O poveste la gura sobei, de Vera Crăciun
Dulci și sprinteni, Ei apar... Ca o floare, Ca un dar! Îi revăd…. E mult de-atunci, Când, Micuță și vioaie, Alergam pe văi, pe luci, Răvășind plete bălaie; Mă bucuram de înalt, De fluturi luați cu asalt, De lan verde mătăsos, De joc vesel, zgomotos… - Ce frumos, o, ce frumos! Sub ochi curați de copilă Și-n parfumul de zambilă, Apărea un prim boboc… - Era floarea cu noroc!, - O, ce vis, Ce amintire! Primăveri, în fine fire, Țeseau Puf de păpădie Și verde crud de câmpie; Pâlc de floare-n romaniță Și galben de poieniță; Ram bogat de liliac… De-nflorea geamu-n cerdac! Iar în iarnă, când iar neaua Casele acoperea, Baieții mergeau cu steaua După nuci și-o acadea… - E colindă!? Noi, fetițe, Cu ramuri și coronițe, Cu grâul păstrat bobițe Și cu cetină de brad, Prindeam noului răsad! Ne bucuram pe-ndelete, Bunicii sorbeau cu sete Urarea de sărbători… - O, și-acum am dulci fiori! Ce-amintiri Și ce poveste! Dau nepoților de veste Că anii copilăriei Sunt un vis, Nu sunt uitați, Sunt anii cei mai curați! Dulci și sprinteni, Ei apar... Ca o floare, Ca un dar! |
Categorii: |
|||
|
||||
|
Despre noi