Doi fluturi mari, cu aripi de lumină, de Manuela Dinescu




Trăiau odată doi căluţi sprinteni, cărora soarta amară le hărăzise să care toată ziua poveri peste puteri de grele, mânaţi de biciul necruţător al unui stăpân hain la suflet. Acesta îi lovea fără milă şi-i lăsa de nenumărate ori flămânzi şi neadăpaţi.
Căluţii trăgeau din greu şi îndurau totul cu o mare durere, ce li se putea citi în  ochii lor mari şi nevinovaţi. Nerecunoştinţa şi răutatea acelui om păreau fără margini.
   Numai că, într-o zi, zbură pe acolo, nevăzută, pe caii săi de vânt, Zâna cea Bună, care, văzând suferinţa celor doi căluţi, se hotărî pe loc să-i ajute. Aşa că suflă de trei ori asupra lor şi-i transformă în doi fluturi mari, cu aripi de lumină.
   Stăpânul începu să răcnească din rărunchi ca o fiară turbată şi alergă zadarnic să-i prindă, fiindcă fluturii se înălţară de la pământ repede, repede, iar hainul se împiedică  şi căzu drept în nas.
Cei doi fluturi se îndepărtară fericiţi de locurile în care se chinuiseră atâta vreme şi zburară peste pământ, bucurându-se din plin de libertatea dobândită pe neaşteptate.
Apoi, deoarece îşi păstraseră înţelepciunea de pe vremea când erau două urgisite animale de povară, se gândiră să  dea libertăţii şi vieţii lor celei noi un sens. Porniră deci să-l caute cu atenţie.
Cum zburau aşa, aproape de pământ, desluşiră un suspin uşor, ca un freamăt. Oare  ce putea fi?
 La marginea unei poieniţe, o floare se sfârşea doborâtă de razele dogoritoare ale soarelui. Pe dată, unul dintre ei începu să-i facă vânt cu aripioarele, ca să-i aducă puţină răcoare, iar celălalt zbură în căutarea vântului.
 Vântul, auzind în ce primejdie se găsea floarea, se repezi în căutarea norului. Norul alunecă repede pe boltă, se opri deasupra florii şi, scuturându-se cu putere, îi dărui ploaia binefăcătoare. Iar floarea se învioră pe dată şi zâmbi recunoscătoare celor doi salvatori.
Dar aceştia îşi luaseră deja zborul, pornind mai departe....
Undeva, auziseră bătând neliniştită o inimioară. Era un şoricel mititel şi curios, care ieşise pentru prima oară din ascunzătoarea lui.
 Mama şoricioaică îl sfătuise să rămână în adăpost, dar el n-o ascultase, iar acum nimerise în ghearele Jupânului motan, cel mai teribil vânător de şoareci. Acesta tocmai se pregătea să-l sfârtece şi îşi ascuţea ghearele, spre groaza cumplită a bietului şoricel.
– Te rog din suflet, Jupâne motan, cruţă-mi viaţa! Abia am venit pe lume, îmi doresc nespus de mult să trăiesc!
– Ha!  Ha! Ha! râdea Jupân motan, cu ochii sticlind de lăcomie. Am jurat să  nu-mi scape nimeni din neamul şoricesc. Niciodată!
– Te rog, te implor, fie-ţi milă! Vreau la mama, vreau să-mi văd frăţiorii, mi-e teamă, plângea şoricelul mititel cu lacrimi grele.
– Nicidecum! Destul cu smiorcăiala, îşi scoase motanul ghearele, hotărât să sfârseaşcă mai repede.
 În clipa următoare, însă, motanului îi trecu prin faţa ochilor o fluturare de lumină precum o scânteiere de ape în lumina soarelui.
Vrăjit, şovăi un moment. Destul însă ca şoricelul să dispară în ascunzătoarea lui şi să scape cu viaţă. Motanul rămase năuc, iar fluturii zburară mai departe.
 Se simţeau nespus de uşori, de fericiţi. Oare cum va descrie şoricuţul alor săi minunea care-i salvase viaţa într-o clipă?
 Zburară şi mai departe cei doi fluturi albi şi nimeriră pe corabia unor piraţi, bine ascunsă printre stânci. Piraţii aceia vroiau să cucerească cetatea de pe ţărmul mării. Se ştia că este cea mai bogată cetate din lume şi prin urmare era şi  cea mai bine apărată. Acum ţineau sfat de taină şi nu-i băgară deloc în seamă pe cei doi fluturi care zburau prin preajmă.
– Să adormim straja, propuse cel mai viclean dintre ei. Unul dintre noi se va strecura în cetate, ducând asupra lui o licoare de somn pe care o vom turna în apă.
– Toţi cei care intră în cetate sunt controlaţi cu mare atenţie, spuse un altul. Cum vom reuşi  să  ascundem această licoare?
– O vom  închide într-o bilă de sticlă. Bila o voi ţine sub limbă şi mă voi preface că sunt mut, spuse primul dintre ei.
Piraţii îşi frecară mâinile fericiţi. Visul lor părea aproape împlinit. Nici acum nu-i observară pe cei doi fluturi albi, care-şi luară zborul depărtându-se.
.....Iată ca la porţile cetăţii râvnite se opri un străin. Era lipsit de grai şi încerca să se facă înţeles prin semne. Paznicii îl  controlară cu grijă, dar nu găsiră nimic periculos asupra lui şi se pregăteau să-l lase înăuntru.
 Deodată, doi fluturi albi zburară prin faţa străinului şi-i mângâiară obrajii cu aripile. Acesta nu se putu stăpâni şi strănută, iar din gură i se rostogoli o bilă verzuie.
– Gângănii afurisite! şcrâşni el cu o mânie straşnică.
Străjile îl luară degrabă şi-l duseră la judecată. Cei din cetate               n-avură timp să se lămurească cine erau vietăţile care-i ajutaseră să înlăture un pericol atât de mare.                 
 Fluturii cu aripi de lumină se depărtaseră într-un dans ameţitor. Poposiră în faţa unei ferestre deschise  de  al cărui pervaz stătea rezemată o copilă nespus de tristă. Ofta adânc şi din ochi i se prelingeau lacrimi fierbinţi şi mari. Gândurile îi zburau către mama ei, care plecase departe, departe de tot. Iar fetei îi era nespus de dor şi ar fi vrut să-i audă glasul, să-i simtă mângâierile... Dar presimţea că mama ei nu găsea drumul de întoarcere, fiindcă acest drum nu exista. Altfel orice mamă l-ar fi regăsit degrabă. Cei doi fluturi îi mângâiară uşor obrăjorii cu catifeaua aripilor şi fetiţa închise ochii lăsându-se dezmierdată. Parcă erau mâinile mamei. Iată că descoperise neştiute cărări şi se-ntorsese să-i alunge singurătatea şi tristeţea. Văzu în faţa ochilor redeschişi un joc scânteietor de lumini. Zâmbi acestei lumini şi lacrimile i se zvântară pe obraji.
 Fluturii se depărtaseră grăbiţi, deoarece undeva, în depărtare  auziseră multe strigăte de ajutor. Ajunseră într-o pădure, în care mulţi pui de animale îşi chemau, fiecare în glasul său, mamele să-i hrănească. Dar chemările erau zadarnice, fiindcă acestea îşi pierduseră vieţile în capcanele răspândite peste tot de un om rău.  Chiar atunci  se pregătea să aşeze o nouă prinzătoare.
– E mult prea puternic, nu putem face nimic, rostiră fluturii cu glas şoptit şi aripile se lăsară triste în jos.
– Nu trebuie să vă lăsaţi! În numele Binelui este posibil orice, auziră deodată un glas.
Era Zâna cea Bună care-i supraveghease mereu.
Atunci, fluturii se avântară într-un dans luminos prin faţa răufăcătorului, lovindu-l cu aripile lor. Orbit, tâlharul se-mpiedică şi îşi prinse picioarele în propria capcană. Avea să rămână acolo un timp,          să-şi regrete faptele pline de cruzime şi răul făcut atâtor fiinţe nevinovate.
Fluturii cei albi erau mulţumiţi. Zâna cea Bună li se arătă zâmbitoare.
– Priviţi-vă! îi îndemnă ea, arătându-le oglinda lacului din apropiere.
Deveniseră iaraşi doi căluţi albi ca spuma laptelui şi aveau acum aripi mari şi luminoase. Se simţeau puternici şi hotărâţi să lupte şi să îndrepte tot răul din lume.
– Pe măsură ce veţi face fapte bune, veţi deveni din ce în ce mai puternici, le-a mai spus zâna.
De atunci, cele două făpturi cu aripi îngereşti zboară pretutindeni în lume. Devin fluturi albi când alungă tristeţea copiilor, sau cai viforoşi când îi pedepsesc pe cei răi.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite