Bondarul ametit, poezie de Aurelia Oanca

Pe o floare, sub un tei,

Ameţit de-atâta treabă,

Un bondar cam rotofei,

Ce zbura în mare grabă,

Să ajungă în pădure,

Unde casa lui era.

El nectar voi să fure,

Dar în timp ce el zbura,

A văzut ciocănitoarea,

Ce venea rapid spre tei,

Unde-şi căuta mâncarea :

Mici omizi şi gândăcei.

Bătu cu un cioc-cioc-cioc,

În scoartţa copacului,

Unde afl-un ghemotoc,

De omizi albe-gălbui.

 

Bondărelul speriat,

Se izbi de-o frunză mare,

Şi brusc a aterizat,

Pe această mândră floare.

Ea-l salută tacticos,

Plecându-şi petalele,

El la fel, politicos

Îndoindu-şi şalele,

O salută cu respect,

Şi cu multă mulţumire.

Ea-l priveşte circumspect

Şi e plină de uimire!

Cum putuse el să scape,

De acea ciocănitoare ?

Şi îl lasă să se-adape

Cu nectar, gingaşa floare.

 

Autor : Aurelia Oancă

20 . 09 . 2013