Bobocul şi lumea, poezie de Petre Crăciun




          Un bobocel de gâscă
          A fost vioi de mic.
          Cum a ieşit din coajă,
          El s-a crezut voinic
 
          Şi a plecat îndată,
          Cu pasul tremurat,
          Ca să cunoască lumea
          În care a intrat.
 
          Era poteca dreaptă,
          Dar el cădea mereu;
          N-ai ce să-i faci, aşa e,
          La început e greu.
 
          Când a-nvăţat, în fine,
          Să ţină drumul drept,
          A şi crezut bobocul
          Că-i mare şi deştept.
 
          De-acum, călca energic
          Şi se privea cu drag,
          Dar iată-l că ajunge
          Pân’ la al uşii prag.
 
          Se-nalţă mititelul
          Şi sare îndrăzneţ,
          Dar nicidecum nu poate
          Să iasă din coteţ.
 
          Cum se lăsase seara,
          Sfârşindu-se o zi,
          Şi-a spus: "Încerc şi mâine,
          De cum mă voi trezi".
 
          A doua zi, devreme,
          A coborât din coş,
          Când mai dormea pe cracă
          Şi cel dintâi cocoş.
 
          Noaptea i-a fost, se vede,
          Un sfetnic foarte bun,
          Căci se învârtoşează,
          Porneşte ca din tun
 
          Şi, peste prag, ca glonţul,
          El trece cu noroc.
          Ce mai contează faptul
          Că s-a lovit la cioc?
 
          "Aşa, băiete-şi spune,
          Nu zăbovi pe jos;
          În faţa ta începe
          Un viitor frumos".
 
          Când a ieşit din curte
          Şi-n lume a pornit,
          Cu greu vedeai cărarea.
          Era la răsărit.
 
          A luat-o lipa, lipa,
          Pe drum, încetişor.
          Era atent la toate
          Şi învăţa de zor.
 
          Abia plecase, însă,
          Când iată, deodat`,
          De undeva se-aude,
          Puternic, un lătrat.
 
          Un câine, cum se-ntâmplă
          De multe mii de ani,
          Gonise din ogradă
          O ceată de motani.
 
          Speriat, bobocul nostru
          S-a dus într-un tufiş
          Şi-abia după vreo oră
          Plecat-a pe furiş.
 
          Când şi-a venit în fire,
          Gândeşte supărat:
          "Nu i-am furat mâncarea,
          De ce m-o fi lătrat?"
 
          Nu a-nţeles micuţul
          Acest adânc mister…
          Dar iată că îşi saltă
          Privirea către cer.
 
          Şi... ce să vezi? Surpriza
          Devine şi mai şi
          Căci soarele, acum,
          Fiind la miez de zi,
 
          Se înălţase mândru
          Şi încălzea-nfocat.
          El îl ştia-ntre case
          Şi-apoi, era roşcat...
 
          "Hm, nu pricep şi pace!
          Aşa-i de curios...
          Ce soare nestatornic:
          Când jos, când sus, când jos!"
 
          Bobocul nostru-şi spune
          Semeţ şi optimist:
          “De ce să mă-nspăimânte
          Un câine alarmist?
 
          Sau soarele ce arde
          Pământul ca un foc?”
          De-odată, dintr-o tufă
          O vulpe-şi face loc
 
          Şi-ncepe să exclame
          Cu glasul său mieros:
          “Ce mare sărbătoare,
          Vai, ce boboc frumos!”
 
          “Tu cine eşti? Se miră
          Micuţul cu temei.
          “Eu? Vai, sunt profesoară
          La Universitate. Vrei
 
          Să mergi la mine-acasă?
          Am să te fac docent”.
          Bobocul la roşcată
          Se uită insistent.
 
          “Să mergem, spune iute,
          Vreau să învăţ acum
          Misterul despre lume.
          Hai să pornim la drum”.
 
          Şireată, coana vulpe
          Răspunde: “Să plecăm,
          Vom cerceta arhive,
          Misterul să-l aflăm”.
 
          E uliţa pustie
          Iar satul doarme dus 
          Doar soarele priveşte
          De undeva, de sus.
 
          Pân’ la a vulpii casă
          Mai sunt doi paşi. Deodat`
          De undeva se-aude
          Un cunscut lătrat.
 
          Bobocul se-nspăimântă
          Şi-o cheamă-n ajutor
          Chiar pe cumătra vulpe.
          “Amice, eşti minor…
 
          Constată, calm, căţelul.
          Aşa curaj, mai rar.
          De nu eram în preajmă,
          Te-ar fi făcut… grătar”.
 
          Spunând aceste vorbe
          Dulăul supărat
          La vulpe se repede.
          Roşcata imediat
 
          Dispare în pădure
          Uimindu-l pe boboc
          Care-nţelege-n fine
          Că a avut noroc.
 
          „Aşa e lumea, spune
          Căţelul salvator.
          Nu toţi ce par prieteni
          Îţi sar în ajutor”.
 
          Bobocul înţelege.
          Morala nu e grea.
          Când eşti boboc de gâscă
          Viaţa e-aşa de grea...
 
          Apoi bobocul nostru
          Spre casă a pornit.
          Când a văzut coteţul
          Era la asfinţit.
 
Poezia face parte din volumul ”Taina ghemului de ață”. Reproducerea numai cu acordul autorului. Ilustrație de Nicolae Tonița

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite