Sardinele, poezie de Florina Bulzan

Sami, sardina, este supărat,

De viaţa în grup, s-a cam săturat.

De înghesuială este agasat,

De şir, ritm şi rimă i s-a aplecat.

Sus sardine înşirate,

Jos sardine-aliniate,

În faţă sardine, sardine şi-n spate

Oriunde te-ntorci, sardine-ordonate.

E greu să fii o sardină:

ţi se cere ritm şi rimă.

Crezi cumva că-i veselie

să trăieşti în gălăgie?

Numai o sardină ştie!

„Vreau aer! Vreau libertate!

Spaţiul meu! Singurătate!

Nu mai vreau mişcări ritmate,

Sacadate, ordonate.”

Deşi nu-i uşor, Sami a plecat.

Fără vreun regret, el a evadat.

Şirurile dezmembrate,

Ritmurile deraiate,

Sardinele întristate,

În spate au rămas toate.

Iar acum Sami e liber. E singur. Fără ritm, fără şir, fără rimă.

E doar o simplă sardină.

(Scuzaţi! rutina e de vină)

Oceanul e atît de frumos, de viu. Plin de culori. Sami admiră cu nesaţ frumuseţile ce îl înconjoară.

Meduzele şi coralii,

peştii clown şi calamarii,

balene, căluţi şi-un delfin ...

Pân’ dădu de un rechin!

Nu avea de unde să ştie bietul Sami că rechinul e duşmanul cel mai temut.

Nu se putea feri de el, nici de ar fi vrut.

Din adâncuri, de niciunde,

brusc şi pe neaşteptate,

Sardinele supărate,

apărură ordonate,

ca-n armată aliniate,

pe şiruri nenumărate.

Iar Sami, s-a pierdut imediat în şirurile lucioase şi mişcătoare. Rechinul confuz, ameţit, aiurit s-a retras în adâncul oceanului. A pierit.

Sami, sardina, în şir aşezat

Înoată acum, în ritm cadenţat.

Lecţia simplă Sami a-nvăţat:

De şir, ritm şi rimă poţi fi apărat.