă borcanul, făcusem deja o vrajă.
- Iar vorbeşti? întrebă ţâfnos Daniel. Dacă nu-ţi ieşea vraja şi te pomeneai că l-ai transformat pe băiat într-un căpcăun?
- Nu m-am gândit la asta, spuse peştele ferecat după multă meditaţie.
- Şi dacă eşti atât de grozav, de ce nu te aperi singur de toate relele?
- Bine, bine, nu mai bombăni. Am să tac. Am vrut doar să-ţi arăt că nu erai singur.
- Ştiu asta. Mai bine ai face o vrajă să nu ne apuce foamea.
- Asta-i floare la ureche pentru mine! Priveşte-mă.
Peştele ferecat se dădu peste cap de două ori, bătu de două ori din aripioare, în acelaşi ritm, după care îşi apropie boticul de sticla borcanului:
- Acuma n-o să vă mai fie foame o zi şi o noapte, nici ţie, nici câinelui. Eşti mulţumit?
- O să vedem noi ce-ai fost în stare, îi răspunse Daniel neîncrezător.
Au mers încă o bună bucată de timp şi au lăsat în sfârşit oraşul în urmă. Au trecut pe lângă un sat de tinichea, o pădurice de smalţ, lanuri de porumb auriu şi floarea soarelui cât roţile de maşină, o câmpie ca o draperie, un sat de catran şi altă pădure de smalţ. Dar nici urmă de râu. Daniel se gândi că pornise în direcţie greşită. Ar fi fost mai bine să se îndrepte spre sud, dacă cumva până acum mersese spre nord, sau spre nord, dacă mersese spre sud. Ce-ţi este şi cu punctele astea cardinale, se amestecă între ele şi nu ştii niciodată încotro e mai bine să te îndrepţi! Dar cu cine să se sfătuiască? Peştele i-a cerut lui ajutorul, pentru că habar n-avea unde e râul acela, iar câinele nu ştia decât să dea din coadă şi să hămăie, ca orice câine.
- Află că ştiu mult mai multe, lătră scurt Fiorosul. N-are rost să-mi pun mintea cu tine şi să-ţi arăt de câte e în stare un câine ca mine.
- Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Dar până azi n-am avut niciodată un câine şi nu prea ştiu să mă port cu ei.
- Asta nici nu trebuia s-o mai spui, se vede de la o poştă. Norocul tău e că sunt eu câine de treabă...
Pe când se ciondăneau în felul acesta, se apropiară de o răscruce, în mijlocul căreia şedea turceşte un bărbat cu turban şi pufăind un trabuc. Daniel îl salută politicos şi îl întrebă în ce direcţie trebuie să meargă până la râul cu apa limpede ce curge lin. Bărbatul pufăia din trabuc, de parcă n-ar fi auzit întrebarea. Daniel se apropie de el şi îl întrebă din nou.
- Sunt nebun, când vorbesc nu ştiu ce spun, îi răspunse bărbatul.
Daniel cântări multă vreme vorbele auzite, întrebându-se dacă au sau nu sens, dacă ascund sau nu o ghicitoare. Bărbatul şedea nemişcat, pufăind în continuare.
- Îmi dai mie peştele? întrebă el pe neaşteptate.
- Nu pot să ţi-l dau, răspunse Daniel.
- Dacă mi-l dai, îţi arăt drumul spre râu.
- Poţi să mi-l arăţi şi fără să-ţi dau peştele.
- Trebuie să am ceva în schimb, altfel nu se poate.
- Nu ştiu să am la mine ceva de valoare, zise Daniel lăsând borcanul jos şi căutându-se în buzunare. Uite o insignă veche.
- N-am ce să fac cu ea, se burzului bărbatul.
- O pui în piept şi o să-ţi amintească de mine. Eu o port peste tot pentru că e foarte veche, e dinainte de a mă fi născut eu.
- O să-mi amintească cum m-ai păcălit. N-o vreau! Altceva.
- O gumă de mestecat.
- Oho! Prefer trabucul, pufăi bărbatul.
- Sabia lui Dracker, piratul Universului, explică Daniel.
- Ce să fac eu cu o pilă de unghii? Îţi baţi joc de mine?
- Nici nu ştii ce luptător viteaz e Dracker! I-a omorât pe toţi dragonii universului. Uite o bilă roşie! Altceva n-am la mine.
- Nu vreau bila. Vreau peştele.
- Nu ţi-l pot da, protestă în continuare Daniel. Trebui să-l arunc în râul limpede. E un peşte fermecat.
- Ei, vezi? O să-l arunc eu în râu şi-mi va îndeplini trei dorinţe: să fiu frumos, să fiu bogat, să trăiesc veşnic! Pariez că nu te-ai gândit la dorinţele astea.
- Ai dreptate, nu m-am gândit.
- Sunt nebun, nu ştiu ce spun, mai pufăi bărbatul din trabucul său. Aşa că, hotărăşte-te: îmi dai sau nu peştele?
- Nu pot.
- Şi ce-ai să faci cu el? N-ai să ajungi la râu niciodată. Şi n-ai să te alegi cu nimic.
- Nici nu vreau să mă aleg cu ceva, spuse Daniel. Am promis şi trebuie să-mi ţin vorba.
- Câtă desuetudine!
- Ce mai e şi asta?
- Adică, aşa ceva nu se mai poartă, băieţel, aşa ceva e demodat. Auzi la el: “a promis”! Promiţi ca să uiţi ce-ai promis. Îţi dai cuvântul ca să ai ce călca.
- Nu pot să cred! Tata mi-a zis altceva...
- Ei, tata, o fi vreunul de pe vremuri, îl luă în zeflemea bărbatul. Zi repede, îmi dai sau nu peştele, că n-am să stau în răscrucea asta toată ziua?!
- Nu ţi-l dau.
- Rău faci. Atunci eu mai trag un fum şi dispar. N-ai să mai auzi de mine şi-o să-ţi pară tare rău.
- Spune-mi măcar cum te cheamă, să ştiu de cine să întreb.
- Sunt nebun, când vorbesc nu ştiu ce spun, mai zise bărbatul trăgând adânc din trabuc şi dispărând în vălătucii albăstrii.
- Ce-a fost asta, Fiorosule? întrebă Daniel.
- N-are nici o legătură cu lumea mea, se scutură câinele.
Daniel întrebă atunci peştele ferecat:
- Tu ştii ceva?
- Eu ştiu totul întotdeauna. A fost încă o încercare pe care ai trecut-o, nimic altceva.
- Te grozăveşti din nou că le ştii pe toate, spuse Daniel. Mai bine să nu te mai iau în seamă.
Porni fără să se mai gândească pe drumul spre dreapta care ducea spre o pădure întinsă până în zare. Cu cât se apropia, simţea cum se lasă întunericul şi când ajunse la primii copaci, soarele roşu se cufunda în zarea din spatele său.
- Să găsim un loc unde să ne întindem oasele, îi spuse câinele, că doar n-o să mergem şi noaptea să căutăm râul peştelui ăstuia ferecat.
- Iar te superi pe mine? sări peştele.
- Bine că ai nimerit măcar vraja aia cu foamea, altfel nu ştiu cum te-aş fi împărţit cu lăţosul, se grozăvi Daniel.
- Ai avea inima să mă mănânci?
- De ce nu?
Când s-a lăsat întunericul s-au întins pe o blană de muşchi, la rădăcina unui stejar gros şi au adormit pe dată.
I-au trezit ciripitul păsărilor când se crăpa de ziuă. Erau atât de multe glasuri, atât de diferite şi răsunau din atâtea părţi deodată, încât părea că te afli în prăvălia celui mai mare vânzător de păsări din lume. Cântau: fluierau, şuierau, măcăiau, cotcodăceau, sâsâiau, strănutau, ciocăneau, suflau, croncăneau, vâjâiau, cârâiau, vuiau, ţăcăneau, păcăneau, şopoteau, ţârâiau, şuşuiau, jeluiau, fâsâiau, se tânguiau. Pădurea răsuna de sunete stinghere, note singulare şi în cor, de cântări în ceartă, cârcotă, discordie, dihonie, de cârteli, crâcneli, proteste, triluri, supratriluri, arii, duete, cuplete.
- N-am închis un ochi toată noaptea, se auzi glasul înfundat. V-am păzit de duhurile pădurii.
Frecându-se la ochi cu pumnii, Daniel îşi întoarse privirea îmbufnată spre borcan:
- Nici nu s-a făcut bine ziuă şi începi să ne baţi la cap! Parcă n-am şti că peştii nu închid ochii niciodată ...
- Crede-mă că am stat treaz, continuă peştele ferecat. M-am străduit să nu las vreo jivină să se apropie când voi dormeaţi duşi unul în braţele celuilalt.
- Şi acum ce facem?
- Eu cred că ar trebui să cauţi un pârâu, trebuie să fie vreunul în pădurea asta, şi să te speli pe ochi, cum se cade dimineaţa. Şi cum sunt sigur că va avea apă limpede, mă vei arunca şi vei scăpa de mine.
Au străbătut pădurea în lung şi în lat, au dat peste luminişuri cu iarbă grasă şi înaltă şi tufe se zmeură, petice de muşchi băltit printre bolovani noroiaţi, trunchiuri dese printre care de-abia cobora o rază de lumină spre pământul acoperit cu frunze de anul trecut, mucegăite şi putrezite, petice cu puieţi de fag şi de mesteacăn tre-murând în adierea călduţă, cărări întortocheate şi drumeaguri cu ur-me de căruţă, chiar şi ochiuri de apă băltită printre dâmburi, în care orăcăiau broaşte verzi şi urâte. Nici urmă de râu.
Au lăsat pădurea în urmă şi au pornit pe un alt drum asfaltat. Treceau rar pe lângă ei camioane cu remorci încărcate cu fân, cu scânduri lustruite, cu cărămăzi, cu porci care grohăiau neîncetat, cu bărbaţi şi femei care păreau că se duc la lucru.
Au ajuns la un pod peste o apă mică şi au răsuflat fericiţi.
- N-a fost prea greu, zise câinele fluturându-şi evantaiul cozii.
- O să aruncăm cutia şi peştele şi ne întoarcem acasă, se bucură Daniel.
- De ce te grăbeşti? se auzi glasul înfundat. Nu vrei să scap de vraja care e mai puternică decât mine şi să rămân doar peştele fermecat?
- Păi de asta am străbătut atâta drum până aici! răspunse Daniel.
- Ia gândeşte-te mai bine. Ce trebuie să faci?
- Să te arunc într-un râu cu apă limpede care curge lin.
- Păi vezi? Priveşte râul ăsta! Apa doar curge lin, în rest n-ar trăi în ea nici o broască râioasă. E plină de paie, pungi de nailon, cutii de plastic, pete de ulei, de petrol, de detergenţi. Otravă curată. Vrei să mă omori?
- Nu vreau asta.
- Atunci trebuie să căutăm alt râu. Pe ăsta îl ştiu de mult, puteam să ajung aici şi singur.
(va urma)

Citeste aici episodul anterior

Din volumul ”Pasărea nopţii. Poveştile lui Daniel”, ediţia a doua, Editura Integral, 2015.


Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite