Eu sunt o poveste-floare? (fragment din volumul „Poveștile-flori și poveștile-stele”, de Petre Crăciun)




    Moș Poveste era cât se poate de mândru de povestea sa. O dusese peste tot în satul său, dar nu peste multă vreme închise ochii pentru totdeauna, fără ca Povestea „Hoțului de timp” să fie cunoscută de toți oamenii, așa cum moșneagul și-ar fi dorit.
    Și uite așa, după ce Moș Poveste fusese dus la locul său de odihnă, povestea noastră se trezi de una singură, într-o dimineață rece de vară târzie. Oare unde era? Se uită în jurul său și i se păru că recunoaște un lan mare, plin de flori multicolore. Ce căuta acolo, o poveste între atâtea flori? În stânga era o garoafă roșie, care dormea cu capul în jos, deși dimineața gonise noaptea pentru încă o zi. Nici din dreapta nu putea spera la vreun ajutor, pentru că o lalea galbenă, somnoroasă, stătea ascunsă la adăpostul frunzelor sale ca niște săbii ocrotitoare.
    De unde să ceară ajutorul? Cine să îi spună ce căuta acolo, ea, o biată poveste orfană, lăsată singură pe lume după dispariția părintelui său? Nu, nu putea spera la niciun ajutor, cel puțin o vreme, pentru că toată acea mulțime de flori multicolore dormea ca și cum s-ar fi odihnit după o viață întreagă de muncă.
    Povestea „Hoțului de timp” adormi ea însăși pentru cine știe cât timp. Când se trezi, era deja trecut de ceasul amiezii.
–    Scoală-te, floare leneșă!, auzi o voce de undeva, din imediata sa apropiere.
„Probabil că visez”, își spuse povestea, convinsă că acele cuvinte nu fuseseră rostite în realitate. „În curând se va vedea că am dreptate”.
– Nu auzi? Cu tine vorbesc, Trandafirule! Nu știi că trebuie să răspunzi atunci când cineva vorbește cu tine? Da, cu tine, de ce te miri atât de tare?
– Cu mine vorbești?, întrebă povestea noastră. Dar ce de îmi spui trandafir?
– Cum de ce?, se miră Garoafa. Pentru că asta ești: un Trandafir care a apărut de puțină vreme în grădina noastră.
– Cum pot fi un Trandafir? Eu sunt o poveste, și încă una foarte frumoasă: sunt Povestea „Hoțul de timp”, zise ea, cu mândrie în glas.
– Ha, ha, ha!, se auzi din cealaltă parte, acolo unde era laleaua galbenă. Ce mare lucru să fii floare și, în același timp, o poveste? Crezi că numai tu ești o poveste?
– Bineînțeles că numai eu sunt! Eu chiar sunt o poveste, iar pe mine m-a scris „Moș Poveste”. Cred că ați auzit de el, se lăudă prietena noastră.
– Da, parcă am auzit câte ceva, zise o altă floare, de data aceasta o Mușcată aprinsă, ca un soare la amiază. Află că și eu sunt o poveste, iar pe mine m-a scris un înțelept indian. Eu mă numesc „Soarta”. Nici nu-ți poți închipui cât de frumoasă sunt…
– Eu nu-mi închipui că și tu ești poveste. Nu poate fi adevărat!
– Ești atât de naivă, suspină Garoafa. Tu ai crezut că ești singura poveste care există pe lume? Așa ai crezut?
– Eu cred și acum acest lucru. Și mai cred că voi sunteți niște flori și atât. Frumoase, este adevărat, dar numai flori. Iar eu sunt poveste și atât! Eu nu sunt floare.
În acel moment, pe deasupra lor apăru un fluture cu aripile viu colorate. Se îndreptă direct spre trandafir și începu să se minuneze:
– Vai, ce floare frumoasă a apărut la noi în grădină… Bine ai venit, frumoaso! Tu ce fel de floare ești?
– De ce începi și tu?, se supără povestea. Eu nu sunt ca toate celelalte.
– E drept, tu ai altfel de petale. Cum te numești?
– Povestea „Hoțul de timp”. Acesta este numele meu…
– Cam ciudat nume pentru o floare. Cel mai ciudat pe care l-am auzit până acum.
– Fluturașule, nu te lua după ea, zise Garoafa, este un Trandafir. O floare care miroase foarte frumos.
– Știam eu că ești o floare specială, zise fluturele. Mă lași să te miros?
– Nu, se oțărî Trandafirul. Nu vezi că ești caraghios? O poveste nu poate mirosi. Ea este înțeleaptă, plină de învățăminte sau oricum altfel. Mirosul, hm, nu se numără printre calitățile noastre. Vai, în ce lume am intrat!
Fluturașul, care avea chef de joacă, făcu câteva cercuri pe deasupra trandafirului, apoi se așeză pe petalele acestuia și începu să-l miroasă cu nesaț.
– Termină!, zise povestea. Nu am chef de glumele tale. Încetează, te rog!
Fluturașul nu era dispus să înceteze, așa încât continuă să se așeze când pe o petală, când pe alta. Apoi, din ce în ce mai curios, coborî spre tulpina trandafirului, înțepându-se din greșeală în țepii florii.
– Vai, ce s-a întâmplat? De ce m-ai înțepat, nesuferitule? Nu știam că ai țepi atât de ascuțiți.
– O poveste nu are țepi, nu se lăsă floarea. Chiar nu înțelegeți că eu sunt altfel?
– Deja mă doare capul, zise o crizantemă aflată ceva mai departe. Cred că este cam mult pentru astăzi. Trandafirule, va veni o zi când vei înțelege că și tu ești ca noi: o poveste-floare.
– O poveste-floare? Sunt totuși o poveste? Dar și o floare? Nu pot pricepe și îmi vine să plâng. Sunt atât de nefericită…
 – Nu plânge, zise fluturașul. Vei înțelege că sunt și alții ca tine și că nu ești singură pe lume. Asta este cel mai important.




Fragment din volumul „Poveștile-flori și poveștile-stele”, de Petre Crăciun, Ed. Zorio 2018

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite