Două vulpi şi nişte găini mai… ciudate, de Petre Crăciun




        Două vulpi se prind la vorbă
        Într-un colţ de vizuină.
        Una zice cu mânie:
        "Dragă, iarna o să vină.
 
        Suntem tare sărăcuţe,
        Bate vântul în cămară.
        Vino, nu mai sta pe gânduri,
        Hai cu mine astă seară.
 
        Ştiu o casă, nu departe,
        Unde creşte gospodarul
        Sute de găini de rasă
        Uriaşe ca măgarul”.
 
        “Aoleu!, răspunde alta,
        Mi-ar plăcea, dar dacă vine
        Gospodarul şi ne prinde,
        Nu ne facem de ruşine?”
 
        “Vorbă fie, muşcă-ţi limba!
        Ce e tonul ăsta acru?
        Dacă eşti aşa fricoasă
        Nu prea cred să umplem sacul!”
 
        Cade seara. Nemişcarea
        Se aşterne peste sat,
        Iar vulpiţele fac planul
        Să treacă la atentat.
 
        Pe cărarea luminată
        Palid de sclipiri de lună
        Ele ies din vizuină
        Şi aleargă împreună.
 
        În sfârşit, ajung la ţintă
        Şi, cu dibăcie multă,
        Vulpile înaintează
        Când pe coate, când pe burtă.
 
        Vulpea cea mai curajoasă
        Face semn spre acareturi:
        “La atac, stimată doamnă,
        Că n-ai inimă de iepuri!”.
 
        La aşa îndemn, stimata,
        Potriveşte sacu-n spate,
        Iar gândul i se îndreaptă
        Către cartea de bucate.
 
        Optimistă dintr-o dată,
        Calcă mândru şi semeţ.
        Se împiedică, mai cade,
        Dar ajunge la coteţ.
 
        Nici o geană de lumină…
        Parcă-i începutul lumii,
        Iar tăcere – pretutindeni.
        Dorm în casa lor stăpânii.
 
        Vulpile îşi fac intrarea
        Pipăind la întâmplare.
        O roşcată se-nspăimântă:
        “Vai de mine, nu-i cam mare?”
 
        Dar pe loc îşi aminteşte:
        “Cât măgarii uriaşe”
        Şi, în gând, îşi face planul:
        “Mari să fie, nu gingaşe!”
 
        Mai apoi, cumătra vulpe,
        Bucuroasă de-aşa pradă,
        Îşi opreşte greu un urlet:
        “Formidabil, are coadă
 
        Ca un cal, urechi şi coamă,
        Blană lungă şi urâtă…
        Ce găină-ngrozitoare!
        Vai de mine, e o brută!”
 
        Totuşi, nu renunţă vulpea
        Şuşotind încet, nebuna,
        “Cum nu este mare sacul,
        Cred că am să iau doar una!”
 
        Derutată, “curajoasa”
        Tremură lângă roşcată.
        “Soro, dragă, nu-i a bună,
        Să plecăm de-aici, odată!”
 
        Vulpea nu o mai ascultă
        Şi în cea dintâi clipită
        Ia găina de picioare…
        Dar din noapte o… copită
 
        O loveşte fără milă,
        Când viaţa-i era mai dragă.
        Iar… găina ce să facă,
        Începe atunci să ragă,
 
        Şi să bată cu copita
        În pământ. E un coşmar.
        Doamne, uite cum… găina
        Se transformă în… măgar.
 
        Speriată rău, roşcata
        Rupe uşa la coteţ,
        Iar din curte, gospodarul
        O invită la judeţ.
 
        Prin minune, vulpea scapă,
        Fuge glonţ în vizuină
        Unde, lângă-a sa cumătră
        Scuipă-n sân şi se închină.
       
Poezia face parte din volumul ”Taina ghemului de ață”. Reproducerea numai cu acordul autorului. Ilustratie de Nicolae Tonita

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite