Călătorie în spicul de grâu, basm de Petre Crăciun (din volumul Basme pentru familia mea, ed. Zorio 2014)





Într-o țară frumoasă, cu oameni harnici și buni, trăia odată un morar, pe numele său Vasile. Omul nostru era cumsecade, harnic și iubitor de muncă dreaptă, așa cum îi stă bine unui adevărat gospodar. Se însurase la timpul lui, luând o femeie de prin partea locului, pe Măriuca. Punând laolaltă strânsura lui de flăcău cu zestrea nevestei, agonisise o mică avere, numai bună să intre cu inima curată în viață. Meșteșugul de morar îl moștenise de la tătâne-său, moș Gheorghe, unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați morari din toată împărăția.
Azi așa, mâine așa, treburile îi mergeau ca pe roate lui Vasile, care nu se putea plânge nici de muncă, nici de mușterii la Moara din Vale.
La un an de la nuntă, se născu Ionaș, căruia oamenii îi spuneau, lesne de înțeles de ce, Fiul Morarului. Mare veselie se lăsă pe toată valea, iar vreme de trei zile și trei nopți nu tăcură lăutarii, care cântau pentru fala părinților și fericirea noului venit pe lume.
Când i se tăie moțul, lui Ionaș i-au psu părinții și nănașii mai multe obiecte pe o tavă de argint: o monedă strălucitoare de aur, o jucărie, o carte, o seceră și un spic de grâu. După ce gânguri câteva clipe în limba lui nedeslușită de ai săi, băiatul duse mâna și apucă fără să stea pe gânduri spicul de grâu.
– Morar se face, este băiatul lui tata, se bucură Vasile, fără să stea pe gânduri.
Iar mesenii au zis și ei la fel, pentru că nimeni nu avea o altă tălmăcire a gestului.
Ionaș creștea iute, iubit de Măriuca și de Vasile. Era vesel, mâncăcios și dorea să i se dea toată atenția din lume. Ferească sfântul să îl lași din mână dacă el nu dorea. Făcea un tărăboi, de se mirau toți oamenii veniți cu treburi la Moara din Vale.
Când se făcu de câțiva anișori, băiatul dădu primele semne care începură să îi supere pe părinți. Făcea mofturi la mâncare, plângea iute dacă îl supăra ceva sau cineva și greu îi intrai în voie. Una, două, îi ploua și îi fulgera din senin, de nu mai știai unde să te mai ascunzi ca să nu îl superi. Și, doamne, ce gură mai avea Fiul Morarului...
Vasile zise că anii aveau să vindece pornirile feciorașului său, dar uite că nici Măria Sa, Timpul, nu fu în stare că corecteze ceea ce crescuse strâmb în purtarea lui Ionuț. Bietul om se duse la cei mai înțelepți ca el și ceru sfatul. Toți ascultau și nu știa ce să zică, ce vorbe de încurajare să îi spună părintelui nefericit.
Într-o zi veni la moară o țigancă cerșetoare, din cele care umblă cu cărțile de citit viitorul, iar Măriuca o chemă în odaie pentru a se sfătui cu ea. Țiganca puse cărțile pe masă, le suci, le răsuci și zise în cele din urmă:
– Duducuță, feciorul ăsta al dumitate, a plecat pe un drum stâmb.
– Aoleu, femeie, nu mă speria mai tare! Dar drumul ăsta nu are și îndreptare?
– Îndreptarea va veni pe negândite și de unde nu te aștepți. Atâta vă spun: luați moțul copilului și dați-l la popă să îl sfințească și să îi citească de gânduri bune.
Măriuca îi spuse bărbatului cele aflate de la țigancă și la cea dintâi slujbă merse cu moțul băiatului la popă. Acesta îl sfinți cum putu mai bine, îl stropi cu aghiazmă, apoi îi citi din Cartea Sfântă.
Ionaș creștea la fel de repede, dar purtările sale nu se schimbau.
Ca să mai uite de ale lui, Vasile morarul începuse să îl ia cu el prin diferite locuri, nădăjduind că dacă vede mai multă lume necunoscută avea să se dea și el după ceilalți. Odată veneau de la târg, cu trăsura, când pe marginea drumului apăru un copil sărman, căruia îi curgeau hainele după el. Milos din fire, bărbatul de opri să îi dea ceva de pomană.
– Cum te cheamă, copil sărman? întrebă Vasile.
– Gheroghiță mă cheamă, om bun și am plecat de acasă pentru a căuta un codru de pâine. Ai mei sunt bolnavi și mai am șase frați care cer de mâncare.
– Uite aici o traistă de mălai și o bucată de șuncă, să vă ajungă barem vreo două zile, zise Vasile. Și dacă ești bun de muncă, să treci pe la Moara din Vale, că oi găsi eu ceva pentru tine de lucru.
Ionaș se uita chiorâș la băiat și începu să plângă cât îl ținea gura:
– Tătucă, de ce îl iei la noi acasă? Nu vezi cât este de trențăros?
– Fiul meu, cum poți vorbi așa? Este un copil sărman și datoria noastră este să fim milostivi cu cei care nu au ce duce la gură.
– Dar nu vreau să vină, nu-mi place de el, zise plângând Ionaș. Te spun lui mama dacă îl chemi la noi.
Gheroghiță se uită trist către morar, lăsând ochii în pământ.
– Mulțumesc pentru gândurile bune, dar eu rămân cu ale mele. Nu vreau să vă pricinuiesc necazuri cu feciorul, zise băiatul sărman.
Tare mult se necăji Vasile, iar în seara aceea îi ținu o adevărată lecție lui Ionaș. Ți-ai găsit! Neobișnuit cu dojana, copilul, care acum avea șapte ani, plânse toată seara, ridicând casa în picioare.
– Ce-i de făcut, omule? întrebă femeia, punându-și mâinile în cap. Eu simt că îmi iau câmpii...
– Măriuco, am stat de vorbă cu niște drumeți și mi-au spus că în împărăția vecină este un mare înțelept, care stă mai mult pe lângă împărat. Am să umplu mai mulți saci cu făină, ca să am de plată, și voi merge la acesta pentru a cere un sfat. Nădăjduiesc să ajungem la un liman.
Așa făcu. Peste trei zile plecă omul nostru de acasă și ajunse cu destulă dificultate la înțeleptul Barbă Căruntă, cel care nu avea pereche în cele patru vânturi. Bătrânul îl ascultă nu multă luare aminte pe morar, apoi îi zise îngândurat:
– Fiul meu, feciorul domniilor voastre are un drum neterminat. Va trebui să plece într-o călătorie, unde se va întoarce alt om.
– Ce fel de călătorie, înțeleptule?
– Mai multe nu îți pot spune, dar nu va mai trece mult și Ionaș va trebui să plece.
– Să merg și eu cu el, zise Vasile. Copilul nu a plecat niciodată de acasă.
– Nici să nu te gândești să îl oprești. Va fi călătoria lui și nu va lua pe nimeni cu el.
Vasile morarul rămase gânditor, dar alte vorbe nu obținu de la Barbă Căruntă. Se mulțumi și cu acestea și plecă spre casă pentru a duce vestea bună numai pe jumătate.
Pe drum găsi o cățelușă care avea piciorul rupt. O luă acasă și o îngriji vreme de câteva zile, până se vindecă. Bucuroasă că scăpase cu bine, cățelușa, care nu era una ca toate celelalte, îi spuse morarului:
– Mulțumesc ție, om bun, acum mă pot întoarce liniștită la puișorii mei care mă așteaptă acasă nemâncați. Nici nu știi cât de curând am să îți întorc și eu binele pe care mi l-ai făcut acum.
În acea clipă, Ionaș își făcu apariția și, văzând-o pe cățelușă, începu să fugă din toate puterile după ea. Speriat, animalul se puse pe alergat și scăpă cu fuga, uitându-se înapoi de după gard.
– Acum mă fugărești, zise cățelușa, dar nu mai mai trece mult și vei avea nevoie de mine.
Ionaș ridică din umeri, semn că nu avea cum să se întâmple una ca asta.
Omul nostru se bucură de fapta sa și de promisiunea cățelușei, dar se întristă de purtarea feciorului său, pe care nu o înțelegea. Apoi gândul i se îndreptă la călătoria pe care avea să o facă Ionaș. Nu știa și pace despre ce călătorie vorbise înțeleptul.
Era din ce în ce mai abătut. Începuse să lipsească de acasă, plimbându-se singur prin pădure și prin lanul de grâu care străjuia locul unde se afla moara. Dorea să fie singur cu gândurile sale, cu amărăciunea care pusese stăpânire pe el.
Într-una din zile, când se întorcea din pădure, întâlni doi oameni necunoscuți care trăgeau după ei o capră și acea bătrână.
– Ziua bună, au spus străinii.
– Bună să vă fie inima, dar ce vânt vă aduce prin aceste meleaguri? zise Vasile. Nu prea sunteți de pământ.
– Cu amărăciunea asta de viață, zise cel mai în vârstă. Am fost toată viața brutar, dar un răuvoitor mi-a dat foc la toată agoniseala și am rămas pe drumuri, doar cu omul ăsta și cu capra.
– Dacă nu aveți unde pune capul pe pernă, mergeți la mine acasă. S-o găsi o bucată de mămăligă și pentru voi.
Bucuroși, oamenii au mers cu morarul, fiind ospătați cu voie bună și cu inima ușoară. Măriuca le pregăti cea mai frumoasă odaie pentru noapte, iar fostul brutar și cu omul lui s-au dus la culcare ca niște adevărați domni.
Dis-de-dimineață, bucuros de primirea făcută, oaspetele cel în vârstă își luă rămas bun de la Vasile:
– Ai fost om cu noi, vom fi și noi cu tine. Numele meu este Tudor și am să-i fiu de mare ajutor feciorului tău cât de curând, zise acesta.
Tare se miră morarul, dar nu puse nicio altă întrebare, înțelegând că cei doi nu veniseră întâmplător la Moara din Vale.
În acel timp, veni Ionaș, care începu să râdă când îi văzu pe cei doi străini.
– Ce urât sunteți îmbrăcați, ce straie rupte și murdare. Nu vă este rușine să umblați ca niște cerșetori?
– Hainele contează mai puțin și sufletul mai mult, zise fostul brutar. Iar tu, copile, uită-te bine la mine pentru că ne vom mai întâlni pe lumea asta.
Ionaș se strâmbă la bătrân și plecă la ale lui, lăsându-l pe Vasile cu fața aprinsă de rușine.
– Nu pune la inimă, zise Tudor, acest copil nu va grăi mereu ca acum.
– Să te audă Dumnezeu, supuse morarul, cu gândurile la necazul care căzuse peste el.
Nu peste multe zile, Ionaș dispăru de acasă. Se juca în ogradă, cu o mâță, iar o femeia care o ajuta pe Măriuca la treabă îl scăpă din ochi numai câteva clipe. De ajuns ca băiatul să dispară. Imediat se duse vorba la Moara din Vale și toți bărbații plecară în cautarea copilului. Unii plecară în susul râului, alții în pădure, iar Vasile împreună cu Măriuca merseră spre lanul de grâu care începuse să se coacă.
După mai bine de două ceasuri, morarul și nevasta lui l-au găsit pe Ionaș în mijlocul lanului de grâu, cu fața în soare, cu fața palidă și fără cunoștință. Bărbatul îl luă în brațe și îl duse imediat în odaia lui. Cu toate stăruințele, băiatul nu își revenea din leșin. Câte nu au încercat, câte nu i-au dat... Nu a mers nici cu săruri, nici cu descântece, nici cu rugămințile Măriucăi, sfâșietoare de ți se rupea inima. Ionaș parcă era numai pe jumătate acolo. Cu corpul în patul său, printesc, iar cu sufletul departe, departe.
După trei zile, dădu primul semn de viață. Deschise ochii, trezit de gălăgia oamenilor care începuseră să secere grâul.
– Mămucă, ce se aude afară? zise el, cu o voce blajină, cum nu avusese până atunci.
– Sunt oamenii, dragul mamei, au venit la muncă. Este vremea secerișului. Tu cum te simți, fiul meu?
– Mămucă și tătucă, tocmai ce am revenit dintr-o lungă și folositoare călătorie, zise băiatul. Și tare mult îmi doresc să vă povestesc și vouă, mai ales că acum sunt cu totul alt om.
Morarul simți că îi dau lacrimile. Fiul său vorbea așa cum își dorise dintotdeauna.
– Să ascultăm povestea, zise Vasile. Abia aștept să ne spui pe unde ai umbat în acestă neobișnuită călătorie.
– Tătucă, tocami m-am întors dintr-o... Călătorie în spicul de grâu.
Speriată de cel auzite, Măriuca își făcu la repezeală o cruce și puse mâna pe fruntea fiului său. Fierbințeală nu avea, slavă Domnului. Și atunci de ce vorbea atât de ciudat?
– Mămucă, stai liniștită, nu mi-am pierdut mințile. Eu aș spune chiar că mi le-am regăsit. Mai țineți minte ce am apucat eu la tăierea moțului?
– Un spic de grâu, zise Vasile.
– Și tu, tătucă, ai tălmăcit că aveam să mă fac morar, așa ca tine. Alta era citirea cea bună. În dimineața când am plecat de acasă, m-am dus direct în lanul de grâu. Nu știu ce mă chema acolo unde nu fusesem niciodată. Era ceva peste voința mea, peste gândurile mele. Parcă mă duceau picioarele singure. Aproape am fugit, urmând o cărare de care nici nu știam. Am ajuns în scurtă vreme și am început să mă rotesc prin lanul de grâu, ca și cum aș fi dansat de unul singur. Era ca o horă în care intrasem fără să știu ce fac. M-am învârtit vreme îndelungată până ce am amețit. Știu că am căzut la pământ, cu fața în sus, acolo unde m-ați găsit voi. Am văzut pentru o clipă soarele, apoi am închis ochii și am adormit. Când m-am trezit, eram într-o altă lume.
– În ce lume erai, copilul meu? întrebă speriată Măriuca.
– Eram în Spicul de grâu, spuse sigur pe el Ionaș. Prima dată nu am știut unde am ajuns. Îmi aduc aminte că era o lumină gălbuie și multă liniște. Parcă eram pe un alt tărâm. Am stat o vreme să mă dumiresc unde sunt și dacă am văzut că nu vine nimeni la mine, am început să plâng. Așa cum făceam eu înainte. Un plâns din acela care vă supăra pe voi amândoi. Cred că am plâns vreun sfert de ceas, când a apărut cățelușa pe care o gonisem eu în urmă cu câteva zile.
– Ai văzut? Ți-am spus eu că vei avea nevoie de mine, a spus ea.
– Ai venit să mă dojenești?
– Nu, am venit pentru a te ajuta. Eu sunt bună la suflet și vreau să îl răsplătesc pe tatăl tău care m-a salvat de la moarte.
– Poți să pleci, am să văd eu ce voi face. Dar până să pleci, spune-mi unde mă aflu. Parcă este o altă lume.
– Ai dreptate, pentru că te afli în Spicul de grâu.
– Cum să fiu în Spicul de grâu? Așa ceva nu este posibil. Eu sunt mai mare, iar el mai mic. Nu pot încăpea acolo.
– Așa ți se pare, dar te încredințez că așa este. Și dacă nu mai ai nevoie de mine, am să merg la puișorii mei, care sunt mai copți la minte decât tine.
Și a plecat. Am început să caut o ieșire din încăperea întunecată în care mă aflam, dar peste tot dădeam de un perete gălbui, ca o scoarță de copac foarte tare. Nu am găsit nicio ieșire și am început din nou să plâng, și mai tare decât prima dată. Speriat că nu vine nimeni, am strigat-o pe cățelușă.
– Cățelușo, te rog să vii la mine. Îți făgăduiesc că am să fiu ascultător și nu voi mai râde de tine.
Iar cățelușa a venit destul de repede.
– M-am întors pentru binele făcut de tătâne-tău. Tu nu meritai să-mi pierd vremea cu tine. Ești un fecior răzgâiat, care se gândește numai la el.
– Cățelușo, te rog să mă ierți, nu mai fac.
– Și mă vei asculta?
– Da, voi fi ca un mielușel de cuminte. Numai să scap de aici, din Spicul de grâu.
– Ehei, nu este chiar așa de ușor cum crezi tu. Pentru asta va trebui să ai răbdare și să treci prin mai multe încercări. Te prinzi să fii ascultător?
– Mă prind.
– Și cuminte?
– Și cuminte, promit.
– Și harnic?
– Mă va pune cineva să muncesc?
– În Spicul de grâu toată lumea muncește pentru a-și câștiga bucata de pâine. Vei fi și harnic?
– Voi fi, cățelușo, ce să fac, vai de zilele mele. Dar făgăduiești că ai să mă duci la mămuca și la tătuca?
– Făgăduiesc, dar când te voi duce, vei fi alt copil. Unul de toată isprava, așa cum își doresc părinții tăi.
Atunci cățelușa a împins cu lăbuțele o portiță pe care eu nu o văzusem. Am intrat într-o altă cămară, la fel de întunecată. Am aflat că se numea Odaia noilor veniți. Acolo am stat ceva vreme, și începusem să mă plictisesc.
– Nu mergem mai departe?
– Nu putem merge numai noi, avem nevoie să ne însoțească altcineva.
Peste puțină vreme a venit un băiat ceva mai mare decât mine. M-am uitat cu atenție la el. Parcă îl mai văzusem undeva.
– Mă recunoști? m-a întrebat băiatul. Eu sunt Gheorghiță, sărmanul trențăros pe care l-a milostivit tatăl tău, iar tu ai râs de mine...
– Iartă-mă, Gheorghiță, nu am știut ce fac. Am fost rău și mi-a plăcut să râd de oameni.
– Dar eu nu te supărasem cu nimic, voiam doar să câștig o bucată de pâine pentru cei șase frați ai mei.
– Te vei răzbuna pe mine? am întrebat eu cu spaimă.
– Nicidecum, pentru că în Țara Spicului de grâu nu există răzbunare. Doar bunătate și hărnicie.
– Îți mulțumesc din suflet, voi face tot ce îmi ceri și nu voi ieși din cuvântul tău. Și cățelușa îți poate spune cât de ascultător am devenit de când mă aflu aici.
Cățelușa dădu din coadă, în semn că baiatul spunea adevărul.
– Dacă este așa, să mergem, pentru că avem un drum lung de făcut până vom ajunge la capăt.
Iar Gheorghiță ne duse prin tot felul de cămări, unele mai mari, altele mai mici, dar toate rotunde, ca un bob de grâu și luminate în gălbui. Fără el nu am fi știut în ruptul capului să mergem mai departe, pentru că un drum mai întortochiat nu am văzut de când mă știu.
– Și unde te-a dus? întrebă Vasile, nerăbdător să audă urmarea poveștii.
– După un drum lung, care mergea în sus, numai în sus, am ajuns într-o cămară mai mare, unde feluriți oameni încărcau făină și o puneau în saci. Se numea Cămara sacilor de făină. Gheorghiță mi-a spus că trebuie să muncesc cot la cot cu oamenii de acolo, care erau și mai mari, dar și copii de vârsta mea. Noi, cei mai mărunței, umpleam sacii, iar cei mai mari îi luau în spinare și îi duceau altundeva. Am muncit până seara, fără nicio pauză. Mi se făcuse și foame, dar nu mânca nimeni, așa că am tăcut mâlc și mi-am văzut de treabă. Cățelușa venea din când în când la mine și mă încuraja, spunându-mi că altă cale să ajung acasă nu era.
Pe seară, după ce încărcasem zeci de saci cu făină, Gheorghiță ne-a făcut semn să ne oprim.
– Ajunge pentru astăzi. Mergem la masă, iar mâine o luăm de la început. Am mers cu toții la masă și am mâncat o mâncare sărăcăciasă, de care aici, mămucă dragă, nu m-aș fi atins nici în ruptul capului. Cel mai mult mi-a plăcut pâinea, care abia atunci fusese scoasă din cuptor. Am mâncat tot, cum nu mi s-a întâmplat de când mă știu și am mers la culcare în niște paturi de lemn, în care dormeam câte trei copii. Eu am nimerit cu Săndel și Marinică, un frate mai mic al lui Gheorghiță. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă supăr pentru că nu aveam pătucul meu cald și primitor. Eram așa de obosit încât aș fi dormit și pe scândură.
Ne-am trezit odată cu zorii și am început din nou să încărcăm saci. Parcă erau și mai mulți decât în prima zi. Munceam fără să spun nimc, eu care înainte plângem din orice. Cea de a doua seară a venit ca o adevărată binecuvântare. Când am ajuns în patul sărăcăcios, am văzut că cei doi băieți mă lăudau pentru hrănicia mea. Așa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată și chiar am crezut că mă iau în șagă. Dar ei vorbeau drept, pentru că așa li se păruse.
– Este bine să fii lăudat pentru hărnicia ta, așa este? zise Vasile.
– Drept este, tătucă, dar eu nu știam cum era gustul laudei pentru așa ceva. Fapt este că în dimineața următoare, Gheorghiță mi-a spus că vremea șederii în Cămara sacilor de făină se terminase și avea să mă ducă mai departe, unde mă așteptau alte încercări. Iar după un drum la fel de lung, tot în sus, am ajuns într-o altă încăpere, numită Cuptorul de pâine pentru nevoiași. Acolo era mai multă lumină, poate și pentru că urcasem atât de mult în susul Spicului de grâu și mult mai multă căldură. Tătucă, cine crezi că era brutarul cuptorului?
– De unde să știu eu, păcatele mele, că de când mă știu nu am călătorit prin spice de grâu...
– Tudor, brutarul bătrân pe care l-ai ospătat și găzduit domnia ta în urmă cu câteva zile...
– Aha, de asta zicea el că nu vei rămâne copilul care erai atunci. Știa el ce știa...
– Așa este tătucă, pentru că imediat cum a dat cu ochii de mine, mi-a spus: Ai văzut că ne-am mai întâlnit? Ți-am spus eu să îmi ții minte chipul?
– Am văzut și tare rău îmi pare pentru vorbele mele nechibzuite. Dar să știți că acum m-am schimbat. Pot să depună mărturie cățelușa și Gheorghiță. Așa este?
– Adevărat grăiește, zise băiatul. A făcut o treabă foarte bună la Cămara sacilor de făină.
– Să-l vedem cum muncește și la cuptor, zise Tudor, iar apoi, dacă vom fi mulțumiți, îl vom lăuda și noi. Până atunci, dragul meu Ionaș treci lângă ceilalți copii. Împreună cu ei vei da la mâna făina ajutorelor mele. Ai înțeles ce ai ce făcut?
– Am înțeles, am zis eu cât se poate de cuminte.
– Nu ți se pare greu, nu ai nimic de zis?
– Nimic, sunt nerăbdător să mă apuc de treabă.
Brutarul m-a privit cu ușoară neîncredere, nefiind prea convins că aveam să muncesc alături de ceilalți. Dar eu eram cât se poate de hotărât să îmi văd de treabă pentru a ajunge mai repede acasă.
Trei zile am muncit la Cuptorul de pâine pentru nevoiași. Era mai greu decât la vechiul loc pentru că aici trebuia să ne mișcăm ca săgeata și era atât de cald după ce erau pornite cuptoarle... Parcă eram în miezul soarelui... Seara primeam aceeași mâncare sărăcăciasă și un codru mare de pâine făcută de noi. Eram atât de ostenit, încât aș fi mers direct la culcare, alături de ceilalți copii și oameni mari. Ca și dincolo, nimerisem cu alți doi copii în pat. Erau copii sărmani, dintre care unul era orfan. Mi-au povestit viețile lor nefericite și am plâs de mila lor. Mai ales a lui Traian, căruia îi muriseră ambii părinți și rămăsese pe drumuri de la șapte ani. Tătucă, dacă va fi dat să ne mai vedem, vreau să îi luam la noi pe amândoi, să aibă și ei un adăpost deasupra capului.
– Îi luăm, fiul meu, spuse morarul, cu ochii în lacrimi. Auzea și nu-i venea să creadă cât de mult se schimbase Ionaș după Călătoria în Spicul de grâu.
– Dar să vă spun mai departe. Pâinea făcută de noi era trimisă pentru hrana oamenilor nevoiași, a bătrânilor și a oamenilor singuri care trăiau undeva în alte cămări ale Spicului de grâu. Erau mulți oameni sărmani și trebuia să coacem sute de pâini pe zi pentru a ajunge tuturor. Dar nu conta, eram bucuros că pot face și eu ceva pentru acești năpăstuiți. Brutarul văzuse că eram cu totul schimbat și era foarte mulțumit de mine. În cea de a doua seară m-a luat lângă el și chiar m-a suit pe picioarele lui.
– Ionaș, ia să vedem dacă ești alt copil. Cum ți se mai par hainele mele? Tot rupte și murdare?
– Mă rușinez de cele spuse de mine, nenea Tudor. Ai avut dreptate când spuneai că sufletul trebuie să fie curat, nu hainele.
– Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse brutarul. Vasile moraru o să fie mulțumit de ce flăcău îi trimit înapoi.
În cea de a treia zi am muncit la fel de mult ca și în primele două. Era cald, mă dureau mâinile, dar simțeam că sunt alt copil.
Seara, înainte de culcare, brutarul a adunat toată suflarea în brutărie, după ce fuseseră oprite cuptoarele. Nu știam de ce și eram curios să văd ce se întâmplă. Erau acolo toți. Și cățelușa și Gheorghiță, până și copiii cu care dormisem în pat în Cămara sacilor de grâu.
Nenea Tudor nu știa cum să înceapă. Se fâstâcea și se codea ca o fată mare. Până la urmă a zis:
– Oameni buni, v-am adus aici pentru că mâine de dimineață băiatul ăsta nou, Ionaș, Fiul Morarului, se va întoarce acasă. A făcut treabă bună la noi, în Spicul de grâu. A muncit, a fost ascultător, nu a făcut nazuri, cum făcea acasă la domnia sa și nu a supărat pe nimeni cu vorba. Ei, ce spuneți, merită să se reîntoarcă acasă, la ai lui?
– Merită, merită, strigară toți oamenii, în cor.
– Este acum alt om?
– Este un copil de toată isprava, spuse Gheorghiță.
– Atunci să ne luăm la revedere de la el. Dar nu pentru totdeauna, pentru că se întâlnește munte cu munte, dar om cu om.
M-au strâns la piept toți oamenii din Spicul de grâu, iar copii cu care am dormit în pat, prietenii cei mai apropiați, m-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Văzându-i cum mă laudă și se mândresc cu mine, începuse să îmi pară rău că urma să vin acasă.
În noaptea accea m-am culcat ca de obicei cu noii mei prieteni, întrebându-mă cum aveam să revin acasă. Mă întrebam dacă avea să mă conducă cățelușa sau Gheorghiță. Peste noapte am visat că alunec pe un burlan mare, care mă duce undeva la rădacina grâului. Alunecam și pe măsură ce mergeam mai jos, vedeam imagini din viața mea de până atunci. Nu erau amintiri cu care să mă laud. Îmi aduc aminte că am căzut la pământ de la mică înălțime, cu fața în sus. Acolo m-ați găsit voi, dar eram atât de slăbit, încât mi-a trebuit un timp până să îmi revin.
Tătucă și mămucă, asta a fost Călătoria mea în Spicul de grâu.
Vasile și Măriuca stăteau pironiți locului, fără să poată spune o singură vorbă. Acum înțelegeau și ei rostul alegerii pe care copilul o făcuse la tăierea moțului: Spicul de grâu.
Din acel moment, Fiul Morarului deveni cu adevărat copilul pe care Vasile și-l dorise dintotdeauna. Era cuminte, iubitor, dar și milos din cale afară. Călătoria în Țara Spicului de grâu îi folosise pentru a căpăta înțelegere pentru oamenii loviți de soartă.
La o vreme după reîntoarcerea lui Ionaș din ciudata, dar binecuvântata calătorie, la Moara din Vale își făcu apariția cățelușa, însoțită de trei pui dolofani, care fugeau după ea.
– Uite că am venit și eu, părea să spună cățelușa, privindu-l complice pe Ionaș. Numai ei știau prin câte trecuseră împreună.
Copilul o primi cu drag și îi facu un adăpost călduros împreună cu tătâne-său.
Nu mai trecu mult și Moara din Vale avu alți oaspeți: de data aceasta veneau dinspre lanul de grâu Gheorghiță, fratele său, Marinică și Traian, copilul orfan. Ionaș îi primi și pe ei cu brațele deschise, bucuros că își putea revedea și primi în casă prietenii din Spicul de grâu.
De atunci, morarul nostru era în al noulea cer. Dumnezeu îi dăduse tot ceea ce își dorise pe lume.

Grafica de Anca Smărăndache

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite