Experimentul Martinel, de Sînziana Popescu




Capitolul I. O ședință neobișnuită


 


Doamna învățătoare Daniela Dor a descoperit situația lui Teodor Martin la una dintre ședințele cu părinții. Băiatul venise singur, fără bunicul pe care-l însoțea de obicei, și stătea liniștit în ultima bancă. Bine, nu stătea foarte liniștit, doar nu era bolnav. Dar stătea atât de liniștit pe cât putea să o facă un elev de clasa a IV-a. Uneori căsca, alteori își legăna piciorușele sau se scărpina pe creștet, dar, în general vorbind, nu deranja pe nimeni. Și asta nu era de ici, de colo pentru un copil de vârsta lui!


Desigur, uneori se mai întâmplase ca la ședințele doamnei Dor să participe și copii, mai ales dacă adulții nu aveau cu cine să-i lase acasă. Dar, până atunci, nu se mai pomenise ca un copil să vină neînsoțit la un aseme¬nea eveniment important.


– Ce faci aici, Martinel? îi șopti doamna Dor, când ajunse în dreptul băncii lui. Unde e bunicul tău?


Băiatul era atât de obișnuit să i se spună Martinel, încât, dacă l-ar fi strigat cineva Teodor sau chiar Teo, i-ar fi luat ceva vreme până să răspundă. Toți colegii îi spu¬neau Martinel, iar asta i se părea logic. Doar era grăsuț ca un ursuleț, mormăia când vorbea, iar numele lui de fa¬milie era Martin. O poreclă la îndemână, credea el, și nu se supăra defel. Ba chiar și doamna învățătoare începuse să-i spună Martinel, pentru că îi amintea de ursulețul de pluș al fetelor ei. Așa că băiatul avea un motiv în plus să nu se supere.


– Tataie n-a putut să ajungă, mormăi molcom băiatul.


– Nu-i nimic, zise doamna Dor. Mă poate suna după ce terminăm.


– Nu prea cred, zise Martinel, cam încurcat. Nici cu mine n-a mai vorbit de ceva vreme…


Doamna Dor îl privi puțin nedumerită. Apoi îl mângâ¬ie pe creștet și adăugă complice:


– Bine, azi poți rămâne.


– Mulțumesc, răsuflă ușurat Martinel.


Apoi își suflecă manșetele nelipsitului său trening verde cu trei dungi albe și cu cel puțin două numere mai mari. Doamna Dor îl urmări pe furiș cum se aranjează și inima i se strânse. Știa cât de des îl purta, iar acum începuse serios să se întrebe dacă băiatul mai avea și alte haine.


– Nu ești îmbrăcat cam subțire?


– Nu. Pe dedesubt am și o vestă împletită de mama, zise el, în timp ce își trăgea fermoarul pentru exemplifi¬care. Iar acesta e un trening călduros, mai adăugă după, cu mândrie. E cumpărat de Tataie, de la second hand! Mereu mă îmbrac cu el!


Doamna Dor știa că-l îmbrăca »mereu«, dar nu mai insistă. Trebuia să discute despre astfel de lucruri cu un adult din familie.


– Cred că ar fi bine ca bunicul tău să mă sune totuși după ședință. Știi, aici vom discuta despre lucruri plictisitoare…


– Știu, aprobă Martinel, cu seriozitate.


– Despre ce rechizite veți avea nevoie în clasa a IV-a și despre burse, inclusiv despre cele sociale. Și tu trebuie să-ți depui dosarul. Apoi vom vorbi despre…


Aici doamna Dor se opri și zâmbi stânjenită. Nu știa cum să îi spună unui copil că la prima ședință din an părinților li se cer, de obicei, bani. Mai ales unui copil sărac, cum era Martinel. Dar băiatul părea în temă. Mai venise pe la ședințe cu Tataie al lui, așa că știa cam tot ce avea de făcut.


– Nu vă faceți griji, doamna învățătoare! zise el politi¬cos. Am venit pregătit.


Martinel indică vocabularul de pe bancă, cel în care își notase rechizitele pomenite până atunci. Și când mișcă mâna, un clinchet suspect se auzi din buzunarul hainei lui. Însă doamna Dor nu băgă de seamă, era prea ocupa¬tă cu părinții. Începuseră să șușotească, să se foiască și să vorbească la mobil. Or »doamna« nu permitea ca în clasa ei copiii sau adulții să facă gălăgie.


– Discutăm la sfârșit, îi mai zise ea lui Martinel, apoi trecu iar în fața clasei.


Doamna învățătoare Daniela Dor era o femeie mititică, cu niște ochi vioi, ca de veveriță. Deci nu părea prea periculoasă. Când era veselă, în ochii ei chiar străluceau două luminițe. Dar atunci când se supăra, ca acum de pildă, când părinții erau gălăgioși, știa să se facă auzită. Martinel zâmbi când o văzu cum își desface brațele (pentru că ea vorbea și cu brațele!), își mărește ochii și își coboară vocea până la nivelul unor șoapte, spunându-le ceva. Tactica ei funcționa de fiecare dată! Părinții fură nevoiți să tacă pentru a înțelege ce le spunea doamna și așa aflară că ea insista ca ei să fie atenți pentru a putea continua. Așa că fură de îndată atenți și continuară!


Ședința nu dură mai mult de o oră, dar lui Martinel i se păru cea mai lungă oră din viața lui. La început, își notă denumirile tuturor rechizitelor, deși știa că el nu își putea cumpăra mai nimic. După care îi ascultă certându-se pe »tema Vlad«. Vlad Stanciu era bătăușul clasei lor, iar la ședințe toți părinții se răsteau la mama lui Vlad, care le dădea detalii legate de felul în care își bumbăcise odrasla ultima oară, apoi încheia cu »Ce vreți să fac mai mult?« și nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic.


Martinel nu zise nici el nimic, normal, deși poate ar fi avut mai multe informații decât restul participanților. Dar el își văzu de ale lui. Desenă în vocabular niște oi, un câine, un pirat și un extraterestru. Era înnebunit după extratereștri! Însă, după o vreme, nu se mai putu con¬centra. Cei mari ajunseseră să dezbată chestiuni total neinteresante. Vorbeau despre »dotarea clasei«, »securi¬tatea elevilor«, »fondul școlii« și altele la fel. Așa că Martinel se întinse frumușel pe bancă și ador¬mi. Când se trezi, sala de clasă era goală. Toți părinții fugiseră. Cel puțin așa bănuia Martinel, ținând cont de


subiectele anoste discutate. Doar doamna Dor mai era lângă el și îl scutura ușurel.


– Nu ți-am spus că ai să te plictisești? îi șopti ea.


– Îmi pare rău că am adormit, se scuză Martinel, dar a fost greu să mă țin. Vă admir că ați putut vorbi despre atâtea lucruri… noi și tot mai sunteți trează.


– Mulțumesc, surâse doamna Dor. Ești foarte amabil.


– Poate că aș fi rezistat și eu, mormăi Martinel, dar de la o vreme nu mai dorm bine noaptea.


Martinel căscă, se întinse și se ridică lent din bancă. Apoi își vârî vocabularul în buzunar și clinchetul suspect se auzi iar. Însă de data asta doamna Dor îl remarcă.


– Atunci va trebui să vorbim cu bunicul tău și despre orele tale de somn, îi spuse ea.


– Când? întrebă băiatul, puțin îngrijorat.


– Acum, când te voi duce acasă. Domnul Dor vine să mă ia cu mașina și i-am spus că te ducem și pe tine acasă. Ajunge imediat. Doamna Dor îi zâmbi, dar el începu să se foiască, chiar să tremure puțin, iar clinchetul se auzi din nou. Mai tare. Și mai tare.


– Ce ai în buzunar? zise doamna Dor, convinsă că l-a prins cu o boroboață.


Martinel nu pricepu din prima clipă la ce se referea »doamna«, doar el era cu gândul la Tataie, dar, când își atinse buzunarul, răsuflă ușurat. Apoi scoase la iveală o pungă plină cu monede de cinci și de zece bani. Părea că își spărsese pușculița și își îndesase în punguță tot avutul.


– Uitasem… se scuză el. Asta e pentru fondul clasei.


Doamna Dor privi când spre el, când spre punga cu bani legată cu un elastic de prins părul. Nu mai zâmbea. Părea tristă, chiar rușinată, iar Martinel nu înțelegea cu ce anume o supărase.


– Mama ta știe că ești aici?


– Mama nu e în țară, e în Spania, zise el cu seninătate. Eu sunt pui de căpșunar!


– Cine ți-a spus așa? întrebă doamna Dor, încruntându-se.


– Toată lumea.


Doamnei Dor i se puse un nod în gât, iar ochii ei păru¬ră și mai triști decât înainte.


– Sună bine, încercă Martinel s-o înveselească. Tot ce ține de căpșuni sună bine. Știți, căpșunile sunt fructele mele preferate.


– Teodor?


Când »doamna« îi spunea »Teodor« era grav. Deci Martinel își luă un aer solemn. Și doamna Dor continuă.


– Din cauza asta venea doar bunicul tău la ședințele cu părinții?


– Păi, nu venea doar el, nu? Veneam și eu.


– Așa e. Dar acum de ce te-a lăsat singur?


– Tataie… doarme, șopti Martinel.


– Îl trezim! zise doamna Dor, cu dârzenie. Poate așa vom afla de ce tu nu poți dormi nici noaptea, dar el doar¬me și ziua!


– Nu prea cred că veți reuși, șopti Martinel. Am în¬cercat și eu astă vară… La un moment dat, mi-a zis: »Să te faci mare și cuminte și s-o asculți pe mami!«. Apoi a adormit iar. L-am scuturat mult, l-am strigat, dar nu s-a mai trezit. Nici măcar cei de la SMURD n-au putut să-l trezească. Un domn doctor drăguț mi-a spus că Tataie »doarme profund« și că »nu trebuie deranjat«. Apoi s-a jucat puțin cu mine, dar a trebuit să plece, deoarece primise »un alt apel«. Așa că am stat la o vecină până a doua zi, când a venit mama înapoi în țară. Mama l-a îm¬brăcat frumos pe Tataie, l-a învelit cu o pătură, așa, până peste cap, arătă el. Ca să nu-i fie frig! Apoi l-a luat cu ea. Cred, adăugă Martinel, deși nu părea întru totul convins de raționamentul lui, cred că… au doctori mai buni în Spania.


Două lacrimi se prelinseră pe obrajii doamnei Dor. Se șterse în viteză ca Martinel să nu observe. Ba chiar se prefăcu puțin răcită și se întoarse într-o parte pentru a-și sufla nasul. Dar el văzu că o întristase (mai ales că se mânjise toată cu rimel!) și îi păru tare rău c-o făcuse să plângă.


Doamna Dor își drese glasul înainte să vorbească din nou.


– De cât timp stai tu singurel? întrebă ea, încercând din răsputeri să păstreze un ton firesc.


Martinel făcu o socoteală fulger, pe degete, apoi răs¬punse ca atunci când era scos la tablă.


– De două luni și zece zile.


Doamna Dor se înroși până în vârful urechilor, iar ochii i se împăienjeniră iar. Martinel știa că așa făcea ea când se emoționa, așa că nu se îngrijoră și mai tare. Dar imediat după se întâmplă ceva tare curios, care îl cam puse pe gânduri. O văzu pe »doamna« cum țâșnește ca din pușcă spre automatul de pe coridor, cum vâră-n el multe fise și apoi cum îl lovește cu pumnii.


Martinel nu o mai văzuse până atunci chiar așa de supărată. Știa că aparatul era vechi și că nu mergea bine, deci bănui că ea era supărată și din pricina asta. Totuși părea să fie mai mult de atât… Însă nu apucă să elucideze misterul, pentru că nu dură mult și din aparat începură să curgă multe bunătăți: croissante, chipsuri, pufuleți. Așa că toate temerile lui se risipiră ca un fum când doamna Dor intră iar în clasă cu brațele pline și așeză bunătățile pe catedră.


– M-am gândit că poate îți e foame, îi spuse ea, precipitat. Ochii lui Martinel străluciră.


Da, îi era foarte foame.


– Eu trebuie să dau niște telefoane, adăugă ea, pe un ton care punea ceva la cale. Până atunci, așază-te la cate¬dră și papă ce ți-am adus. Vin imediat.


Doamna ieși pe coridor și începu să vorbească la telefon în șoaptă. Martinel bănuia că vorbea despre el, deci ar fi vrut să afle ce i se mai pregătea, dar vederea dulciurilor îl făcu să uite de îndată de această grijă. Se așeză la catedră și începu să înfulece repede și cu mare, mare poftă.


La început, avu unele dificultăți. Pungile se desfăceau destul de greu, mai ales pentru cineva neobișnuit cu ase¬menea »mâncăruri alese«. Astfel, în scurtă vreme cate¬dra se umplu de chipsuri și catalogul se mânji cu ciocola¬tă, gem sau vanilie, în funcție de conținutul croissantelor de curând înfulecate. Martinel încercă să șteargă petele de ciocolată de pe catalog cu manșeta, dar nu făcu decât să se murdărească și mai și. Două dintre paginile cata¬logului chiar se lipiseră și nu dădeau semne că ar fi vrut să se despartă, oricât de mult s-ar fi căznit el să le ajute. Era atât de preocupat, încât, la un moment dat, nu se știe cum, ajunse și la pagina lui din catalog. Își citi numele, pe litere, apoi verifică și văzu că avea doar un »S« și doi de »B«, dar, în rest, totul era în regulă - numai »FB«!


Martinel închise ochii și răsuflă ușurat. Nici nu simți cum în următoarea clipă se apropiară de el două fetițe elegante, cu pălăriuțe și pardesie asortate. Una era înaltă, subțire și avea codițe împletite, iar cealaltă era mică, bucălată și cu părul cârlionțat. Fetele erau însoțite de un domn zâmbitor, cu chelie și ochelari.


Domnul își drese glasul și Martinel sări ca ars de la catedră. Era surprins să-i vadă acolo.


– Nu e corect! icni fetița cea mare, cu codițe împletite.


– Ce anume? se interesă Martinel, buimac.


Își luase un aer oficial, dar nu era deloc prezentabil. Obrajii îi erau mânjiți cu gem, bluza lui de trening se pătase în vreo două locuri, iar în jurul lui era o dezordine de nedescris.


– Cred că se referă la faptul că tu ai voie să răsfoiești catalogul, spuse amuzat domnul cu ochelari și chelie.


– Mda, și asta! pufni fetița cea mare, privind mai mult spre dulciurile de pe catedră.


– Și cine n-ar vrea să-l răsfoiască în secret? zise dom¬nul, făcându-i cu ochiul lui Martinel. Apoi se prezentară cu toții.


– Eu sunt Valentin Dor, iar ele sunt fetele mele și ale doamnei învățătoare: Nico și Nora.


– Nicoleta Dor, se prezentă prețioasă cea mai mare dintre fete, cea cu codițe împletite.


– Eu sunt Nora, zise și cea mică, bucălata cârlionțată.


Martinel își luă o mină demnă și se apropie de ei cu gândul să le strângă mâinile.


– Îmi pare bine! mormăi el. Eu mă numesc Teodor Martin.


– Aaaa, tu ești Martineeeeeeel! țipă Nora, apoi îl îmbrățișă. Uite! continuă micuța, fluturându-i prin față un mic ursuleț de pluș pe care-l ținuse până atunci sub bărbie, în spatele gulerului pardesiului. Martinel »cel mare« fă cunoștință te rog cu Martinel »cel mic«! Martinel dădu »lăbuța« cu ursulețul de pluș, dar era puțin stânjenit, iar îmbrățișarea Norei era cam strânsă. De fapt, de-abia mai putea respira. Dar măcar nu dură mult. Nico și domnul Dor interveniră de îndată și o luară pe Nora de pe el.


– Nora, lasă-l! îi șopti domnul Dor, pe jumătate jenat, pe jumătate amuzat. Nu e un alt ursuleț, e un băiețel…


– Dar arată ca un ursuleț! protestă ea, vârându-l pe Martinel »cel mic« sub nasul domnului Dor. Uite ce bine seamănă! După care Nora îl atacă iar pe Martinel »cel mare«.


– Mami ne vorbește mereu de tine! adăugă ea, cu admirație. Ne-a citit toate compunerile tale cu extratereștri!


– Nu erau doar cu extratereștri, o corectă blând Martinel, flatat totuși de atenția acordată.


– Știu! chiui Nora. Una era cu »Gelatinosul extra¬terestru«, alta cu »Elful Elo«, Elful Moșului, alta cu »Crucișătorul pușculiță« și una despre un câine. Cum se numea câinele, tati?


– Super-Azorel, îi suflă domnul Dor, apoi îi făcu iar cu ochiul lui Martinel. Vezi? Ești faimos în familia noastră!


– Dar mami nu ne-a spus că îți plac așa de mult dul¬ciurile cu E-uri și tone de zahăr, zise și Nico, fermă. Noi nu mâncăm decât prăjituri de casă, din ingrediente atent selecționate și cu foarte puțin zahăr! Zahărul dăunează grav sănătății!


Martinel ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că dul¬ciurile cu E-uri erau minunate, dar chiar atunci simți cum burtica lui începe să protesteze. Parcă ar fi fost chitită să-i facă în necaz. În plus, doamna Dor reapăru în încăpere. Nu era deloc mulțumită de discuțiile avute la telefon. Doamna directoare o sfătuise »să se descurce în privința lui Martin«, iar telefonul bunicului lui Martinel era deconectat pentru neplată. Însă se strădui să-și as¬cundă supărarea față de copii.


– O, văd că v-ați cunoscut deja! spuse doamna Dor. Ai dreptate cu dulciurile astea Nico, draga mea, dar am avut o cădere de glicemie și n-am găsit altceva comestibil prin zonă. Așa că am făcut o excepție. Dar acum ne grăbim. Îl ducem acasă și pe Martinel.


– De acord! spuse Nico. Nu arată prea bine.


– Nu vă faceți griji pentru mine, doamna învățătoare, vorbi Martinel. Mă descurc și singur. Stau aproape de școală.


– Te rog, spuse doamna Dor. Insist!


Nimeni n-o contrazise, iar Martinel nu se miră. Știa că, atunci când doamna învățătoare »insista«, nu aveai scăpare și trebuia să faci ceea ce-ți cerea. Iar cei din familia Dor păreau și ei de acord. Nimeni nu protestă, ci îi urmară instrucțiunile. În jur plutea un aer milităresc vesel!


Astfel, după ce doamna Dor mormăi de vreo două ori »Vai, ce-i aici?!«, strânse »dezastrul« de pe catedră și înhăță catalogul lipicios, se încolonară cu toții și porniră spre mașină.


Cărțile Sînzianei Popescu pot fi cumpărate aici:


Pagina Editurii Pionier Press


http://pionierpress.se/product/experimentul-martinel/


http://pionierpress.se/product/masinuta-curcubeu-regnbagsbilen/


Librăriile Cărturești


http://carturesti.ro/product/search/S%C3%AEnziana%20Popescu?id_product_type=26
Amazon
http://www.amazon.com/author/sinziana.popescu


Site-ul personal


www.andilandi.ro






Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite