Fetița din Floare: Ultima întâlnire inițiatică (Ascetul), de Petre Crăciun




Ascetul era un bătrân trecut de 70 de ani. Cândva fusese profesor de filozofie, fiul unui mare profesor de logică. Părăsise lumea civilizată în urmă cu 20 de ani, nemulțumit de faptul că, printre oameni, nu găsise răspunsuri la întrebările cele mai importante. Vânduse tot, pentru a nu mai exista tentația reîntoarcerii, dăruise o mare parte din bani unui azil de bătrâni și se retrăsese în munți, la vreo trei kilometri de o mare mănăstire. Trăia total izolat, mulțumindu-se cu ceea ce își putea procura cu forța propriilor mâini. La mănăstire mergea de două ori pe an, de Crăciun și la Paști, pentru a primi Lumina Sfântă. Stătea puțin. Se ruga la icoana Fecioarei Maria, își împrospăta stocul de lumânări și se reîntorcea, pentru o jumătate de an, la adăpostul său, amenajat sub o stâncă uriașă.
Rareori se întâmpla să fie vizitat de câte cineva. De regulă, treceau pe la el excursioniști care se încumetau să pătrundă în inima pădurii sau speologi care colindau prin peșterile aflate în apropiere. În rest, singura companie erau păsările cerului și sălbăticiunile din pădure cu care se obișnuise. Nu îi era frică nici de lup, nici de urs. Nu de puține ori se trezise cu ei la un pas, dar avea o privire care descuraja orice animal. Ajungea să își încrucișeze privirile, și numai pentru o secundă, iar lupul sau ursul deveneau cuminți ca niște cățeluși de șase săptămâni.
Când se ruga, Ascetul era total rupt de realitatea înconjurătoare. Stătea nemișcat zeci de minute, cu privirea îndreptată spre Răsărit sau spre un trandafir roșu, foarte asemănător celui din grădina soților Thomas.
Într-un asemenea moment l-au găsit Iris, Rose și Micul Curcubeu, care descoperiseră cu mare greutate adăpostul său. Noroc cu una dintre păsări, care cunoștea bine zona unde copilărise.
Ascetul stătea în genunchi, cu mâinile încrucișate, rugându-se în direcția acelui trandafir înflorit. Nu îl perturba nimeni. După vreo jumătate de oră, acesta își termină rugăciunea și se îndreptă spre ei.
– Ați venit de mult?
– De vreo jumătate de oră, spuse Iris, dar nu am vrut să vă deranjăm.
Bărbatul aduse câteva buturugi și le oferi în loc de scaune. Le așeză în formă de cerc, cu trandafirul în mijloc.
– Mare mirare că ați nimerit la mine, spuse el. Puțină lume se încumetă să vină până aici, mai ales că aveți și copii.
– Trebuia să venim, spuse Rose, aici este capătul drumului.
Ascetul o privi cu multă atenție.
– Ai spus cumva că aici este capătul drumului? întrebă el foarte atent. 
– Pentru noi, adăugă fetița. Pentru dumneavoastră poate că este începutul unui nou drum.
Bărbatul era uimit de cele auzite. Ajunsese la 70 de ani, trăise multe, dar fetița de lângă el avea o putere miraculoasă de a-l surprinde.
– De unde veniți?
– Eu vin dintr-o floare, zise Rose.
– Ca trandafirul meu?
– Sunt la fel? se miră fetița. Se apropie și mirosi florile. Și miros la fel. Este un trandafir regal?
– Da, este o specie rară, un trandafir crescut cândva la curtea unui rege. Nu sunt mulți ca el. Se adaptează foarte greu și nu pot conviețui decât cu anumiți oameni.
– Cu cei care îi iubesc, spuse Iris, care acum înțelegea povestea trandafirului din care se născuse Rose. Nu apa este atât de importantă.
– Contează mult prea puțin. Dacă eu plec de lângă acest trandafir vreme de trei zile, se usucă. Are nevoie de mine mai mult decât de apă sau de soare.
– Vă simte, spuse Rose. Îi vorbiți mult?
– Nici nu este nevoie. Îmi simte prezența și cred că îmi citește gândurile. Iar de câțiva ani, am început să i le citesc și eu pe ale lui. Comunică la fel ca un om, poate chiar mai bine, spuse Ascetul.
– Am văzut că vă rugați la el, spuse Micul Curcubeu. Este adevărat?
– Copiii și florile au cea mai mare puritate. Eu cred că Dumnezeu ne transmite gândurile lui mai ales prin copii și prin flori. Uneori și prin păsări, dar nu prin toate, ci prin cele care zboară cel mai aproape de Călcâiul Domnului.
Rose și Micul Curcubeu se uitau unul la celălalt, impresionați de cele povestite de către bărbat.
– Totul este să știm să citim gândurile pe care Cel de Sus ni le comunică astfel, continuă Ascetul. La rândul meu, îi transmit lui Dumnezeu rugămințile lui, iar trandafirul duce mai departe ruga mea. Și primesc răspuns mai repede decât v-ați aștepta.
– Dumnezeu comunică prin copii și prin flori, medită Iris. Este atât de frumos ce spuneți…
– Și de adevărat. Cea mai bună cale de comunicare este puritatea. Dacă vreți să aflați gândul lui Dumnezeu, iubiți copiii și florile.
– Și copiii și florile, spuse Rose, fascinată de cele auzite.
– Este situația cea mai fericită, spuse Ascetul. Eu a trebuit să mă mulțumesc cu trandafirul meu regal, pentru că, din nefericire, de 20 de ani, pe aici nu au trecut copii. În urmă cu mulți ani am lucrat o perioadă scurtă în învățământ. Le-am cerut unor copii mici să facă un desen cu tema „Puritatea”. O jumătate dintre ei au desenat copii, iar cealaltă jumătate au desenat flori. De tot felul, trandafiri, lalele, garoafe… Niciun copil nu și-a imaginat altceva despre puritate. Sugestiv, trebuie să recunoașteți.
Apoi se retrase, fără alte cuvinte, în adăpostul său sărac, sub stânca uriașă. Parcă intra într-o altă lume.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite