Ţara celor şapte viteji şi a Zânei Zânelor, de Petre Crăciun





(din antologia ”Cartea basmelor”, in curs de apariție)


Cu mult amar de vreme în urmă, trăia pe pământ un împărat bătrân şi neputincios. Împărăteasa murise cu ani în urmă, lăsându-l cu o minunăţie de fată de crescut. Ilincuţa era leită împărăteasa: cu părul bălai, cu ochii albaştri ca cerul curat, cu obrajii rumeni, ca doi sori în plină putere. Avea grijă Măria Sa mai ceva ca de ochii din cap de frumoasa lui fiică, mai cu seamă că, prin preajma împărăţiei, se tot învârtea un zmeu puternic şi tânăr, tare doritor să se însoare cu minunăţia de fată.



Tocmise împăratul şapte fraţi, fiii Zânei Zânelor, căliţi în războaie, să stea tot timpul pe lângă Ilincuţa, nădăjduind că zmeul avea să se simtă descurajat, renunţând la planurile sale mârşave. Iar în acest timp, Măria Sa se aștepta să vină peţitori pe măsură, dintre care fiica sa să-l aleagă pe cel drag. Tare mult îşi dorea împăratul să lase sceptrul împărătesc din mână şi să-l dea acelui fiu de împărat care avea să cucerească inima fiicei sale.



În ziua în care Ilincuţa împlinea 18 ani, erau vestiţi primii peţitori. Toată curtea împărătească era numai un cântec de voie bună şi de nădejde. Dar exact în noaptea dinainte, zmeul făcu ce făcu şi intră pe furiş în palatul împărătesc. Destupă o sticlă fermecată, din care ieşi un abur care îi adormi pe loc pe toţi cei şapte flăcăi, tocmiţi pentru a o păzi pe prinţesă. Apoi o luă în braţe pe Ilincuţa şi plecă spre palatul său blestemat, unde îl aştepta Baba Cloanţa, nimeni alta decât mama sa.



De dimineaţă, când auzi cele petrecute peste noapte, împăratul era să moară de inimă rea. Cum era cu putinţă să fie furată fata din mâinile a şapte voinici cum nu mai erau alţii în împărăţie? Vinovaţii stăteau spăşiţi, aşteptând cea mai groaznică pedeapsă din partea Măriei Sale. Dar împăratul era un om bun şi nu se gândea să le facă rău. Îi trimise degrabă în cele patru zări pentru a o elibera mai repede pe fiica sa din mâinile ticăloase ale zmeului.



În această vreme, Ilincuţa plângea de sărea cămaşa pe ea, văzând că a ajuns slugă la zmeu. Ştia şi ea tot felul de poveşti cu prinţese şi zmei şi nu erau liniştitoare. Fiica împăratului căuta să-şi păstreze cumpătul, chiar dacă inima ei era plină de amar.



După trei zile, zmeul veni acasă cu Ilie, primul flăcău care plecase în căutarea prinţesei. Îl prinsese la porţile palatului şi îi pusese gând rău.



– Ia te uite pe cine am prins eu, zise zmeul. Priveşte-l bine, Ilincuţă, că doar acum ai să-l mai vezi viu şi nevătămat.



Ilincuţa începu să plângă de mila băiatului, iar zmeul se îmbună pentru o clipă:



– Îi las viaţa, dacă până mâine de dimineaţă împânzeşte ţara asta, cam secetoasă de felul ei, cu râuri mari şi unduitoare.



Flăcăul plecă din palatul zmeului, se duse val-vârtej la mama sa, Zâna Zânelor şi îi spuse cu lacrimi în ochi:



– Mămucă, la grea încercare m-a pus zmeul: până mâine de dimineaţă trebuie să-i împânzesc ţara cu ape curgătoare.



– Şi numai pentru atâta lucru plângi tu, flăcău în toată legea? Mergi şi te odihneşte pentru că asta este numai treaba mea. Iar mâine să-i arăţi apele ticălosului de zmeu.



A doua zi, voinicul era în curtea zmeului, arătându-i acestuia un adevărat râu, care înconjura palatul. Tare mult se miră zmeul, dar îşi călcă pe inimă şi îl trimise acasă pe fecior.



Peste o zi, îl prinse pe al doilea voinic, numit Mărgărit. Ca şi rândul trecut, fata începu să plângă, iar zmeul se învoi să îl ierte dacă avea să îi ridice peste noapte un rând de dealuri şi de munţi înalţi, plini de păduri bogate. Viteazul merse şi el la mama sa şi a doua zi de dimineaţă, palatul zmeiesc era înconjurat de dealuri blânde, înspre Miazăzi, şi de munţi semeţi, înspre Miazănoapte. Tare mult să miră zmeul ce ceea ce vedea, dar îi dădu drumul băiatului, aşa cum făgăduise.



Al treilea flăcău, Vladimir, îi făcu zmeului câmpii mănoase, pline de grâne şi păduri cât vedeai cu ochii, iar al patrulea, Dumitru, umplu munţii cu bogăţii nemaivăzute: aur, argint şi tot felul de alte metale folositoare pentru oameni.



Cel de al cincilea flăcău, Victor, făcu, după dorinţa zmeului, o întindere mare de apă în partea Răsăritului, iar al şaselea, numit Petre, aduse păsări cântătoare şi o muzică ce umplea toate plaiurile, de-ţi venea să o asculţi tot timpul.



În cea ce a şaptea zi, zmeul îl prinse şi pe Prâslea, cel mai mic dintre fraţi. Nu ştiu cum se face, dar Ilincuţa prinsese drag de acest flăcău, cel mai vesel şi mai plăcut la privire. Aşa se face că fiica împăratului începu să plângă de mila viteazului, dar zmeul nu se lăsa convins, mulţumit de felul cum ceilalţi şase schimbaseră ţara, altădată atât de aridă şi de întristătoare.



– Zmeule, cruță-i viaţa acestui viteaz, iar el îţi va aduce ceea ce lipseşte acestei ţări ca să fie una bogată şi plăcută în faţa lui Dumnezeu.



– Ce-i mai lipseşte acestei ţări? Are munţi, dealuri, ape curgătoare, câmpii pline de roade, păduri, bogăţii ale subsolului, ieşire la o mare nemărginită şi muzică peste toată această întindere. Ce mi-aş mai putea dori?



– Zmeule, nu prea eşti în apele tale! Cum poate fi o ţară, mai ales una atât de îndestulată, fără oameni? Unde s-a mai văzut una ca asta? Lasă-l pe acest flăcău să umple ţara cu oameni şi apoi am să mă căsătoresc cu tine.



Zmeul se frecă la tâmplă, socotind că prinţesa avea dreptate. Apoi căzu la învoială şi îl lăsă liber pe Prâslea. Acesta plecă degrabă la mama sa, Zâna Zânelor, îi ceru ajutorul şi, peste noapte, ţara se umplu de oameni drepţi, harnici şi viteji cum nu mai găseai în altă parte.



Tare mult se bucură zmeul, văzând că acum are cine să-i muncească holdele nesfârşite de grâne, să-i prindă peştele din apele adânci şi bogăţiile din străfundul munţilor. Dădu tuturor poruncă să muncească zi şi noapte pentru el, iar palatul începu să se pregătească de nuntă, pentru că tare nerăbdători erau zmeul şi Baba Cloanţa să-i pună pirostriile fetei de împărat…



Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, cum se spune pe la noi, pentru că Prâslea veni cu fraţii săi şi, cu ajutorul acelor oameni, l-au prins pe zmeu când îi era lumea mai dragă şi i-au făcut de petrecanie. Iar pe mama spurcăciunii au trimis-o cale de nouă mări şi nouă ţări, acolo unde este mereu întuneric şi numai bufniţele răzbat.



De atunci, acea ţară făcută de cei şapte viteji şi de mama lor, Zâna Zânelor, luă numele de România, iar pe scaunul său urcă Prâslea, cu Ilincuţa de-a dreapta sa. Oamenii i-au primit cu bucurie şi i-au ascultat ca pe nişte cârmuitori drepţi şi înţelepţi.




Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite