Clipe de agonie, de Titi Nechita

Peste-al zării verde crud

Trece-un nor cam zdrenţuit,

Dar prin frunzele de dud

Cerul pare neclintit.

S-a lăsat doar o rumoare

Peste liniştea din sat,

Iar o floare din cărare

Pare că s-a supărat.

Pe rând şi alte surate

Fără să le fi-ntrebat,

Pe loc toate-s agitate

Şi se leagănă ciudat!

Speriate şi zburlite

Trec grăbite nişte vrăbii

Printre frunzele-ascuţite

Ce s-au transformat în săbii.

Într-o clipă se stârnise

O urgie fără margini

Ce-ntâlnesti numai prin vise;

A culcat totul prin ţarini!

Prin grădini, copaci căzuţi

Plâng înpodobiţi de flori,

Iar în zare, peste munţi

Cerul parcă-ţi dă fiori!

Freamătă pădurea toată

Precum focul din furnal;

Ca o mare agitată

Îşi răstoarnă verde val!

Clipe lungi de agonie

Păreau fără de sfârşit;

Vânt, furtună, vijelie

Toate-acum au înlemnit!

Din înalturi mândru soare

Privind peste tot cu groază

Şi mirat de întâmplare

Peste toate-şi culc-o rază.