Țara scriitorilor de noroc, basm de Petre Crăciun




Demult de tot, când mai trăiau pe pământ vrăjitoare, zmei și balauri cu câte cinci și șapte capete, erau doi oameni care se născuseră în aceeași zi. Unul văzuse lumina zilei la curtea împăratului și era odor de crai, iar celălalt, feciorul unei slugi de la fierăria Măriei Sale.
 Băieții erau amândoi sănătoși și voioși ca și cum ar fi fost aduși pe lume de aceiași părinți. Odorul împărătesc se numea Vlad, iar băiatul fierarului luase numele de Ion. Adică nume de slugă, cum se spune la noi, prin popor.
 Timpul a trecut și flăcăii se întâlneau deseori prin parcurile sau pădurile din jurul palatului, atunci când se ascundeau ca să nu-i găsească cei din ceata dușmană. Azi așa, mâine așa, Vlad prinse drag de Ion și se întâmpla ca uneori să îl roage pe Măria Sa să îi dea voie să îl aducă pe acesta în odăile unde își ținea jucăriile. Om cu judecata dreaptă, împăratul se învoia de fiecare dată și așa au ajuns cei două băieți să umble mai mult împreună.
 Tare mult se bucura fierarul, moș Gheorghe, când vedea că fecioru-său stătea mai mult în preajma fiului de împărat. Unde pleca acesta, hop și Ionică al lui.
 – Măi, femeie, îi spuse el nevestei, să vezi că feciorul ăsta al nostru are să ajungă om mare, dacă are atâta nevoie de el prințul Vlad. Nu vezi că uneori trebuie să trimitem noi vorbă ca să vină acasă, pentru că el ar sta acolo cu zilele?
 – Că bine zici, bărbate, spuse și femeia. Dar eu, proastă ca muierea, parcă îmi e teamă de prietenia asta... Nu știu ce să spun...
 – Bine ar fi să spui ce ai pe inimă, muiere...
 – Parcă ar fi așa de lesne... Uite, mie îmi e teamă să nu-l țină pe Ionică al nostru ca pe o jucărie de care se va sătura într-o zi. Și atunci are să îl arunce cât colo, că și așa are odaia plină de jucării de care nu mai are nevoie...
 – De, măi, muiere... Mușcă-ți limba să nu fie așa... Iar dacă va fi, nu va veni sfârșitul lumii din asta. Se va întoarce băiatul la fierărie și va învăța meserie de la tată-său, așa cum am făcut și eu și toți de la noi din neam. Om trăi și-om vedea...
 Până una, alta, prietenia dintre cei doi băieți mergea ca pe roate. Cum se făcuseră mai mărișori, fură luați de Măria Sa la vânătoare și învățați să țină arcul în mână. Mai deprins cu munca, Ion era mai dibaci în mânuirea arcului, dar nici Vlad nu se lăsa păgubaș, arătând că și el este un pui de voinic.
 Altădată au fost puși să mânuiască sabia și tot fiul fierarului era mai în putere. Se supără, ce se supără, Vlăduț, dar îi trecu repede. Îi ceru tătâne-său să fie pregătit pe furiș de o căpetenie din oastea împărătească.
 Când pleca Ion, fiul împăratului mergea cu acesta în sala armelor și acolo își petreceau două, trei ceasuri, pentru ca Vlad să arate că poate mânui cu măiestrie sabia. Din nefericire pentru el, îi stătea sabia în mână cum îi stătea împărătesei fierul de plug.
 – Măria Ta, spuse acesta tătâne-său, ce-are sabia asta cu mine? Luminăția Ta nu vede că nu mi se lipește de mână? Nu știu cum face Ionică, dar la el parcă prinde viață.
 – Fiul meu, nu deznădăjdui, spuse Măria Sa. Tu pregătște-te mai departe și om vedea noi ce va fi de făcut.
 Cu toate acestea, Vlad nu avea nicio izbândă, așa că Măria Sa îi zise într-o zi:
 – Vlăduț, nu pune la suflet! Nu toți oamenii sunt prieteni cu sabia, după cum nu sunt cu fluierul sau cu roata olarului. Tu vei fi împărat și are cine să lupte pentru tine. 
 – Da, tătucă, zise Vlăduț, dar îmi e rușine de Ionică.
 – Nu veți mai lupta niciodată împreună și cu asta, basta! Găsiți alte jocuri...
 Zis și făcut.    
 Și așa a venit Vlad cu ideea de-a se juca ”de-a ulcelușele”. S-au așezat toți copiii în cerc, iar feciorul împăratului,care stătea în mijloc, l-a întrebat pe Ionuț: ”Cum dai ulcelușa”? Potrivit jocului, acesta i-a răspuns:
 Cum o vezi, cu ochii verzi:
 Pe-o lingură de păsat,
 Să nu mai zacă vaca de vărsat!
Apoi fiul fierarului a luat ulcica din mâna lui Vlad și a fugit spre dreapta, înconjurând cercul, iar fiul împăratului spre stânga. Primul care a ajuns și a ocupat locul gol a fost Ionuț, spre supărarea Măriei Sale, care a pierdut şi la acest joc.
 Altădată s-au jucat ”de-a mijoarca” și tot fiul de fierar s-a dovedit mai destoinic, spre tristețea coconului împărătesc.
 Cu toate acestea, Vlad nu l-a alungat de lângă el pe Ion, continunând să se joace împreună, să călărească, să meargă prin pădure după animale sau să îl cheme lângă el, atunci când împărăteasa le spunea povești rămase din bătrâni.
 Timpul trecu și cei doi flăcăi se făcură oameni în toată firea, numai buni de însurat.
 Ca de obicei, Ion avu mai mult noroc, găsind repede o codană frumoasă, pe Viorica, fata cea mică a unei cusătorese de la curtea crăiască. Se făcu nuntă românească, la care veni și Vlad, împreună cu părinții săi care le dădură celor doi însurăței două pungi cu galbeni, ca să le fie de folos la început de drum.
 Peste un an veni și un copilaș rumen și sănătos, pe care Ion îl numi Gheorghiță, ca pe tătâne-său, fierarul, care nu-și mai începea în piele de bucuros ce era, văzându-se de acum și cu nepot.
 Cu toate că se dăduse sfoară în cele patru vânturi, pentru Vlad nu se găsea nevastă, deși îi sfârâiau și lui călcâiele să aducă o femeie la casa părintească. Parcă nu mai erau fete de măritat pe lumea asta.
 Pe măsură ce trecea timpul, Vlad era din ce în ce mai trist. Începuse să se închidă în odăile împărătești și să privească în tavan, cât era ziulica de mare. Nu mai mergea la vânătoare, nu mai ieșea la horă cu flacăii, iar pe la Ionică începuse să nu prea mai dea.
 – De ce să le stric eu bucuria? întreba feciorul împăratului. Nu vedeți că sunt trist de plânge și soarele când mă vede așa? Ei cu ale lor, eu cu ale mele!
 Împăratul și împărăteasa nu mai puteau de tristețe și se frământau ce să facă pentru a alunga ghinionul din fața feciorului lor.
 Măria Sa îl chemă la palat pe cel mai în vârstă sfetnic, un bătrân care nu își mai cunoștea anii și îl întrebă:
 – Înțeleptule, tu care ești leat cu vântul și cu pământul, ce să fac pentru a aduce alinare în inima bietului meu fecior?
 – Luminăția Ta, de când sunt eu pe lume, așa ceva nu am mai auzit. Am cercetat și nu este mână de ursitoare la mijloc.
 – O fi vreo vrajă? zise împărăteasa.
 – Am întrebat cerul, munții și pădurile și toate spun că nu este vrăjit.
 – Atunci ce este de făcut, înțeleptule?
 – Socot că așa este datul lui. Vezi bine, Măria Ta are un noroc, eu am altul... Toți avem  câte o carte în care îi este scris ce are de făcut în timpul vieții.
 – Și cine scrie în cărțile astea? întrebă împăratul.
 – Eu sunt prea neînsemnat pentru a ști răspunsul la întrebarea asta. Dar dă-mi un timp și poate am să aflu ceva folositor pentru Luminățiile Voastre, că tare îmi plânge inima când vă văd cum vă tânguiți.
 Bătrânul avea în odăile sale o bufniță care era mai bătrână decât el. Era așa de bătrână, încât dormea mai tot timpul.
 – Scoală, că ai cinci ani de când nu ai mai ieșit din casă! spuse înțeleptul. Trebuie să mergi degrabă în Peștera Înțelepciunii, acolo unde trăiește Marele Înțelept, bunicul meu dinspre mamă.
 – Aoleu, stăpâne, dar este drum lung până acolo și eu sunt bătrână-bătrână. 
 – Nu am ce-ți face, este rugămintea Măriei Sale. Te duci și îl întrebi cine scrie în cățile cu daturile oamenilor și cum putem ajunge la acel om, ca să mai schimbăm una, alta pe răbojul lui Vlad, feciorul împărătesc.
 Bufnița suspină îmbufnată, dar tăcu mâlc, dacă era rugăminte împărătească… Cum se făcu noapte, plecă spre peșteră, având grijă să nu greșească drumul pe care nu-l mai făcuse de mult. Cu chiu, cu vai, după câteva nopți de zbor, reuși să ajungă în Peștera Înțelepților, aflată la rădăcina unui munte de piatră albă.
 Marele Înțelept, un bătrân cu barba albă, până la pământ, se bucură când o văzu pe bufnița nepotului său.
 – Scumpă la vedere, spuse Înțeleptul. Să tot fie vreo zece ani de când n-ai mai trecut pe la mine...
 – Am îmbătrânit și eu, Mare Înțelept și am început să preget. Și nu au trecut decât cinci ani...
 – Cu ce treburi pe la mine? Nu cred că ai venit doar de dorul meu…
 – Nepotul Înțelepciunii Voastre și stăpânul meu m-a trimis să vă întreb cine este omul care scrie în cărțile oamenilor cum să fie datul fiecăruia.
 – Dar ce treabă are nepotul cu daturile oamenilor?
 – Vlăduț, feciorul împărătesc, nu prea are noroc pe lume, iar pe prietenul lui, Ionel, fiu de fierar, îl dă afară norocul din casă. Măria Sa nu pricepe cum vine asta și este tare nefericit că fiu-său nu se vede și el la casa lui, ca toți oamenii.
 – Pasăre înțeleaptă, există o țară, departe, departe, care se numește Țara Scriitorilor de Noroc. Acolo trăiesc oameni cum nu găsești pe la voi, pentru că sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ.  Ei stau și scriu în niște cărți de lut datul fiecărui om. Toate cărțile sunt puse la păstrare într-o peșteră mare, numită Peștera Norocului, păzită de trei urși cât toate zilele. Vlad și Ionuț trebuie să meargă în acea țară, iar tu să le arăți drumul, după cum ți-oi spune eu. Când vor ajunge acolo, să-i cunoască pe cei care le-au scris norocul și s-or înțelege ei cumva, că doar n-or avea inima de piatră. Altă cale nu există. 
 Bufnița mulțumi Marelui Înțelept pentru sfaturile bune și plecă spre casă, cu inima mai ușoară. De acum, dacă avea un rost, parcă era mai tânără și cu chef de viață.
 Nu este nevoie să vă spun cât de bucuros a fost împăratul când a auzit că bătrânul înțelept a venit cu vești bune din partea bunicului său. A pus să li se pregăteasă celor doi băieți cei mai buni cai din împărăție, merinde pentru mai multe zile și câte trei pungi cu galbeni de cheltuială.
 Cei doi flăcăi au plecat într-o bună dimineață, luând cu ei și bufnița care cunoștea drumul.
 Au mers ei ce au mers, până au ajuns la o răspântie, unde stătea un cioban tânăr, cu două oi lângă el.
 – Buna ziua, ciobănașule, spuse Vlad. Dar de ce ești atât de supărat?
 – Bună să-ți fie inima, drumețule, dar cum să nu fiu dacă au dat lupii și mi-au mâncat toate oile? Numai astea două care s-au ascuns mai bine au scăpat cu viață.
 – Săracul de tine, zise Vlad.
 – Nu știu ce noroc oi avea și eu, se plânse ciobanul și ce mi-e scris și mie…
 Auzind că cei doi merg să îi cunoască pe cei care scriu norocul omului, ciobanul îi ceru feciorului de împărat să îl roage să îi scrie și lui un viitor mai de doamne-ajută.
 Vlad promise că așa va face, apoi au plecat mai departe. După alte zile de mers, au ajuns la gospodăria unui om bogat, care se tânguia cât era ziua de mare.
 – Dar ce-ai pățit, om bun? întrebă feciorul de împărat.
 – Ce să mi se întâmple, drumeților? Când a trecut norocul prin țara asta, eu cred că am fost cu porcii la păscut, că tare îmi merge rău. Vitele mi se împuținează, pământul nu mai rodește, femeia nu-mi face prunc, iar apa din fântână a început să sece, de trebuie să merg la trei poște, ca sa iau apă pentru vite.
 Cei doi i-au promis omului că aveau să întrebe și de el în Țara Scriitorilor de Noroc și au mers mai departe, ajungând într-o împărăție mare, cu sate bogate și oameni destoinici. Cu toate acestea, se simțea o mare apăsare pretutindeni.
 – De ce sunteți triști? îl întrebă Ionuț pe un bătrân, la care ceruseră găzduire peste noapte.
 – Cum să nu fim, drumeților? Feciorul împăratului a plecat la război de trei ani încheiați și nu s-a mai întors. Nu se știe nimic despre el și tare sunt supărați împăratul și împărăteasa pentru că alt odor nu au.
 În acest timp, o fată cu părul bălai, subțire în mijlocel și cu obrajii rumeni, nimeni alta decât fiica bătrânului, se tot învârtea pe lângă masă, pentru că tare mult îi plăcuse feciorul de împărat plecat de acasă în căutarea norocului.
 Vlad îi spuse omului unde mergeau, iar bătrânul îi rugă să întrebe și de soarta feciorului de împărat plecat la oaste.
 Zis și făcut. Dis-de-dimineață, cei doi au luat merindele pregătite de Ștefănița, fata bătrînului și au plecat mai departe, trecând prin alte și alte țări.
 Când nu mai credeau că vor da de capătul drumului, pasărea anunță că nu mai era mult și aveau să dea peste Peștera Înțelepciunii.
 Într-adevăr, peste alte două zile, ajunseră în locul unde trăiau scriitorii de noroc. Aceștia erau de două feluri: unii care frământau lutul și pregăteau tăblițele, iar ceilalți care luau tăblițele, se retrăgeau într-un capăt al peșterii și acolo scriau datul fiecărui om.
 Bufnița schimbă câteva cuvinte cu un om de-al locului și veni pe loc un bătrân care avea știință de Marele Înțelept. Auzind care este rostul celor doi flăcăi, ceru să fie trimis cel care scrisese norocul lui Ion. Omul lui Ion era harnic, devotat muncii lui și bun la suflet, ca o pâine scoasă din cuptor. Își șterse sudoarea care îi inundase fruntea de atâta muncă și îl întrebă pe Ion:
 – Fiule, ești mulțumit cu norocul pe care ți l-am scris?
 – Mulțumit, sărut mâna, spuse Ion. Toate îmi merg bine și l-aș mânia pe Dumnezeu să mă plâng de ceva. Am bătut atâta amar de drum pentru a-ți mulțumi și a-mi arăta recunoștința.
 Tare mult se bucură omul și plecă la ale lui, pentru că multă treabă avea. Tocmai primise un rând de tăblițe noi, iar pământenii așteptau să le scrie norocul, ca să le meargă și lor bine.
 Atunci bătrânul ceru să vină și cel care scrisese soarta lui Vlad, feciorul de împărat. Solul bătrânului veni supărat că acel scriitor era plecat la vânătoare și avea să vină numai a  doua zi. Musafirii înoptară la bătrân și a doua zi acesta trimise din nou după cel căutat. De data acesta venise de la vânătoare și plecase într-un sat vecin unde se încinsese o horă de la care nu putea lipsi. Cei doi au mai dormit o noapte la bătrân și peste încă o zi au aflat că acel om venise de la horă, dar era atât de ostenit, încât se uitase adormit, ca tot omul după un mare efort.
 În sfârșit, după alte vreo două zile de așteptare, cel cu norocul fiului de împărat veni la întâlnirea cu bătrânul. Tare mult se minună aflând de Vlad și în ruptul capului nu-și amintea de tăblița băiatului. Trimise pe cineva să o aducă din peșteră și, ce să vezi? Tăblița lui Vlad era goală, goluță.
 – De ce e goală tăblița mea? întrebă Vlad cu o falcă în cer și cu alta în pământ.
 – Păi să vezi, Măria Ta, cred că este vreo vrajă care a făcut ca unele tăblițe să se șteargă.
 – Să nu-l credeți, spuse bufnița, care era și ea prin preajma locului. Puturosule, spune mai bine că o ții din petrecere în petrecere și că ai uitat să scrii în cartea Măriei Sale! Cutezi să mă contrazici?
 Omul făcu fețe, fețe, dar nu o contrazise pe bufniță.
 Vlad scoase buzduganul pe care îl avea de la tătâne-său, chit că nu avea știință în a-l folosi, și i-l arătă omului.
 – Vrei să îl încerc pe spinarea ta, sau îți iei treburile în serios și îmi scrii și mie să-mi meargă bine toată viața?
 – Lasă buzduganul, Măria Ta, că nu-mi mai trebuie lene și huzur de acum înainte! spuse omul. Ai să fii mulțumit de norocul pe care îl vei avea din ziua asta.
 Atunci Ion își aduse aminte de cei trei nefericiți întâlniți de-a lungul călătoriei lor și îi zise lui Vlad să întrebe și de ei.
 – Nu cumva tot tu trebuie să scrii și în tăblițele ciobanului, omului bogat și feciorului de împărat care a plecat la oaste și nu s-a mai întors?
 – Ba tot eu, păcatele mele, dar m-am luat cu vânătoarea, cu hora și cu petrecerile și am uitat de dânșii, uita-m-ar relele să mă uite! Țin mine că la primii doi nu am scris nimic, iar la feciorul de împărat... când era să scriu că se întoarce acasă, au venit flăcăii și m-au luat la o învârtită de sârbă, de am uitat și de tăblițe și de tot!
 – Să faci bine și să scrii și la ei, că uite aici buzduganul! zise Vlad.
 Omul se puse pe treabă și în vreo două ceasuri termină de scris toate cele patru tăblițe, ba încă și altele de care cei doi nu știau nimic.
 Așa se face că de atunci lui Vlad, ciobanului, omului cel bogat și feciorului de împărat a început să le meargă de minune. Fiul craiului s-a întors de la luptă, ca și cum ar fi lipsit o singură zi de acasă, omului cel bogat i s-a născut prunc sănătos și voinic, iar apa a izvorât singură din izvoarele secate, ciobanul s-a trezit la stână cu o turmă de oi de trei ori mai mare decât prima, iar Vlad...
 Vlad a îndrăgit-o atât de tare pe Ștefănița, încât au făcut un ocol pe la acel bătrân la care au înoptat pentru a o cere de soție de la tătâne-său. Nu trebuie să vă spun cât de bucuros a fost uncheașul, aflând că singura sa fiică avea să devină soție de fecior domnesc.
 Și s-a făcut o nuntă mare, mare, la care au fost chemați toți: fierarul și soția lui, tatăl Ștefăniței, ciobanul, omul bogat și soția lui, fiul de împărat împreună cu Măriile Lor, Marele Înțelept și... chiar scriitorul de noroc. Acesta îi spuse bufniței, cea care îi dusese invitația, că ar fi venit cu mare plăcere, dar avea multe tăblițe de scris și nu voia să-i mai perpelească pe bieții nevinovați.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite