Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

O poveste cu pitici, de Atena Gabriela Stochiță (Fragment)




Legaţi de acelaşi dor de cunoaştere, Tic şi Tica îşi continuau minunata călătorie a vieţii lor departe, tot mai departe. Atât de departe, încât parcurgerea, nu fără peripeţii, a nesfârşitelor coridoare întunecate din galeriile subterane în care alunecaseră cu voia lor, o făcuseră pe Tica să întrebe de nenumărate ori:



– Unde şi când se va sfârşi? Nu mai suport întunericul ăsta! desi cartita care-i însoţea le dădea toate detaliile şi la fiecare răscruce era atentă ca cei doi să nu încurce drumul.



Tic o liniştea, aşa cum ştia cel mai bine, vorbindu-i tot timpul despre tărâmul spre care se îndreptau, despre tărâmul îngerilor, Emuria.



– Dar tot nu înţeleg! De ce atâta întuneric, când de fapt ne îndreptăm spre un tărâm al îngerilor?! Ar trebui să fie un drum plin de lumină!



– Vezi tu, Tica! Aşa se întâmplă de fiecare dată. Drumul spre lumină se parcurge prin întuneric. Noi suntem norocoşi, ne aflăm pe cel mai scurt, dar sunt altele atât de lungi, încât mulţi dintre cei care pornesc la drum, îl abandonează cu mult înainte de a parcurge măcar un sfert din el.



Orsiana, bătrâna cârtiţă, o prietenă bună de-a lui Tic, zâmbea ascultând-o şi încetinea pasul, aşteptându-i s-o ajungă din urmă.



Coridoarele întunecate şerpuiau, dându-i bietei piticuţe senzaţia că se învârte în loc. Chiar în momentul în care aceasta îşi pierduse orice speranţă că va mai vedea vreodată lumina zilei, se auzi vocea uşor obosită a cârtiţei care îi anunţa că se află în ultima galerie.



– Ce minune!



Habar nu avea Tica - minunea urma să apară odată cu primele semne de lumină!



Pe negrul obsedant şi apăsător al pereţilor străluceau raze de lumină, iar cu cât se apropiau mai mult de ieşirea din galerie, razele căpătau conturul unei stele uriaşe. Un singur pas şi se aflau deja dincolo de drumul întunecat.



Ochii Ticăi deveniră dintr-odată mari, mari, mari.



– Asta nu mi-ai spus! Nu mi-ai povestit niciodată! Şi, iată! Iată, Tic! Nu mai suntem pitici, suntem atât de mari, încât putem călca iarba! O, ce fragedă este! Şi florile sunt atât de mici! Uite, pot alerga fără să-mi mai fie frică de şopârlele uriaşe. Sau există şi aici şopârle uriaşe?! Nu, asta este o altfel de lume. Şi copacii! Pot îmbrăţişa cu uşurinţă un copac! De ce nu mi-ai povestit niciodată? Mi-ai spus atâtea despre îngeri, dar nimic despre asta.



– Dacă ţi-aş fi povestit, ori nu m-ai fi crezut, ori ţi-ai fi închipuit-o altfel. Ai fi crezut, poate, că este o fantezie de-a mea, cine ştie?! Te-am lăsat s-o descoperi.



– Când nu te-am crezut eu pe tine, Tic?!



Piticuţa îşi azvârlise de mult sandalele şi alerga desculţă prin iarbă. Era prima dată când putea face asta. Până acum, doar se plimba printre firele de iarbă, bucurându-se de culorile florilor fără să le poată mirosi parfumul, aşa cum o făcea acum.



Tic a rupt o floricică albastră şi i-a pus-o după ureche, sărutându-i nasul îngălbenit de la atâtea flori mirosite.



– Îţi aminteşti când am vrut să miros pentru prima dată o floare? Ai căutat nişte beţişoare lungi şi încovoiate cu care să o tragi în jos, iar când aproape reuşisei şi eu mă pregăteam să-i simt parfumul, din cupa ei s-a revărsat peste noi o ploaie de rouă. Eram uzi din cap până-n picioare! N-am mai încercat niciodată!



– Sigur că-mi amintesc! N-am uitat nimic din tot ce-am trăit împreună.



– Şi când mi-ai povestit legenda Pădurii de Argint, cât mi-am dorit să îmbrăţişăm un brad! De-abia am găsit unul pitic, dar tot mi-am pus o dorinţă! Acum ştiu că totul a fost adevărat! Dorinţa mea era să devenim şi noi oameni mari, şi iată!



*



Că ei deveniseră oameni mari sau că erau tot pitici, dar într-o lume a lor, într-o lume şi mai mică, dar copleşitor de frumoasă, asta nu mai conta. Deşi atingeau cu tălpile lor pământul, se simţeau ca într-un zbor etern, ca şi când eternitatea ar fi devenit o oglindă în care îşi proiectau visele, trăirile, amintirile, infinitul ascunse atât de bine în fiecare. Cântecul păsărilor şi al vântului le era aproape, dându-le sentimentul că nu sunt chiar singuri pe acest tărâm. Cerul îşi plimba norii albi, pufoşi, însoţindu-i pe cei doi pitici, de parcă le erau prieteni. Fluturii coloraţi îi înconjurau cu zborul lor, curioşi şi ei. Tica îi privea fascinată. Nu trăise niciodată acest sentiment. Întotdeauna crezuse despre fluturi că sunt puternici, acum le simţea fragilitatea. Privea în jurul ei tăcând. Nu cunoştea atâtea cuvinte care să poată cuprinde toată frumuseţea care o înconjura.



– Tic, nu credeam că există atâtea minuni la un loc. Îţi mulţumesc pentru fiecare în parte!



– Meritul nu este al meu, ci al tău că le observi.



– Adică?!



– Ce ar însemna toate aceste frumuseţi fără ochii care să le vadă?



– Dar îngerii, Tic, unde sunt îngerii de care îmi vorbeai?



– Sunt peste tot. Va veni şi momentul în care îi vom putea vedea şi asculta.



Un pui de căprioară le-a tăiat calea, oprindu-se o clipă să-i privească, pierzându-se apoi în desişul verde. I-a privit cu ochi mari, cafenii şi umezi.



O imagine rămâne pentru veşnicie, la fel cum fiecare pas odată făcut nu se mai şterge. Nu va uita niciodată ochii căprioarei, nu va uita niciodată nimic.



– Tic, parcă aş trăi un vis. Mă întreb dacă nu cumva bucuria cu care pot vedea totul nu este şi ea tot un vis. Iar dacă este vis, aş vrea să nu mă mai trezesc niciodată!



– Să poţi vorbi despre vis poate fi tot un vis! Să-ţi poţi trăi visul, iată minunea!



Totul se afla într-o armonie desăvârşită.



Se spune că o singură frunză de copac poate ascunde luna. Tot astfel rămăsese ascuns, o vreme, satul spre care se îndreptau paşii lor. Părea a fi un sat pustiu. Tica îşi ridică privirea spre cer, apoi o coborî. O vrăbiuţă ciugulea ceva printre firele de iarbă. O urmărea atentă.



Se opriră în faţa unei case. Poarta era deschisă. Intrară în curte. Mai întâi Tic; Tica îl urmă. Nu era nimeni, nimeni care să-i întâmpine. Rezemată de prispa casei, o cobiliţă şi două găleţi aşteptau. Tic le ridică şi porniră către fântână.



– Fântână? Ce este aceea fântână?



– Un fel de groapă pe care oamenii au săpat-o pentru căutarea apei. Am să-ţi spun un secret: aceasta este fântâna copilăriei mele. Aici veneam adesea cu bunica, după apă. Asta este cobiliţa ei, găleţile ei.



Tic a dat drumul lanţului la capătul căruia era legată ciutura. Zgomotul care se răsturna în pământ îi întărea Ticăi convingerea că totul este cât se poate de real. Apoi au învârtit amândoi roata care scotea apa din adâncul pământului. Au băut din apa vie şi rece.



– Se spune că e bine să te întorci în locul unde te-ai născut, să bei din apa pământului tău.



– Aici te-ai născut tu, Tic?! Dar pare a fi o aşezare a oamenilor mari, nu a piticilor!



– Am să-ţi povestesc.



Ziua era pe sfârşite. Ca un văl negru de mătase, noaptea se aşeza peste sat şi peste ei. A fost prima noapte pe care au petrecut-o într-o casă adevărată şi prima dimineaţă cu miros de mere şi scorţişoară.



– Este plăcinta pe care mi-o făcea bunica. Cea mai bună plăcintă din lume!



– Dar unde este bunica ta?



– Oriunde! Acum este aici.



– Tic, fântânile pot fi nemuritoare?



– Uneori, da.



– Dar bunicile?



– Întotdeauna.



Au plecat, închizând poarta în urma lor. Abia atunci Tica a observat că mai existau şi alte curţi ale căror porţi rămăseseră deschise ca într-o aşteptare.



În rest, nicio ţipenie.



*



Un fluture mare, neobişnuit de mare şi albastru, îi însoţea de ceva vreme.



– Ce zici, îl urmăm?



– Emuria este un tărâm de poveste. Aici se pare că nu există primejdii, Tic!



Fluturele s-a aşezat pe una dintre codiţele Ticăi. Era atât de mare, că îi atingea obrazul cu o aripă.



– Aşa este, aici nu există primejdii. Aici există o altfel de lume! Ştiam de la Orsiana că veţi veni. Tot ea m-a adus şi pe mine, murmură fluturele aproape de urechea piticuței.



Îl priveau uimiţi. Era prima dată când auzeau un fluture vorbind.



– Eu sunt Aris! Vă voi însoţi în drumul vostru, continuă fluturele.



Şi toţi trei au pornit mai departe.



Dar, din ce înaintau, ori ei deveneau mai mici, ori fluturele din ce în ce mai mare. Îşi urmau drumul, pradă întâmplării, fără să pună întrebări şi fără să se mai minuneze. Florile deveneau şi ele mai mari, şi copacii, şi firele de iarbă, parcă se întorceau în lumea piticilor.



O floare uriaşă, galbenă, cu o singură petală şi râsul unor copii le-au atras atenţia. S-au oprit, ascultând. S-au apropiat de floare şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, cu mâinile agăţate de marginile petalei, au reuşit să privească în interiorul ei. Un băieţel şi o fetiţă se plimbau cu o bicicletă, râzând fericiţi.



– El este Bobiţă, iar ea, Elia! Locuiesc aici, în petală. Noaptea, aceasta se transformă într-o căsuţă, tocmai potrivită pentru ei. Cred că observaţi că floarea aceasta este unică. N-o să mai întâlniţi alta asemănătoare. Eliei îi plăcea să deseneze flori. Îşi imagina tot felul de flori. Pe aceasta o desena tot mai des. Şi ştiţi de ce? Lui Bobiţă îi plăcea să se plimbe cu bicicleta, iar ea încerca să-i inventeze o floare potrivită. Aşa s-a născut floarea cu o singură petală. La început pe hârtie, apoi, într-o dimineaţa, s-au pomenit cu floarea aievea. De atunci sunt nedespărţiţi de floare, de bicicletă…



Elia nu mai desenează flori…, în rest nu s-a schimbat nimic.



Povestea lui Bobiţă şi a Eliei îi rămăsese în suflet Ticăi. La fel şi râsul copiilor şi vocea lui Aris.



Floarea cu o singură petală rămânea tot mai în urmă şi tot mai mică. Când glasul celor doi copii nu s-a mai auzit, nici florile nu mai erau uriaşe şi nici copacii, şi nici firele de iarbă. Emuria, tărâmul îngerilor, era aşa cum îl văzuseră prima dată.



Doar fluturele albastru rămăsese agăţat de codiţa Ticăi.



*



Că toate minunăţiile pământului nu sunt ascunse altundeva decât în sufletul omului, începea să înţeleagă Tica, dar tot nu putea pricepe cum de, rând pe rând, trăirile ei sunt tot mai diferite, dar la fel de puternice. Diferenţa neînsemnând altceva decât profunzimea şi intensitatea cu care trăia fiecare clipă.



Se aflau în faţa celui mai mare pod pe care urma să-l traverseze, iar de acolo, privind în jur, Emuria era despărţită în două părţi egale de marele fluviu. Rămânea în urma lor o lume, iar o alta, total diferită, îi aştepta dincolo de pod. A prins-o de mână şi au făcut primul pas. Pas cu pas, mână în mână, inimă lângă inimă.



– Tic, ce fel de lume este aceasta?!



– Îţi spuneam cândva că vom merge într-un mare oraş. Vei vedea, este diferită de tot ceea ce am văzut până acum.



– Oraş? Ce este acela oraş?!



– Un altfel de tărâm, la fel de minunat. Vom întâlni la un loc oameni, copaci, flori, case mai mari, case mai mici, blocuri, fluturi, maşini, cărţi, tristeţi, bucurii, muzică…



– Şi Casa Fluturilor! Îl vom întâlni pe Anton. Mi-e tare dor de el! se auzi vocea fluturelui albastru care părea, mai degrabă, un element decorativ pe codiţa Ticăi, decât o ființă.



– Casa Fluturilor?



– Acolo am trăit o viaţă, alături de Alia şi de Chopin!



– Chopin?!



– Eşti adorabilă! Îmi aminteşti de fiecare dată de Alia mea. Să-ţi povestesc!



Pe codița Ticăi, Aris îşi depăna amintirile, aşa cum ştia el mai bine.



Şi pas cu pas se apropiau de celălalt tărâm al Emuriei.



– Am să-ţi spun un secret. Vom putea vedea tot, vom putea atinge tot, dar noi vom fi invizibili.



– Invizibili?



– Da, draga mea. Pe noi, nimeni nu ne va putea vedea, nu ne va putea auzi.



Îi era greu Ticăi să înţeleagă, dar îl urma încrezătoare şi tare, tare curioasă.



Ultimul pas pe marele pod şi primul pas în marele oraş.



Lume multă, oameni mari, copii, maşini, zgomote, păsări, culori, toate o făceau pe Tica să se oprească şi să privească uimită. Clipele se scurgeau cu o rapiditate fantastică.



S-au oprit în curtea unei clădiri cu multe etaje şi multe ferestre. Un sunet de clopoţel, încă unul şi o mulţime de copii au invadat curtea. Unii plecau, alţii rămâneau. Aris a fost nevoit să-şi ia zborul, altfel ar fi fost strivit de curiozitatea copiilor care nu văzuseră niciodată un fluture atât de mare. Tic şi Tica s-au strecurat printre ei cu cea mai mare uşurinţă. Nimic mai încântător decât să fii invizibil! S-au oprit într-un hol lung şi de acolo au pătruns într-altul.



– Tica, asta e şcoala mea... asta e clasa mea...



O încăpere cu multe bănci, fiecare cu câte două scaune, aliniate pe trei rânduri.



– Uite, aici în banca a patra de la fereastră am stat eu. Parcă o văd pe doamna învăţătoare!



S-au aşezat împreună în bancă.



– Ceva din toate astea îmi pare familiar! Şi eu am sentimentul că nu mă aflu pentru prima dată aici! Tic, acum înţeleg… tu nu eşti pitic, tu eşti un om mare! Dar eu?! De ce-mi pare că… Stai! Undeva, la etaj, a doua clasă pe dreapta… Îmi amintesc! Îmi amintesc! Şi în curte… există o cişmea rotundă, și lângă poartă un chioşc de unde cumpăram cele mai bune batoane cu miere. Tic! Tic! Asta a fost şi şcoala mea! Şi eu sunt un om mare!



Ochii piticuței erau mari și plini de lacrimi.



S-au îmbrăţişat pentru prima dată, aşa cum fac oamenii mari, în banca a patra de lângă fereastra prin care Aris îi privea nedumerit.



După şcoală au urmat străzile, nesfârşitele străzi pe care cei doi se plimbaseră şi în trecut şi se plimbau şi acum. Centrul oraşului, marea fântână din care apa ţâşnea în zeci de petale, parcul, care se întindea pe unul dintre malurile fluviului, podul mic care ducea spre gară, sălciile uriaşe. Oamenii care se plimbau în sus şi în jos şi pe care îi priveau căutând prieteni, vecini, colegi. S-ar fi mulţumit doar să-i vadă, comunicarea ar fi fost imposibilă de vreme ce ei erau invizibili.



– Totul are un preţ în viaţă!



Era și convingerea lui, dar nu-și dorea s-o vadă pe Tica tristă, mai ales că, în orice moment această minunată întâmplare ar fi putut să dispară, ca și când nu ar fi fost.



Iar dacă cineva a observat ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun în acea zi, a fost, cu siguranţă, prezenţa în oraş a marelui fluture albastru. Autobuzul cu numărul 5 pleca din aceeaşi staţie şi avea aceeaşi destinaţie. Prima călătorie fără bilet spre cartierul de blocuri noi în care îşi petrecuseră o parte din viaţă. N-au coborât la staţia la care coborau de obicei, au mers până la capăt.



– Uneori, întâmplările trebuie trăite până la capăt! Ce zici?



– Până la capăt, Tic!



Cartierul se învecina cu un parc. În mijlocul parcului acelaşi lac, înconjurat de copaci şi de alei. Mergeau, ţinându-se de mână. Băncile păreau mai mici sau copacii erau cu mult mai înalţi decât în îndepărtatul timp? S-au apropiat de lac. O bancă solitară, ascunsă sub o salcie pletoasă şi… linişte. Atât de multă linişte! Mâinile lor încă împreunate păreau imposibil de despărţit. S-au aşezat. Fluturele s-a desprins de pe codiţa Ticăi şi a zburat spre lac.



– Tic, acum îmi amintesc! Ne prinsese ploaia şi ne-am ascuns sub salcie. Mie îmi era frică de tunete şi tu mă strângeai în braţe. Apoi…



Acelaşi sărut îi unea şi acum, ca o amintire vie, mereu în mişcare, dar la fel de intensă, la fel de înaltă. Mai presus de iubire nu poate exista nimic.



Aris, privindu-i, nu şi-a putut opri o lacrimă. O lacrimă de fluture se întâlnea cu lacul unei alte legende.



Undeva, în depărtare, se auzea un pian.



Chopin zbura pe deasupra pământului.



Poveştile nu mor niciodată!



Fluturele albastru și-a dus zborul până la capăt. Ziua era pe sfârşite, iar Casa Fluturilor aproape. Sub bătrânul tei, Anton, cel care îngrijise atâția ani fluturii, aştepta.



– Anton! Anton!



Omul, și el îmbătrânit de timp, a zâmbit, recunoscându-l, şi a întins mâna.



– Aris!



Fluturele îl privea nedumerit. Ceva se schimbase, dar strălucirea din ochii bătrânului rămăsese aceeaşi. Casa era pustie. Doar o cutiuţă argintie cu capac ca de sită rară aştepta pe masa de la intrare. Inima lui Aris bătea atât de tare, încât îi era imposibil să-şi mai mişte aripile. În cutiuţă, Alia, minunea lui aurie, dintr-o altă poveste, aştepta. Drumul lui Aris se sfârşise aici, doar pentru a începe altul dincolo de zidul de mătase care îl despărţea de real.



Nici Chopin nu se va sfârşi niciodată.



O altă noapte magică traversa pământul.



*



Să te trezeşti în zori, într-o gheată, fericit ca şi când ai fi dormit într-un pat regal cu baldachin, este, poate, cea mai înaltă dintre toate trăirile.



Orsiana îi aştepta.



– Dragii mei, e vremea să mergem mai departe. Tărâmul Emuriei este necuprins.



Şi-au spălat faţa cu boabe de rouă şi au plecat împreună cu cârtiţa.



– Dar, Aris, şi-a amintit Tica, unde este Aris?!



– Aris, va rămâne pentru un timp în Casa Fluturilor, alături de Alia şi Anton.



Printre fire de iarbă şi flori minuscule, îşi croiau drum, urmând-o pe bătrâna cârtiţă.



Tica fredona o melodie, poate muzica lui Chopin, rămânând de fiecare dată cu un pas în urmă, pierdută cu privirea după gâze şi alte vietăţi. Tic era tăcut în dimineaţa aceea, aşa cum nu fusese niciodată.



Dar, cum spunea o altă poveste, între lumea văzută şi cea nevăzută există un singur pas. Mult prea atentă la tot ce exista şi se mişca în jurul ei, Tica a pierdut din vedere sfatul cârtiţei; se aflau într-un loc plin de primejdii, motiv pentru care Orsiana primise misiunea de a-i însoţi şi de a-i trece dincolo.



Aşa se face că, într-o clipă de neatenţie, a scăpat într-o galerie ascunsă vederii de ierburi înalte şi uscate. Căderea în întuneric a fost atât de rapidă şi atât de adânc a dus-o, încât nici glasurile celor doi care o strigau nu le mai putea auzi şi nicio frântură de lumină nu mai putea ajunge la ea. Tot ce mai simţea erau frigul, întunericul şi căderea ca un zbor întors. Cădere, zbor, cădere, zbor şi, dintr-odată, o alunecare uşoară şi parfum. Floarea cu o singură petală o prinsese în cupa ei. Nimic altceva decât floarea şi cerul. Acelaşi cer. Bobiţă, băiatul cu bicicleta o privea cu ochi mari.



– Ce bine că ai venit! Elia a plecat, iar eu începusem să mă plictisesc.



– Oh, Doamne, n-am ascultat-o pe Orsiana! Ce mă fac, cum ajung înapoi la ei?! Cu siguranţă, sunt îngrijoraţi din pricina mea.



Pe obrajii Ticăi se rostogoleau lacrimi fierbinţi. Bobiţă i-a întins o batistă albă brodată cu flori de muşeţel.



– Nu plânge. Cunosc eu drumul.



– Da?!



– Linişteşte-te! Oricum, vroiam să plec.



– Cunoşti drumul spre Emuria?



– Suntem tot în Emuria!



Au coborât din petală, alunecând uşor pe tulpina florii. La atingerea pământului, Tica s-a mai liniştit puţin, dar fiorul tristeţii şi un pic de teamă nu-i dădeau pace. Bobiţă îşi luase şi bicicleta, aşa că a urcat alături de el şi au pornit spre nu se ştie unde. Pământul părea galben copt şi mirosea a vară şi a flori de câmp. Se strecurau printre firele înalte de grâu cu cea mai mare uşurinţă. Cerul părea atât de mare, de parcă înghiţise în burta lui albastră întreg pământul. Cu cât înaintau, cu atât firele de grâu deveneau tot mai mici până când s-au transformat în nisip fin. S-au oprit. Bobiţă râdea şi strângea la piept o geantă.



– Vrei să-ţi arăt ce port cu mine? Sunt câteva lucruri fără de care n-aş putea trăi.



Le-a înşirat unul lângă altul pe nisip. Un fluier, un stilou, câteva coli de hârtie, un pian, fotografii alb-negru, o piatră, un ceas, o lumânare, poezii şi o cutie cu mirări. I-a povestit despre fiecare în parte, erau bucăţi de viaţă, doar cutia cu mirări a trecut-o cu vederea, spunându-i că n-o va mai deschide niciodată.



– De altfel, am aruncat cheia. Mai există o cheie, dar ea se află la Elia, şi cum Elia este atât de departe, probabil că va rămâne închisă pentru totdeauna.



– Dar poeziile?! Tu le-ai scris? Aş vrea să le citesc.



– Mai avem puţin până la casa de cărămidă roşie. Aici bate prea tare vântul şi ar putea încâlci cuvintele.



Şi-a ascuns gentuţa sub vesta neagră de velur şi au plecat mai departe. Departe, tot mai departe şi sus, tot mai sus. Cerul se afla undeva sub tălpile lor, iar pământul nu se mai vedea deloc. Ticăi nu-i mai era frică, pentru prima dată nu-i era frică de zbor. Ştia că în felul acesta va ajunge mai repede la Tic, iar gândul că el este undeva şi o aşteaptă îngrijorat îi dădea şi mai mult curaj. Norii se mişcau într-un fel ciudat. Abia când a privit mai atentă a înţeles că şi ei aleargau în aceeaşi direcţie. Aveau diverse forme, niciunul nu semăna cu altul şi primul gând a fost: nu cumva ei sunt îngerii pe care trebuia să-i întâlnim în Emuria?! L-ar fi întrebat pe Bobiţă, dar a renunţat. Băiatul răsfoia un album vechi de fotografii alb-negru. Un ochi plângea.



Când au început coborârea din nori, se vedea şi casa de cărămidă roşie.



Orsiana aştepta pe trepte, iar Tic se plimba într-un du-te-vino continuu, frământându-şi mâinile.



– Tiiic! Tiiic! nu s-a putut stăpâni să-l strige piticuţa, în timp ce bicicleta plana uşor spre pământ.



S-au îmbrăţişat printre lacrimi de bucurie, aşa cum fac oamenii mari şi s-au sărutat pentru prima dată.



Bobiţă îi arăta Orsianei câteva fotografii cu el în copilărie, în casa bunicilor. Mai târziu le-a citit poezii şi chiar a scris prima poezie dedicată celor doi pitici.



– Tic, ce îmbinări miraculoase de cuvinte! Niciodată nu m-am gândit că poţi cuprinde atâtea sentimente în câteva rânduri.



O altă noapte şi visele ei acopereau pământul Emuriei. Cartea cu poezii rămăsese pe măsuţă şi Tica i-a putut citi titlul: Jagrat. Geanta era la locul ei sub vesta neagră de velur, iar bicicleta se odihnea lângă trepte, unde îşi va petrece noaptea Orsiana. Bobiţă adormise în aşteptarea visului.



*



– Tic, am visat atât de frumos. Trebuie să-ţi povestesc. De fapt, de când ne tot plimbăm prin aceste locuri aproape că nu mai pot face diferenţa între vis şi realitate. Trebuie să-ţi povestesc! În visul meu, Emuria era o fiinţă, nu un tărâm. Era o femeie frumoasă închisă într-un turn de fildeş, sus, în munţii aceia pe care i-am văzut împreună, Şapte Creste. Urcam treaptă cu treaptă spre vârful munţilor. Apoi, m-am întâlnit cu bătrânul înţelept, cel din Pădurea de Argint. Şi el urca tot spre Emuria. Dar, în timp ce urcam, bătrânul se transforma. Părul, din cărunt începea să prindă culoare, spatele, din aplecat devenea drept, de parcă fiecare treaptă însemna un an în minus. Când am zărit turnul, bătrânul devenise un tânăr chipeş, de parcă ar fi fost Oren, prinţul din povestea aceea cu fluturi pe care mi-ai spus-o tu. Ne-am oprit în faţa porţilor uriaşe. Erau legate cu lanţuri şi un lacăt uriaş, aproape cât casa asta din cărămidă roşie. Pentru o clipă i-am zărit chipul Emuriei şi i-am auzit vocea.



– Minunea mea, îi spunea tânărul, voi distruge toate lanţurile care te ţin prizonieră în acest turn, o pot face. Mi-a trebuit o viaţă pământeană ca să ajung la tine, pentru că trebuia să-ţi spun marele secret.



Apoi, i-a vorbit într-o limbă pe care n-am înţeles-o. Tot ce-mi mai amintesc din visul meu este că fata i-a aruncat o cheie. I-a spus că este cheia cu care va putea descuia porţile într-o zi. Însă, era o cheie atât de mică în comparaţie cu marele lacăt!



– Iubitul meu, acum, tu ai cheia, iar eu cunosc secretul. A mai rămas puţin până când…



– Şi, m-am trezit. Dar vocea Emuriei n-o voi uita niciodată! Ştii, uneori nu mai înţeleg dacă sunt vise, sau dacă trăiesc aievea.



– Tica, într-o zi vom afla şi noi secretul acestui tărâm.



(Fragment din volumul O poveste cu pitici, de Atena Gabriela Stochiță)


coperta poveste pitici

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite