Peştele ferecat, de Stelian Țurlea (partea I)




Daniel e mort după peşte. Pregătit oricum, dar mai ales conservat cu sos de roşii. Aproape la fiecare masă cere o conservă. Fireşte că n-o capătă mereu, pentru că pe lume mai există şi alte mâncăruri nemaipomenite. Aduce cutiile la masă, întotdeauna mai multe decât poate mânca el şi de câte se desfac. Vrea să le deschidă el însuşi, deşi n-a reuşit niciodată, dar se gândeşte că va fi învăţat poate peste noapte. Fireşte că nu reuşeşte nici acum şi le spune celor mari că e mai bine să deschidă ei cutia, iar el să-i asiste. Adică să ţină fie cutia, fie cleştele, fie farfuria. Dar orice ar propune, degetele sale nu fac decât să se încurce între degetele celorlalţi, încât declară hotărât:

- Eu mai bine mă uit. Nu-i aşa că am o idee foarte bună?

Vrea să participe de fiecare dată la deschiderea cutiilor, care se produce ca un ritual magic. Puţină lume se pricepe la ritualurile magice, în afară de el. Începe mama, dar cleştele de desfăcut îi alunecă din mână, cutia îi scapă şi stropi de sos roşiatic se împrăştie pe masă. Daniel râde în hohote câteva clipe, până o vede pe mamă că se încruntă, semn că va face o criză, aşa că e mai bine să fie înţelept şi împăciuitor.

- Hai, măi, tataia, desfă-o tu, că noi, bărbaţii, ne pricepem mai bine.

Bunicul reuşeşte să deschidă pe jumătate capacul, dar scapă şi el cutia din mână, care cade pe farfurie şi o sparge.

Daniel râde ţinându-se cu mâinile de burtă. Bunicului nu-i place să i se distrugă vesela şi e foarte furios. Daniel intervine salvator:

- V-am spus eu că doar tata se pricepe, cu mâna lui fermecată.

Prima cutie se împarte între cei aflaţi la masă. Fireşte că Daniel mai vrea peşte, chiar dacă i se spune că îl aşteaptă supa cu tăiţei, sărmăluţele în foi de viţă cu iaurt şi chifteluţele cu cartofi prăjiţi. Tata deschide o altă cutie. Acum începe povestea.

În a doua cutie nu se mai aflau mulţi peştişori aşezaţi unul lângă altul, ca soldaţii de plumb din celebra poveste anderseniană, ci unul singur. Îndată ce capacul se ridică, începu să dea din coadă şi sări pe masă, fără să-i pese de faţa de masă albă şi apretată. Daniel rămase fără grai. Îi era teamă şi să se mişte.

- Salut, spuse peştele.

- Salut, răspunse Daniel.

- Sper că n-ai de gând să-ţi înfigi furculiţa în mine şi să mă mănânci, mai spuse peştele. Eu sunt peştele ferecat.

- Vrei să spui fermecat, îl corectă Daniel cu îndrăzneală.

- Şi fermecat. Dar mai mult sunt ferecat. Adică am fost închis în cutia asta şi doar când un băieţel căruia nu-i este frică va arunca cutia într-un râu cu apă limpede care curge lin, atunci se va risipi vraja şi voi rămâne numai şi numai peştele fermecat. Altfel o să ajung mereu din cutie în cutie, până o să am norocul să dau peste un băiat care să se poarte ca un băiat.

- Şi până atunci nu poţi face nici o vrajă? întrebă dezamăgit băiatul.

- Fireşte că pot. Dar nici o vrajă nu durează mai mult de o zi, pentru că puterile mele sunt şi ele ferecate. Trebuie să o iau de la capăt de fiecare dată şi zău că uneori uit ce vrajă am făcut în dimineaţa dinainte. Tu n-ai uita?

- Mă mai întrebi?!

- Ajung să amestec dorinţele şi nu mă mai crede lumea că sunt un peşte fermecat. Mi s-a întâmplat chiar să fiu rugat să nu fac nici o vrajă, pentru că prea schimbasem totul cu fundu-n sus.

- Ce păcat, spuse băiatul.

- Nu fii trist. Dacă mă ajuţi, vei trece prin cea mai grozavă aventură.

- Te ajut. Dar dacă ţi-ai pierdut puterile...

Peştele ferecat aşteptă ca băiatul să continue, dar acesta îşi plecase privirile şi tăcea.

- Cine a spus că mi-am pierdut puterile? întrebă atunci peştele.

- Dacă n-ai reuşit să ieşi singur din cutia asta, cum ai să mă faci să obţin ce-mi doresc?

- Am să reuşesc!

- Nici măcar nu ştii ce-mi doresc! se bosumflă Daniel.

- Când va trebui să ştiu, voi şti. Şi la o adică, ştiu şi acum, dar dacă tu nu spui nimic, de ce să divulg eu secretele?

- Ai dreptate. Vrei să ţi le spun?

- Nu. Vreau să crezi, spuse peştele ferecat.

- Cum adică?

- Să crezi că toate dorinţele pe care le vrei îndeplinite se vor împlini.

- Cred asta, spuse băiatul nu prea convins.

- Şi să fii convins, adăugă peştele.

- Sunt convins.

- Aşa e mai bine, spuse peştele ferecat. Acum trebuie să faci primul lucru important. Să iei cutia asta în care am stat ferecat, să o speli bine cu apă rece şi să o pui deoparte. Să nu cumva să ajungă în lada de gunoi! Să ţii minte unde ai pus-o, pentru că va trebui să o arunci în râul cu apă limpede care curge lin. Altfel niciodată n-o să-mi recapăt pe deplin puterile.

- Dar după ce spăl cutia, pot să mă întorc la masă? Mi-e foame.

- Mai încape vorbă? Deşi aş putea să clipesc o dată şi să fac o vrajă prin care îţi va dispărea senzaţia de foame. Dar mi-e teamă să nu fac vraja pe dos şi să-ţi fie într-atâta foame, încât să nu te mai ridici de la masă două zile. Ar fi trist, că n-am face decât să pierdem două zile de aventuri. Cred că e mai bine să fac vraja mai târziu, în drumurile noastre.

După ce termină masa, făcând o burtică rotundă de popă, Daniel vârî peştele într-un borcan plin cu apă şi bine înşurubat, să nu scape. Cutia în care fusese peştele o puse într-o punguţă de plastic, să nu-şi rănească degetele în capacul tăios, şi o îndesă în buzunarul de la spate al pantalonilor. Şi-a imaginat că e şeriful Daniel care are în buzunarul de la spate un pistol pentru prinderea răufăcătorilor.

Mai rămânea o problemă, cea mai complicată. Cum să pleci de acasă fără să-i superi pe părinţi, care nu te-ar lăsa nici în ruptul capului să porneşti hai hui prin lume?

- Aici o să-mi arăt eu puterea, se auzi o voce înfundată, care nu putea veni decât din borcan şi nu putea fi decât a peştelui ferecat. Nu trebuie să-ţi faci griji nici pentru ei, nici pentru tine. Trebuie doar să închizi la început ochii şi să numeri rar până la şapte. Ştii să numeri, nu-i aşa?

- Că doar n-oi fi un ţânc! Bineînţeles că ştiu, protestă Daniel. De ce doar până la şapte?

- Habar n-am. Şapte mi-a venit să zic. Dacă ziceam treizeci era mai complicat, se putea să te încurci şi să ne trezim amândoi închişi în borcan. Ştiu sigur că nu trebuia să zic zece, pentru că cifra asta ne transforma pe amândoi în lei.

- Ce grozav ar fi fost! spuse Daniel fericit la gândul că ar fi fost regele animalelor.

- Nu mai spune! Şi cine mai căuta râul cu apă limpede care curge lin? Numai la tine te gândeşti?

- Ai dreptate. O să număr doar până la şapte. Dar mai înainte pot să te întreb ceva?

- Spune repede, să nu mai pierdem vremea.

- Eşti demult ferecat? îndrăzni Daniel. Cum se face că n-ai găsit pe nimeni să te salveze?

- Dacă aş avea mâini şi degete ca tine, nu mi-ar ajunge să număr lunile de când sunt închis în cutii mai mici sau mai mari. Ţi-am spus: n-am dat încă peste un băiat în stare să se poarte ca un băiat, ci doar peste fricoşi sau nepricepuţi. Unul n-a vrut să creadă în ruptul capului că aş fi un peşte deosebit şi ţinea morţiş să-şi hrănească pisica cu mine; Doamne, cât m-am mai rugat de el să mă uite! Altul m-a aruncat într-un pârâu atât de puturos, că era să mă înec în mizeria din jurul meu. Un altul mi-a dat drumul într-un canal care de-abia se scurgea într-o apă curgătoare, dar uitase acasă cutia. În sfârşit un altul s-a speriat atât de tare, că m-a vârât la loc în cutie şi m-a aruncat la gunoi. A trebuit să fac vrăji toată noaptea, până m-am trezit într-o piaţă în care se vindea doar peşte proaspăt. La sfârşit, de fiecare dată eram prins din nou, înghesuit într-o altă cutie şi mă rugam să o deschidă un băieţel curajos. Zău că nu merită să-ţi povestesc toate nenorocirile prin care am trecut. Ai de gând să numeri o dată până la şapte?

Daniel închise ochii strângând cât putea pleoapele, numărând în gând şi rar, atent să nu se încurce, cum îi ceruse peştele ferecat care bolborosea ceva în borcan.

În clipa următoare erau în parc, pe malul lacului. Daniel încercă să deşurubeze capacul borcanului.

- Nu, n-o face! strigă răguşit peştele ferecat. Am greşit din nou vraja. Ăsta-i lac, nu râu şi vezi bine că apa nu-i deloc limpede. Vrei să mă sufoc?

- Şi ce trebuie să fac?

- Plecăm să căutăm râul. Doar nu te aşteptai să reuşim dintr-odată, n-ar mai fi avut nici un farmec...

Daniel lăsă borcanul pe iarbă, îşi strânse îmbufnat mâinile la piept şi privi lacul întins pe suprafaţa căruia se fugăreau vălurele verzui.

- Să plecăm, să plecăm, altceva nu ştii, începu el să bombăne, aşezându-se pe iarbă. Ai zis că eşti un peşte fermecat şi n-am înfipt furculiţa în tine ca să-mi îndeplineşti şi mie măcar o dorinţă. Dar tu nu te gândeşti decât să ajungi mai repede la râul acela, care o fi, să-ţi recapeţi toate puterile şi să dispari ca ţiparul printre pietre. Parcă nu ştiu eu... O să mă laşi singur, să n-am măcar şi eu un câine prieten.

Nici nu-şi termină bine gândul şi simţi lângă el un câine lăţos, aşezat cu botul pe labele din faţă şi mişcându-şi coada stufoasă într-o parte şi în cealaltă, ca pe un eventai. Cu capul uşor întors spre băiat, îl privea cu ochi umezi. Se auzi un glas gros, uşor hămăit:

- Dă-mi un nume.

Daniel a rămas câteva clipe în cumpănă, dacă să se ridice în picioare şi s-o ia la fugă sau să rămână să vadă câte minunăţii i se mai întâmplă. Era prea de tot să audă numai voci în jurul său, deşi tata îi spusese că e destul să-ţi imaginezi că lucrurile au viaţă şi ele chiar vor avea.

- Dă-mi un nume, repeta glasul gros. Dacă am să mă pierd, să ştii să mă cauţi. Sunt al tău. Dă-mi un nume.

- O să-ţi spun Botic, zise Daniel.

- Ham, îţi baţi joc de mine? Ăsta-i nume de prichindel. Dă-mi un nume cu care să mă mândresc.

Daniel nu se aştepta ca dulăul să fie atât de pretenţios. Ar fi vrut să-l mulţumească şi totodată să-i găsească un nume potrivit pentru un câine, că doar n-o să-i spună Ionuţ sau Sorin.

- N-ar fi rău, mi-ar plăcea, zise glasul.

- Nu se poate. O să-ţi zic Fiorosul.

- E bine şi aşa, spuse împăciuitor glasul, e chiar plăcut.

Câinele se ridică în patru picioare, se scutură tot din cap în coadă stârnind un norişor de praf, scame şi paie şi lătră scurt cu un glas gros. Era aproape cât Daniel de înalt, încât acestuia îi reveni inima din gât abia după ce dulăul flocos se aşeză la loc cu botul pe labele din faţă:

- Acum va trebui să ai grijă de mine.

- Eu zic să nu mai pierdem vremea cu tot felul de fleacuri şi să pornim la drum, se auzi vocea înfundată din borcan.

Daniel ridică borcanul în dreptul ochilor şi se încruntă la peştele ferecat. O fi el prietenul său, dar nici chiar aşa, să se bage la stăpân...

Şi-a înghiţit răspunsul, oftă şi se ridică în picioare. Fiorosul făcu la fel, stârnind alt norişor de praf, scame şi paie.

Încotro să se îndrepte după ce iese din parc? Nu ştie încă să scrie şi să citească şi nu i-ar folosi să se uite la plăcuţele cu numele străzilor. Nici cu harta n-ar avea ce face, din acelaşi motiv.

- Dacă eşti peşte fermecat, ar trebui să-mi spui încotro să merg.

Vocea înfundată din borcan se lăsă aşteptată multă vreme:

- Crezi că ţi-aş fi cerut ajutorul dacă aş fi ştiut unde-i râul cu apă limpede care curge lin? Ia-o şi tu la dreapta. Sau la stânga. Sau înainte. Înapoi n-are rost, că te întorci pe malul lacului.

- Grozav ajutor mi-ai mai dat, zise îmbufnat Daniel.

- Fac şi eu ce pot, răspunse peştele. Trebuie să mă convingi că eşti băiatul în stare să mă salveze.

- Şi dacă n-ajungem unde trebuie, să începi să bombăni...

- Îţi promit că n-o să spun nimic, zise peştele.

În câteva clipe, Daniel se hotărî ce are de făcut. Trebuia să caute un râu cu apă limpede. Văzuse foarte bine cât de murdar este râul care curge prin mijlocul oraşului. O dată era cu tatăl său pe unul din poduri şi aruncase chiar el hârtiuţe care pluteau ca nişte corăbii o vreme, după care se lăsau la fund. Trebuia să caute în afara oraşului.

- Hai să mergem, Fiorosule.

A străbătut o mulţime de străzi, un bulevard umbrit de arbori bătrâni, cu frunzişul foarte des, o stradă lată şi întortocheată cu tramvai pe mijloc, un alt bulevard fără pic de verdeaţă, un pod lat peste o cale ferată, multe alte străzi care nu-i spuneau nimic. Blocuri, magazine, chioşcuri, tonete, uzine. Camioane, tramvaie, maşini mici, căruţe. Mare mai era oraşul ăsta, dacă după atâta drum nu ajunsese încă la margine! Îl cam ardea soarele. Noroc că îşi luase cu el şepcuţa albastră cu cozoroc foarte lat.

Începură să-l doară picioarele, dar n-avea de gând să se plângă, doar nu-l îndemnase altcineva să plece la drum. Şi dacă Fiorosul continua să meargă, deşi, de căldură, scosese limba roşie de-o palmă, nu era să se oprească el din mers.

- Nu ne oprim şi noi pe undeva? hămăi Fiorosul. Am trecut pe lângă atâtea locuri umbroase, numai bune să-ţi întinzi ciolanele şi să tragi un pui de somn şi noi mergem de parcă am fi roboţi.

- Ce ştii tu ce-i ăla robot?

- Cum să nu ştiu? E un câine cu un mecanism înăuntru, care dă din picioare, din cap sau din coadă sau latră până te plictiseşti, după ce învârţi până la capăt o cheiţă.

- Habar n-ai. Robotul e un om de fier care se luptă cu oricine, ştie karate şi nu poate fi învins.

- Şi nu poate fi robot şi un câine?

- Unde ai văzut tu un câine care să ştie karate?

- Şi chestia asta nu se poate învăţa? hămăi gânditor Fiorosul.

- E prea complicat pentru un câine. Dar ai dreptate, n-ar fi rău să ne oprim şi noi o clipă.

(va urma)

Din volumul ”Pasărea nopţii. Poveştile lui Daniel”, ediţia a doua, Editura Integral, 2015.


Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite