Casa părintească, de Aurelia Oancă

Sub cheie stă ascunsă,

A mea copilărie,

De taine e pătrunsă,

De dor, de reverie.

Deschid încet, cu teamă,

Pătrund în vechea casă,

Când amintiri mă-ndeamnă

Şi doruri mă apasă.

Apoi, încet, cu pasul

Calc pe covorul vechi,

Care ascunde valsul

Ce-mi sună în urechi.

Cu voce blândă, mama,

Mă cheamă, mă alintă,

Şi vorbele-i destramă

O vrajă lin clădită,

De amintiri de doruri,

De tot ce a fost sfânt,

De dragoste, de doruri,

De pace, de cuvânt.

Cuvântul tatei vine,

Ca vântul lin de seară,

Ce azi trezeşte-n mine,

Dureri de-odinioară.

De el mi-aduc aminte

Şi-o lacrima se scurge,

Şi înghiţind cuvinte

Un nod în gât se frânge.

Tristeţea mă cuprinde

Şi gândul îl trimite ,

Şi dorul îl aprinde

În amintiri cernite,

De umbre efemere

Rămase-n colţ de casă,

Ascunse cu durere

Şi-n suflete rămasă.

Autor : Aurelia Oancă

26.10.2014