Cărăușul de departe, de Sînziana Popescu





Covorul de nori albi și pufoși se întindea sub avion de parcă ar fi fost o imensă plasă de siguranță. Soarele strălucea cu putere, accen tuând pufoșenia norilor, iar cerul din jur era atât de albastru, încât, vă spun drept, nu părea să aparțină Tărâmului oamenilor, ci mai degrabă celui din care vin eu. Pentru că arăta întocmai așa cum ar trebui să arate un cer senin din Celălalt Tărâm. Sau, dacă vreți, părea bucățică ruptă dintr-un basm de odinioară, dintre cele cu Iele, Blajini, Zmei, Uriași și Cai Năzdrăvani, povestite pe înserat de bătrânii satului. Știți voi, basmele acelea de adormit pruncii, pe care oamenii obișnuiesc să le spună pe la șezători ca pe niște simple povești, ca și cum nimic din ce ar istorisi ei acolo n-ar putea fi și adevărat la o adică. Cu alte cuvinte, totul arăta de parcă în orice moment un Balaur alb, bine ascuns între nori, ar fi putut să-și facă brusc apariția și să sufle năprasnic spre avion, lăsând flori de gheață pe la geamuri. Sau poate, cine știe, din clipă în clipă ar fi putut să-ți sară în ajutor un Cal Năzdrăvan, la fel de alb ca norii din jur. Ar fi putut să-ți răsară ca prin farmec alături pentru a te duce departe de locul nedorit în care trebuia să ajungi, departe de ce urma să vină, departe de ceea ce, din păcate, nu putea fi evitat.


Însă următorul nostru Cărăuș nu aștepta și nu spera nimic. Privea doar plictisit pe fereastră, ca și cum acest zbor cu avionul ar fi fost pentru el unul ca oricare altul. Nu se bucura de vederea norilor, nici de cerul de basm, nici de lumina puternică ce gâdila aripa avionului. Nu vedea în toate acestea semnele prin care natura toată îi ura bun venit pe aceste meleaguri îndepărtate, necunoscute, pline de mister. Nicidecum. Pentru el, faptul că trebuia să stea o vreme în România părea o pedeapsă, nu o recompensă. Astfel că, așa cum era de așteptat, nici nu se putea bucura de nimic. Ba mai mult decât atât, era chiar deranjat de faptul că lumina prea puternică de afară îl împiedica să-și continue jocul nu demult început pe tabletă, reflectându-se mereu în ecran.


Când am reușit în sfârșit să-l reperez pe acest Cărăuș venit de departe, tocmai de la Londra, am zburat în paralel cu avionul lui, în spinarea Păsării Măiestre. Deci vă pot garanta că am avut ceva vreme să-l studiez pe îndelete. Era un băiat de zece veri, cu părul roșcat, crescut până peste ceafă, ochii cenușii, pătrunzători, și fața plină de pistrui. Avea pistrui până și pe vârful urechilor, ceea ce părea să-l stingherească oarecum, însă vă asigur că nu avea niciun motiv real să-și facă griji din pricina asta. Era subțirel ca o trestie și avea o eleganță înnăscută, iar fața lui era atât de frumoasă încât, dacă nu l-ai fi privit atent, îl puteai confunda cu ușurință cu o fată. Lângă el ședea sora lui mai mare, care dormea dusă cu șapca trasă pe ochi, iar ceva mai încolo de ei, pe același rând, stătea un domn uscățiv, cu ochelari, care-i semăna leit. Domnul, nimeni altul decât tatăl băiatului, mormăia întruna în timp ce asculta la căști un CD de învățare a limbii române, iar lângă el era un loc liber.


Am privit cu atenție în jurul Cărăușului. Voiam să văd dacă îmi mai atrage atenția ceva, însă restul pasagerilor erau oameni obișnuiți. Majoritatea se întorceau acasă pentru vacanța de Crăciun. În plus, totul era atât de luminos, de strălucitor în acel avion, încât îți oboseai ochii de pomană încercând să vezi ceea ce în mod obișnuit nu ți-ar fi scăpat. Mi-aș fi putut continua nestingherită cercetările, desigur, doar îmi țineam respirația pentru a nu fi văzută.


Dar chiar și așa, având avantajul invizibilității, deci putând să-l studiez în tihnă fără ca el să mă vadă, la început tot nu m-am dumirit ce caut eu acolo. „De ce el și nu altul?”, mă tot întrebam. „De ce a trebuit să zbor atât de departe de Pădurea Bogății, la niște înălțimi la care doar Balaurii se mai încumetă atunci când vor să provoace stricăciuni în Tărâmul oamenilor, numai pentru a-l întâlni pe acest pui de om?”„De ce tulburarea venea acum de la atât de mare depărtare?”


Nu aș vrea să fiu greșit înțeleasă. Bineînțeles că mai avusesem de-a face cu Cărăuși care nu erau de pe lângă Pădurea Bogății, portalul prin care toți puii de om încercați pătrundeau în Celălalt Tărâm. Unii nu erau din Transilvania, iar alții, mai puțini la număr, nici măcar din restul României, așa că ajungeau la noi venind de peste mări și țări. Dar chiar și așa, vă spun drept că mă obișnuisem deja ca ei să ajungă-n preajma pădurii noastre, nu invers, ca eu să le ies în întâmpinare la mii de kilometri distanță, zburând destul de incomod în spinarea Păsării Măiestre. În plus, vremurile erau grele. Când Andilandi mă rugase să o însoțesc, pentru a-l vedea noi primele pe noul Cărăuș, am simțit-o agitată, chiar înfricoșată. Căci deși după ultima cursă ajunsese în Poiana Vie, mulțumită Cărăușului Tudor, deci Lumina mai crescuse nițel pe meleagurile noastre, tot nu fusese de ajuns. Înainte de aceasta Pasărea Măiastră zăcuse închisă vreme îndelungată în Grădina Ielelor, după ultimele două curse pierdute, iar pe Celălalt Tărâm totul se întunecase. Cerul nostru, de regulă atât de senin, trecuse în stăpânirea Balaurilor lui Mar, iar Luminii îi era tot mai greu să recâștige teren. Era din ce în ce mai puțină. Atât de puțină încât, uneori, aveam impresia că zilele noastre cu cer cenușiu, doldora de dihănii cumplite, erau de fapt tot nopți. Nopți care nu se mai sfârșeau. De asemenea, știam că Mar mai avea de câștigat de partea lui doar opt copii pentru ca întunericul să ne înfulece cu totul. Și pe noi, rezidenții Celuila.


Tărâm, dar și pe oameni.


Așadar, cred că îmi înțelegeți mirarea și teama. Andilandi mă zorise atât ca să văd un străin? Un pui de om care nu ne cunoștea limba și care cu siguranță nu știa mai nimic despre pământurile noastre, despre istoria și legendele noastre, despre noi? Nu doream să mă las pradă deznădejdii, mai ales că aveam atâta nevoie ca Pasărea Măiastră să ajungă iar în tabăra Luminii, însă acestui Cărăuș de departe, după cum lesne vă puteți închipui, îi dădeam pe atunci foarte puține șanse de reușită. Chiar în momentul în care mă întrebam de ce suntem noi atât de ghinioniști, de bătuți de Soartă, pentru a primi un Cărăuș cu șanse atât de mici de a izbândi tocmai atunci când aveam mai mare nevoie de o reușită, vocea unei însoțitoare de bord răsună prin stație anunțând pasagerii să se pregătească – în curând aveau să aterizeze pe aeroportul Otopeni.


Stewardesa Sorana Fate, cea care se ocupa de sectorul lor, îl rugă pe băiat să-și închidă tableta și să își verifice centura de siguranță, iar el se conformă, dar fără s-o privească.


Tânăra îi zâmbi larg, adăugând pe un ton complice:


– Bine ai venit în România!


Băiatul nu îi zâmbi înapoi, nici măcar nu o privi. După cum am băgat eu de seamă, cam ignora oamenii sau îi ștergea cu privirea, iar acum era chiar nervos că trebuia să-și urmeze părinții într-un loc total necunoscut și clar nedorit. Însă de data asta era mai mult decât atât.


Din câte am reușit atunci să-i citesc frânturile de gânduri care i se tot învârteau prin minte, stewardesa i se părea tare enervantă. De fiecare dată când se apleca spre el, pentru a îi spune ceva ori pentru a îi oferi vreo gustare sau băutură răcoritoare, îi vorbea mereu în românește, deși el continua să-i răspundă în engleză, iar corpul ei i se părea nefiresc de luminos. Băiatul se simțea de parcă ar fi trebuit să se confrunte de fiecare dată și cu fața ei zâmbitoare, prea zâmbitoare, și cu aura ei serafică în același timp. Așa că prefera să n-o privească. Începuse chiar să-i pară rău că nu avea ochelarii de soare la îndemână. Și i-ar fi pus pe nas, s-ar fi prefăcut adormit, și toată lumea l-ar fi lăsat în pace.


Oftă, își așeză tableta cu fața în jos, pe genunchi. Apoi îi dădu un cot fetei care continua să doarmă nestingherită lângă el. Părea să nu audă mesajul pe care stewardesa de la microfon începuse să-l recite acum și în alte limbi. Așa că băiatul o scutură ușor de cot.


– Aterizăm, îi șopti el, în engleză.


Fata nu răspunse, dar își ridică lent mâna stângă, ațintind spre el toate degetele răsfirate. După care își încrucișă iar brațele. El zâmbi. Știa că sora lui proceda mereu așa dimineața, când cerea încă cinci minute de somn în plus, dar nu și-ar fi închipuit că putea face una ca asta și în avion.


– Nu mai avem cinci minute, somnoroaso, zise el. În cinci minute vom fi în aeroport.


Văzând că nu prea avea de ales, fata își trase șapca de pe ochi și se întinse ca să se dezmorțească. Părul retezat la baza urechii îi cădea neglijent peste față.


– Nu știu cum poți dormi în halul ăsta în avion, pufni el.


– Dorm „în halul ăsta” pentru că sunt liniștită, nu ca alții, zise ea după ce căscă zdravăn. Nu mi-e frică nici de zbor, nici de ce mă așteaptă la aterizare.


Vocea îmi amintea de cineva, dar fata vorbise în engleză. Iar eu eram prea ocupată ca să aud și ce îmi traducea Andilandi, care știa toate limbile oamenilor, ca să mă mai chinui să o și identific.


– Uitasem, tu ești neînfricată, îi zise rapid băiatul.


Colțul stâng al gurii lui se lăsă în jos, abia perceptibil, iar ochii i se îngustară, aruncându-i fetei un surâs ușor superior. Dar ei nu îi păsa. Sau, oricum, nu părea să-l ia în serios. Își întinse iar brațele, ca o mâță sălbatică ce încerca să se dezmorțească, și își suflă în sfârșit părul de pe frunte.


– Nu trebuie să ai emoții, Petrică, îi spuse ea cu un zâmbet șugubăț. Ești cu mine.


Chiar și așa, cu părul zburlit la culme, ce încă îi acoperea jumătate de față, am recunoscut-o. Chipul, ținuta și vocea i se schimbaseră nițel, doar crescuse, trecuseră trei ani de când n-o mai văzusem, în plus vorbise într-o altă limbă, dar ochii ei negri rămăseseră la fel de vii, de jucăuși. Era Ana Pop-Ionescu, fata Luciei și vara lui Mihai - fiul lui Vlad, cel mai vârstnic dintre unchii ei. Ana mai era și vara Dariei și a lui Tudor - copiii unchiului ei Andrei, fratele geamăn al mamei sale.


Băiatul o înghionti stânjenit.


– Ți-am spus să nu îmi mai spui așa. Măcar tu.


– Te pregătesc psihologic, zâmbi ea. Toți îți vor spune „așa” aici. Obișnuiește-te cu ideea.


– Ha, ha! pufni Petru încercând să pară nepăsător. Și eu care credeam că suntem prieteni.


– Suntem mai mult decât atât, găgăuță. Suntem frați!


– Vitregi! completă el, parcă supărat că nu erau frați buni.


– Totuna! zise ea. Fii liniștit! Eu n-am să-ți spun decât Petru sau Peter, iar cu mine vei putea vorbi numai în engleză. Nu-ți face griji. N-am să-i las să te mănânce.


Ana îi făcu cu ochiul, iar el îi surâse recunoscător. Își loviră palmele într-un fel aparte, care părea numai al lor, apoi Petru reveni la zgâitul pe fereastră. Credea că nu putea fi văzut, așa că privirea i se întunecă iar. Își rezemase capul de geam și mă privea fix în față, cu o căutătură cruntă, de Solomonar, fără să bănuiască nici măcar o clipă că ar putea fi cineva atât de aproape de nasul lui.


Spre ușurarea mea, tot atunci am zărit-o și pe Lucia, așa că privirea mi-a alunecat spre ea. Ocupase locul liber de lângă domnul uscățiv și pistruiat ce se căznea din răsputeri să învețe românește. John, așa îi zicea ea. Și păreau fericiți împreună. Își zâmbeau întruna și din când în când priveau pe furiș spre Ana și Petru, pentru a se asigura că totul era în regulă în tabăra juniorilor familiei. Îi îngrijora mai ales Petru, cu privirile lui lungi dincolo de fereastră, care nu prea voia să ajungă la destinație. Ba mai mult chiar, părea că ar fi făcut cu drag cale-ntoarsă, dacă ar fi putut. M-am depărtat ușurel și am continuat să-i studiez pe toți patru o vreme, în timp ce avionul în care se aflau cobora lin. Eram mai ușurată în sinea mea, gândind că viitorul nostru se întrezărea totuși ceva mai luminos decât mi se arătase la început. Privindu-i pe însurăței cum își zâmbeau, am pus repede lucrurile cap la cap. Am început să mă dumiresc ce se întâmplase cu Lucia și cu fata ei în toți acești trei ani în care nu le mai văzusem.


Auzisem niște zvonuri, când mai coboram în sat, amestecându-mă printre oameni, cum că după divorț Lucia emigrase în Anglia, unde își găsise un post de medic, și că Ana urmase școala departe de țara ei. Însă nu știam că Lucia se și recăsătorise și că, iată, avea și un fiu vitreg, pe acest Petru, aparent noul nostru Cărăuș. M-am mirat, dar m-am și bucurat. Doar Lucia și Ana se trăgeau dintr-o familie de Cărăuși învingători. Și tot ce aveam noi nevoie atunci era o nouă izbândă. Un nou Cărăuș capabil să o predea pe Andilandi slujitorilor Luminii. Și speram, desigur, ca și Petru să le calce pe urme. Chiar dacă nu ne știa limba, chiar dacă nu citise poveștile despre noi și chiar dacă, după toate probabilitățile, părea încercat într-un fel care doar cu multe eforturi putea fi îndreptat.


Citește mai multe despre Sînziana aici.


Volumul poate fi achiziționat aici


https://mediamorphosis.ro/andilandi-4-zborul-lui-petru-peste-taramul-balaurilor/
http://carturesti.ro/product/search/S%C3%AEnziana%20Popescu?id_product_type=26
http://www.amazon.com/author/sinziana.popescu









Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite