Țara Copiilor Fericiți, din volumul cu același nume, de Petre Crăciun




 


Poate nu mă veți crede, dar a existat cândva o țară minunată, nu mult mai mare decât o jumătate de nucă, numită Țara Copiilor Fericiți. Așa cum bănuiți, această împărăție era locuită numai de copii, iar acei copii rămâneau mereu la acea binecuvântată vârstă. Nu creșteau, nu plecau din țară, nu doreau decât să rămână acolo pentru totdeauna, împărțind bucuria cu ceilalți locuitori.


Țara era scăldată de soare, avea ape cristaline și munți răcoroși, păsări care se puneau la mintea copiilor și cântau până noaptea târziu, căsuțe din turtă dulce și pereți de ciocolată, locuri de joacă la tot pasul, școli cu program redus, conduse, nici nu se putea altfel, tot de copii îngăduitori, tonete cu înghețată și dulciuri din cele mai diferite, magazine cu jucării dintre cele mai diferite.


Cât era ziua de mare – și era – copiii se jucau, se hârjoneau, alergau prin pădurile întunecate, căutându-se unii pe alții, își făceau unii altora tot felul de mici farse. Nimeni nu era supărat, pentru că în Țara Copiilor Fericiți nu exista încruntare, regret sau părere de rău. Nimeni nu știa să plângă, nu existau lacrimi, ci numai zâmbet, voie bună, căldura unei frumoase prietenii. Toți erau bucuroși și dornici de a se vedea unii cu alții. Se cunoașteau cât se poate de bine, știau ce dulciuri le plac, ce jucării au acasă, ce animale îi însoțesc la plimbare sau ce cântece cunosc. Copiii de pe acele meleaguri cântau foarte mult, ca niște îngerași emoționați. De aceea, țara mai era numită și Împărăția Muzicală. Dacă ai fi zburat pe deasupra pământului, ai fi plutit pe acordurile unor melodii atât de curate și de plăcute, încât puteau face florile să înflorească mai repede. Și cât de multe flori erau… De toate culorile, și atât de frumos mirositoare… Dacă se întâmpla ca vreun copil să rupă o floare, imediat creștea alta în locul ei. Nu peste trei zile, sau peste două, ci imediat, în secunda următoare. Dacă nu erai atent, puteai crede că este aceeași floare…


Țara Copiilor Fericiți avea o climă blândă, cu soare plăcut. Nu erau furtuni, nu bătea vântul, nu tuna și nu fulgera, ca să nu se sperie copiii, nu ploua decât rar, cu picături calde și dornice de zburdălnicii, însoțite de petale de trandafir. O ploaie plăcut mirositoare, ca o apă sființită. Zăpadă nu era decât câteva zile pe an, în preajma Crăciunului, pentru ca cei mici să facă un om de zăpadă, o pârtie, câțiva bulgări și mai ales pentru a-l primi cum se cuvine pe Moș Crăciun. Deși acea țară era departe de Polul Nord, moșul cunoștea drumul și nu uita niciodată să treacă și pe acolo, știind că cei mici îl așteptau cu brațele deschise și cu cele mai frumoase cântece.


Știu, mă veți întreba cum trăiau acei copii acolo, fără ajutorul părinților sau al altor oameni mari. Erau foarte harnici și pricepuți, făcându-și singuri de mâncare. Ei își pregăteau hainele, le curățau când se murdăreau, ei măturau prin curte și făceau tot felul de alte treburi gospodărești. Cu toate acestea, nu erau deloc nemulțumiți pentru că așa fuseseră învățați de când erau foarte mici.


În toată țara nu găseai un singur om mare. Nici nu știau cum arată un adult și mai ales la ce ar fi putut și util. Chiar, la ce folosesc adulții? Auziseră că în alte țări existau oameni mari, dar că aceștia erau cicălitori, mofturoși și pretențioși, că îi pun pe copii să stea ca niște sfinți, să învețe mai multă carte decât le-ar fi fost utilă, să nu iasă la joacă atunci când aveau chef, să nu mănânce înghețată pentru că răcesc în gât, să nu se murdărească și câte altele. Auzind toate aceste lucruri, stabiliseră că dacă vreodată în țara lor avea să vină un om mare, urma să fie alungat imediat și fără menajamente, ca să nu facă prea mulți purici pe acolo…


Până una, alta nici măcar nu știau cum arată un adult.


Iată că într-o bună zi, când copiii erau adunați cu toții în piața mare a orașului pentru a învăța un cântec nou, din cer a coborât o pasăre mare, albă. O pasăre fermecată, care ducea în spate o ciudățenie mai mare… îmbrăcată cu niște haine fistichii, ca un fel de costum…, cu o pălărie înaltă pe cap și o carte în mâini. Ciudata arătare coborî din spinarea păsării, își netezi hainele, și spuse bucuros către prichindeii care se uitau cu gurile căscate către acesta:


Bună ziua, copii, bine v-am găsit…


Tăcere. Una adâncă, serioasă, lungă.


Aici este Țara Copiilor Fericiți sau am nimerit din greșeală în altă parte?


Nu-i răspunse nimeni, dar noul venit nu era tulburat de lipsa de răspuns.


Vă uitați cam ciuat la mine. Nu ați mai văzut până cum adulți?


În mulțimea de prichindei se auzi un murmur de mirare. Și de nemulțumire. Aha, prin urmare cel venit era un… adult.


Sunteți un adult? îndrăzni unul dintre copii, pe numele lui Claudius.


Exact, eu sunt un om mare, dar nu vă uitați așa ciudat la mine, cândva am fost și eu copil, zise vizitatorul.


Și de ce nu mai ești? întrebă Clara, o fetiță roșcată, cu părul cârlionțat.


Pentru că timpul a trecut, iar eu am crescut, zise bărbatul uimit de întrebare. Toți copiii cresc.


Greșit, domnule! zise Andrei, un alt băiețel. Noi nu creștem, pentru că în această țară copiii rămân așa cum suntem noi.


Bine, dar eu am crescut…


Așa o fi în țara de unde veniți. Sau poate nu ați fost un copil adevărat, ci un adult… în devenire.


Eu nu vreau să cresc, zise Clara, plângăcios. Nu vreau să ajung ca domnul…


Nici eu nu vreau, întări Claudius. Vreau să rămân copil pentru totdeauna…


Domnule… zise Andrei.


Numele meu este Andersen. Poate ați auzit de mine…


Nu am auzit, reluă Andrei. Domnule Andersen, din câte vedeți, pe noi nu ne încântă ideea de a avea printre noi un adult. Când ne uităm la dumneavoastră avem inaginea unui copil… greșit, care și-a ratat copilăria. Cred că ați face bine dacă v-ați chema pasărea fermecată și v-ați întoarce în țara dumneavoastră. Cum se numește această țară?


Danemarca, dar eu nu mai locuiesc acolo pentru că am devenit ceea ce se numește cetățean universal.


Ce înseamnă asta? întrebă o altă fetiță, Marta, frecându-și nasul cârn.


Înseamnă că sunt cunoscut și acceptat în toate țările.


Țara noastră nu se numără printre ele, zise Cornelius. Vă rog să înțelegeți că noi nu avem nevoie de adulți. Ne uităm la dumnavoastră și realizăm cât de mult noroc am avut că ne-am născut aici.


Dacă mă nășteam în Danemarca aș fi ajuns și eu o adultă nesuferită ca dânsul? întrebă Clara.


Bineînțeles, îi răspunse cârna Marta. Ce bine de noi...


Andersen, care era, după cum bănuiți deja, chiar marele povestitor, nu înțelegea ce se întâmplă. Auzise din povestirile unor marinari că există o țară a copiilor și se gândise că locul lui, autorul a sute de povești, este acolo, printre prichindei. Făcuse cu mare dificultate rost de pasărea fermecată și plecase fără să stea pe gândui. Își imagina cât de bine avea să fie primit, cât de mult aveau să îi aprecieze copiii poveștile care impresionaseră o lume întreagă. Se visa stând nopți întregi să le citească despre soldățelul de plumb sau rățușca cea urâtă. De unde să își imagineze că avea să fie primit cu cea mai mare reținere, ca și cum ar fi fost, cu adevărat, el însuși rățușca din minunata sa poveste?


Trebuia să ia o decizie. Copiii se uitau spre el cu speranța că avea să plece curând și îi va lăsa în țara lor unde erau atât de fericiți. Nu știa ce să facă, cum să întoarcă situația. În ruptul capului nu dorea să plece de acolo învins, alungat de copii. Ce mult s-ar fi bucurat dușmanii săi literari dacă ar fi abandonat lupta și s-ar fi întors cu coada între picioare. Parcă își imagina niște titluri de ziar: ”Nefericitul Andersen a fost alungat din Țara Copiilor Fericiți” sau ”Copiii îl pun la punct pe Andersen”. Nu, pentru nimic în lume nu trebuia să renunțe, dar imaginația nu-l ajuta deloc în acele momente dramatice. Îl salvă Marta, care îl întrebă pe nepusă masă:


Domnule, ce carte aveți acolo?


Este o carte de povești, zise Andersen, cu speranța că mergea pe un drum bun. Este chiar o carte scrisă de mine, pentru că eu sunt povestitor.


Ce înseamnă povestitor? întrebă Clara.


O persoană care scrie povești. Iar eu am scris vreo 300 de povești, mai zise Andersen.


Copiii îi priveau cu atenție pe bărbatul înalt, cu nasul subțire și lung, îmbrăcat atât de ciudat. Iar întrebările au continuat pentru că nu există persoane mai curioase decât copiii.


Noi nu avem cărți pentru copii, spuse Claudius.


Și nu am cunoscut niciodată un povestitor, mai adăugă Marta. Eu am crezut că poveștile se scriu singure.


Domnule, este greu să scrieți o poveste? întrebă un alt băiețel.


Scrieți ziua sau noaptea?


Vă doare mâna când scrieți? mai întrebă o fetiță. Pe mine mă doare mâna când scriu pentru că sunt mică…


De unde vă vin ideile?


Ați scris și despre animale sau numai despre oameni?


Poveștile scrise de dumneavoastră au toate final fericit?


Ne citiți și nouă o poveste scrisă de dumneavoastră? întrebă Andrei.


Era întrebarea pe care Andersen o aștepta cu sufletul la gură. Știa că dacă ajungea în acel punct, partida era câștigată. Așa se face că îi invită pe toți copiii să îl asculte cu atenție, iar el începu să vorbească. Și pe măsură ce le vorbea, chipul lui devenea mai blând, mai prietenos, chiar mai frumos, pierzându-și din duritatea pe care părea să o aibă.


Le citi Soldățelul de plumb, apoi Crăiasa zăpezii. Copiii stăteau nemișcați, ca și cum ar fi devenit ei înșiși niște soldăței. Apoi mai citi Degețica și Fetița cu chibrituri.


– Cât de trist, spuse Marta. Domnule Andersen, vă rog să nu mai scrieți povești în care copiii să sufere. Mă faceți să plâng și la noi în țară nu este voie…


– Aveți dreptate, spuse povestitorul, nu sunteți primii care mă critică pentru faptul că nu am scris numai despre lucruri frumoase…


– Eu vreau ca eroii din povești să fie fericiți, zise Claudius.


– Să nu moară, să nu îmbătrânească și să nu piardă bătăliile cu balaurii, spuse Marta.


– Voi îmi oferiți o adevărată rețetă pentru scris povești, zise Andersen. Cred că va trebui să țin cont de sfaturile voastre.


– Dacă veți să ne placă, trebuie să țineți cont, spuse Clara. Poveștile trebuie să fie calde ca soarele la amiază și înmiresmate ca florile. Nu trebuie să ne îndurereze, ci să ne învețe lucuri cât mai frumoase și mai utile.


Andersen era fericit ca anunci când… Ca atunci… Ei, trebuie să fi fost și el vreodată fericit! Câștigase poate cea mai grea luptă din viața sa. Primit cu răceală, acum devenise un personaj care îi atrăgea pe copii.


Ce povești ați mai scris? întrebă Marta.


Am mai scris Mica sirenă, Cufărul zburător, Privighetoarea, Prințesa și mazărea și multe, multe altele. Probabil că nu aveți răbdare să le ascultați pe toate.


Nici nu știți cât suntem de răbdători când este vorba despre povești, spuse o altă fetiță. Ne mai citiți una?


Am să vă citesc Mica sirenă, spuse povestitorul, începând: Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei…


Copiii erau numai ochi și urechi. Uitaseră că nu le plăceau adulții și că doriseră să îl izgonească din țară pe Andersen. Uitaseră tot, fascinați de povestea spusă chiar de cel care o născocise.


– … Zâna cea mică şi-a ridicat braţele străvezii către soare şi acum, întâia dată în viaţă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mişcare şi viaţă. Zâna a văzut cum prinţul şi prinţesa o căutau în toate părţile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prinţesei, a zâmbit către prinţ, apoi s-a urcat împreună cu ceilalţi copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer. Și așa se termină, dragi copii, povestea noastră.


Este minunată, spuse Claudius.


Pe mine m-a emoționat, zise Marta. Probabil pentru că sunt fetiță, iar fetițele sunt mai sensibile.


Nu cred, pentru că și pe mine m-a impresionat, zise Andrei.


Toți copiii se gândeau la același lucru, dar nimeni nu voia să dea glas unei propuneri care se cuibărise în mintea tuturor. În cele din urmă, Claudius fu cel care vorbi:


Domnule Andersen, vreți să rămâneți la noi în țară?


Vă rugăm, zise și Marta.


Ne plac foarte mult poveștile dumneavoastră, adăugă Clara.


Povestitorul era copleșit de reacția pe care o stârniseră poveștile sale printre copii.


Bine, dar cum pot rămâne la voi pentru că aici nu au dreptul să locuiască decât copii, întrebă Andersen.


Am găsit eu o soluție, zise Andrei: vă declarăm copil și vă facem document de identitate cu conținutul: ”Andersen, locuitor în Țara Copiilor Fericiți”. Ce spuneți, sunteți de acord?


Nu vă pot refuza, zise povestitorul. Cu o condiție: din când în când va trebui să merg și în alte țări, unde am întâlnire cu alți copii care mă așteaptă. Acceptați condiția mea?


Acceptăm, au zis toți copii, într-un singur glas.


Din acel moment, Andersen a început să locuiască alături de copiii din acea minunată țară, bucurându-i cu poveștile scrise de el. Din când în când, pleacă pentru a se întâlni și cu alți copii. Dacă nu a ajuns încă la voi, așteptați-l, dragii mei, pentru că va veni negreșit.




Volumul poate fi comandat aici


https://www.petrecraciun.ro/portfolio-item/povesti-din-tara-copiilor-fericiti/

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite