Țânțarii notelor mici, de Petre Crăciun




Traian plecase singur de la școală. Nota cinci, pe care tocmai o luase la matematică, atârna ca o cărămidă de plumb în ghiozdanul lui, și așa destul de greu. Nu mai primise niciodată o notă atât de mică, înspăimântător de mică... Învățătoarea adusese lucrările și citise notele. Când o anunțase pe a lui, crezuse că este vorba despre Traian Ion, un alt coleg, mult mai slab la învățătură decât el. Acela... da, putea obține o astfel de notă, dar el?
–Traian, despre tine este vorba. Cum de ai făcut o lucrare atât de slabă? Nu vreau să știu pe unde vei scoate cămașa cu ai tăi..., zise învățătoarea, privindu-l atent, ca și cum l-ar fi scanat. Centimetru cu centimetru, de sus până jos.
Mda, nici el nu știa... Mama lui se supăra și dacă lua un nouă. Cel mai rău fusese când luase șapte la o lucrare la română. Vreo patru zile îi făcuse morală, iar weekend-ul următor fusese consemnat în casă.
–Traian, chiar nu mergi cu noi acasă? întrebă Matei, un coleg simpatic, care locuia la vreo două case distanță de el.
–Nu merg, Matei, trebuie să mă gândesc la o scuză, ceva... Ție ce-ți pasă, ai luat opt... Cum de ai știut rezolvarea?
–Am lucrat niște probleme cu tata, cu o seară înainte. S-a întâmplat, asta e! Săracul de tine, nu știu ce să zic. Doamna Popa nu este cea mai indulgentă mamă...
–Nu mai pune și tu paie pe foc... Hai că ne vedem mâine, sper că fără pierderi semnificative.
Matei râse și plecă spre casă, destul de abătut. Numai copil să nu fii în ziua de astăzi...
Traian plecă și el, târând după el picioarele grele, ca și cum le-ar fi înmuiat înainte prin cele mai adânci noroaie.
Se gândise să îi spună mamei că se simțise rău la lucrare. Oare era bine? Poate cu altă mamă, pentru că a lui avea să îi spună: ”Nu te cred, Traian! Dacă ți-ar fi fost rău, mi-ai fi spus când ai dat lucrarea, nu acum, când ai aflat nota!”.
Poftim de mai adaugă ceva la asta...
Era musai să găsească altceva. Ceva mai credibil, dar ce anume? Ore să îi spună că nu copiase bine enunțul de la tablă? Nuuu...! L-ar fi acuzat tot pe el că nu a fost atent. Și, pe bună dreptate, unde îi era capul când copiase?
Mergea extrem de încet, pentru că, din nefericire, drumul spre casă nu era deloc lung. De multe ori, de cele mai multe ori, acesta era un motiv de satisfacție, dar acum era altceva...
Trebuia să găsească ceva salvator, ceva miraculos, care să anihileze orice bănuială a unei mame-agent secret, care le știa le toate, care nu putea fi convinsă de nimic. Doamne, de ce nu avea și el o mamă mai puțin dispusă să despice firul în patru?
Oare să amâne pentru a doua zi? Să meargă acasă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca un fluturaș nevinovat, care se bucură de faptul că a găsit o nouă floare pe care să se așeze? Nici asta nu era bine, pentru că mama sa avea să îl conducă a doua zi la școală, iar doamna Matilda, învățătoarea, ar fi întrebat-o chiar de dimineață: ”Sper că v-a spus Traian despre surpriza de la matematică...”.
Iar el ar fi intrat în pământ, cu ghiozdan cu tot, neștiind ce să spună. Ce putea spune atunci, încolțit de dialogul ”sângeros” dintre mamă și învățătoare? Nimic, desigur!
Ajunsese la vreo sută de metri de casă și tot nu avea vreo idee... Parcă idelile umblă teleleu pe stradă, la îndemâna oricui...
 La drept vorbind, mai avea idei, dar își imagina cum avea să le primească mama sa. Una dintre ele suna cam așa: ”Mamă, tocmai am descoperit că sunt un copil imperfect. Creierul meu nu este făcut pentru performanțe la matematică. Drept dovadă, află că tocmai am luat nota cinci!” La asta, mama sa ar fi răspuns imediat: ”Dar când ai luat zece, cum erai? Tot la fel de imperfect? ”
Când mai avea câțiva metri până acasă, un țânțar uriaș îl ciupi de buza superioară. Îl alungă cu mâna, dar buza începu să i se umfle. Ptiu, uitase de alergia pe care o avea... Aflase toamna trecută că era alergic la ciupiturile de țânțar. Cât de ciudat... Imediat cum îl ciupea unul, locul respectiv i se umfla, fiind nevoie de pastile și de un gel pe care mama sa îl ținea mereu la îndemână.
–Mama, vino repede! zise speriat Traian.
–Ce s-a întâmplat? se sperie Magda, însoțită de Andrei, soțul său și tatăl băiatului.
–Tocmai m-a ciupit un țânțar de buza de sus și a început să se umfle. Unde este gelul?
Magda îl unse cu gelul salvator și îi dădu să înghită o pastilă antialergică.
–Gata, Traian, de acum medicamentul își va face efectul cât se poate de repede. Așa-i că nu se mai umflă?
–S-a oprit, spuse băiatul, dar a fost fooooarte neplăcut. Un adevărat dezastru, vă rog să mă credeți. Țânțarii ăștia sunt foarte periculoși.
–Da, ai dreptate, spuse Andrei, pot aduce tot felul de boli, inclusiv meningita.
Ideea îi veni atunci, pe loc. În capul său se aprinse un bec puternic, cel puțin de 200 de W.
–Parcă numai boli..., zise băiatul, căzând pe gânduri.
–Ce ar mai putea aduce? întrebă Andrei, curios să afle ce putea adăuga filul său, destul de imaginativ, dealtfel.
Iar mintea lui Traian lucra la o tensiune maximă. Ferească Cel de Sus să te fi nimerit printre gândurile lui din acel moment? Rulau cu o asemenea viteză, că era extrem de priculos să stai prin zonă...
–Păi să vedeți... Am citit că țara noastră a fost invadată de o specie nouă de țânțari.
–Ei, nu mai spune! zise mama sa, care era cea mai bănuitoare ființă de pe lume. Și cam ce fac țânțarii ăștia, dragul meu?
Traian o privi lung pe mama sa și decise să meargă mai departe. Oricum, nu avea altă idee...
–Afectează capacitatea de învățare a elevilor, mamă. Memoria, concentrarea, totul... Cam asta ar fi... Un adevărat dezastru.
–Măi, să fie! zise Andrei. Și noi cum de nu am aflat, pentru că ne uităm tot timpul la știri?
–Nu anunță aștia ca să nu sperie lumea, zise, nu foarte convingător, Traian.
–Poate că pe la noi nu ajung țânțarii ăștia nenorociți, spuse Magda.
–Ba da, mamă! Deja au apărut și nu sunt deloc puțini. Știți cum se numesc?
–Cum? se miră Andrei.
–Țânțarii notelor mici, șopti Traian, abia perceptibil. Da, țânțarii notelor mici...
–Formidabil! sări tatăl băiatului. Doamne, ce țânțari periculoși. Traian, trebuie să ai mare grijă să nu te întâlnești cu vreun astfel de țânțar... Cine știe ce s-ar putea întâmpla...
–Este deja târziu, spuse băiatul, privind în jos.
–Ce vrei să spui? sări femeia.
–Pe mine m-a ciupit un astfel de țânțar chiar în ziua când am dat lucrarea la matematică.
–Nu spune! zise Andrei. Și ce notă zici că ai luat la lucrare? Aud?
–Păi să vedeți... Au fost mai multe ciupituri. Și toate în zona capului, acolo unde este cel mai periculos...
–Lasă vrăjeala, sări mama. Ce notă ai luat?
–Am luat nota cinci... Ce vă uitați așa? Bine că nu m-au ciupit doi și oricum este bine că am scăpat cu viață...
–Ai luat cinci? La matematică? Cum se poate una ca asta, Traian?
–Păi nu v-am spus? Țânțarul notelor mici este de vină!
–Cred că ar trebui să se numească ”țânțarul notelor FOARTE mici”, zise Andrei. Pentru că cinci este o notă foooarte mică, dragul meu.
Magda nu-și putea reveni din șoc. Mda, era mai rău decât și imaginase Traian...
–De asta ai început cu vrăjile astea, zise femeia. Nu pot crede... Niciodată nu ai venit cu o notă atât, atât de proastă... Traian, nu te recunosc!
–Mamă, țânțarul este de vină!
–Termină cu prostiile astea și mergi la baie. Vom lua măsuri, să știi.
–Da, să nu te mai aud cu prostiile astea, zise și Andrei. Mama are dreptate.
Traian evaluă situația și nu știa dacă să se bucure. Nu auzise nimic despre vreo pedeapsă. Oare avea să scape numai cu morala asta? Ar fi fost cool!
Merse la baie și se spălă pe mâini și pe față. Afară în aștepta bunica Aurelia, care, de o vreme, stătea la ei.
–Traian, vino la mine în cameră.
–Da, bunico, vin. Sper că nu mă cerți și tu pentru notă.
Bătrâna îi făcu semn că nu îl invita pentru asta și îi arătă patul pentru a se așeza. Apoi începu să caute ceva prin bagajele ei. Veni cu un carnet vechi, de note.
–Ce e asta, bunico? se miră băiatul, cercetând carnetul.
–În țineam pentru altă ocazie, dar nu mă mai pot abține. Este carnetul de note al tatălui tău.
–Pot să mă uit? se miră Traian. Nu-i venea să creadă că ținea în mâini un document atât de important.
–Sigur, pentru tine l-am adus, Traian. Cercetează-l cu atenție. La toate materiile, da? Vezi să nu ocolești matematica...
Băiatul înțelese că bunica îi transmitea un mesaj
Traian deschise carnetul cu senzația că era egal cu tatăl său, că participa la ore, că putea vedea ce notă primește și cât de bine era pregătit. Curios, carnetul era tot din clasa a IV-a...
–Bunico, tata nu a avut note mai bune decât mine... Ia te uită... Opt la română, șapte la istorie. Păi eu, la istorie, am numai 10.
–Ia dă pagina, spuse bunica, complice. Așa... Ia vezi ce notă urmează...
–Ce văd aici? Un cinci la matematică? El a luat nota cinci și mai are tupeul să mă certe pe mine pentru aceeași notă? Dacă-l auzeai... Parcă era un sfânt...
–L-am auzit, Traian, tocmai de asta nu am mai rezistat și ți-am arătat carnetul.
–Bunico, ești o minune... Am să merg să-mi fac dreptate.
–Traian, ce vrei să faci?
–Să-i arăt carnetul și să pun lucrurile la punct.
–Să nu-i spui că îl ai de la mine, da?
–Și ce să-i spun, bunico? Astăzi nu stau prea bine cu ideile. Ai văzut și cu țânțarii.
–Mie mi-a plăcut scuza asta. Am râs pe săturate din camera mea...
–Serios?
–Da, m-a amuzat rău. Spune-i că l-ai găsit singur când ai venit în vacanță, da?
–Așa am să-i spun. L-am găsit în biblioteca cea veche și l-am luat fără să spun nimănui. Așa ne scoatem amândoi. Gata, mă duc să-i spun.
–Abia aștept să văd ce zice. Auzi, să se lege de nepotul meu... Parcă eu l-am certat când a luat nota cinci...
–Nu l-ai certat?
–Nu, mi-a spus că l-a durut burta, iar eu l-am crezut.
–Eu am fost mai ispirat cu țânțarii... Gata, am fugit!
*
Andrei era singur în fața laptopului. Probabil avea ceva de lucru pentru slujbă, așa cum se întâmpla de foarte multe ori.
–Ce-i Traian, ai venit să îmi spui adevărul despre nota de la matematică?
–Tată, am venit să îți arăt ceva. Te rog să privești.
–Unde ai găsit tu carnetul meu de note din clasa a IV-a? Ți l-a dat cumva mama?
–Nuuu, l-am găsit singur în biblioteca de la țară și l-am luat. Îl țin de atunci, pentru... situații speciale.
–Aha, și asta fiind o situație specială, l-ai scos la vedere...
–Cam așa ceva... Ce să fac, tată, mă apăr și eu cum pot...
–Atunci ai văzut că am avut și un cinci la matematică?
–Cum putea să-mi scape așa ceva?
–Și de ce nu ai spui de față cu mama?
–Nu am vrut să te fac de râs în fața soției, că ai și tu orgoliul tău de bărbat...
–Apreciez asta, Traian, apreciez, zise bărbatul, ușor jenat.
–Ei, ce ai de spus? Să nu zici că te-a durut burta, pentru că nici bunica nu te-a crezut.
–Văd că ești foarte informat, tinere...
Andrei căuta ceva special pentru a ieși din situație. Și găsi...
–Păi să vezi, dragul meu, ”țânțarii notelor mici” au apărut mai demult în țara noastră. Știi, sunt foarte periculoși...
Traian rămase uluit de apărarea tatălui său. Mda, era ceva la care nu se aștepta. Prin urmare, îl ataca chiar cu armele lui... Foarte inteligent!
–Țânțarii notelor... foarte mici, tată! Pentru că nota cinci este una foarte mică!

26 iunie 2019






Foto: animalzoo.ro

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite