Prietenie, de Mihaela Hură
Într-o zi, fără pricină,
a venit de prin grădină
un arici foarte țepos,
supărat și mofturos.
Ce l-o fi adus încoace
pe ghemuțul plin de ace?
Haideți să-l vedem ce face.
Mai întâi, oprit sub nuc,
a făcut un fel de truc
și, din țepii ca de sfoară,
a scos botișoru-afară.
Ochișorii de cerneală
s-au uitat fără sfială
peste toate, mici și multe,
care mai erau prin curte.
Apoi, oarecum în grabă
ariciul s-a pus pe treabă :
a pornit-o repejor
către poarta cu zăvor,
căci alături se afla
o căsuță ce-i plăcea
pentru că avea în față,
pe-o fărâmă de faianță,
două oase și trei poame.
Și-i era atât de foame...
Lipa-lipa spre căsuță,
a căzut într-o băltuță,
iară lui, de-o viață-ntreagă,
apa nu-i prea este dragă.
Și mai bosumflat acum,
a pornit-o iar la drum,
dar, de-atâta supărare,
s-a lovit de-o rață mare
și-n viteză, izbitura
de trei ori l-a dat de-a dura.
Când și-a revenit nițel,
mâniosul aricel
s-a trezit întins pe spate
lângă poamele visate.
Ar fi vrut să le atace,
dar nu se putea întoarce
și-nciudat de-așa belea,
a-nceput a se-agita
încercând, făptură mică,
să revină pe burtică.
După străduință multă,
în sfârșit s-a-ntors pe burtă
și-a zbughit-o de îndată
spre mâncarea meritată.
Dar, în chiar prima clipită
când se pregătea să-nghită,
din căsuță s-a ivit
un dulău foarte uimit :
- Ham, ham, ce-avem noi aici?
Pare-a fi chiar un arici.
Ia te uită, arătarea,
a venit să-mi ia mâncarea!
Dar ia spune, măi țepoase,
cam de când mănânci tu oase?
Te înghit, de stai pe-aici,
cât ai fi tu de arici!
- Tare te mai crezi isteț,
fiindcă stai într-un coteț!
Ți se pare că aș vrea
oasele din fața ta?
Habar n-ai ce e cu tine!
Poamele m-atrag pe mine.
- M-am înfuriat, ce vrei?
Poamele poți să le iei,
mie chiar nu-mi plac defel.
Știi ce, dragă aricel?
Fiecare să mănânce,
oase eu, tu - poamă dulce
și să vii mereu pe-aici,
să fim cei mai buni amici.
|
Categorii: |
|||
|
||||
|
Despre noi