Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Grigoraș, stăpânul gospodăriei, povestire și ilustrație de Alexandru Plăcintă




Bunicuţa Elena stăpânea o casă într-un sat din apropierea orăşelului. Cum numai se desprimăvăra şi se încălzea timpul, până toamna târziu, locuia mai mult acolo: muncea în locuinţă, în grădină şi-n livadă. Vara, bunicuţa, deseori, era însoţită de Grigoraş. El аdmira mult viaţa de la ţară. Îi plăcea mult aerul proaspăt şi îmbibat cu arome de fructe şi flori, atmosfera liniştită de acolo, oamenii buni, care se salutau şi vorbeau ca rudele unii cu alţii.


Îndeosebi îl fermeca priveliştea din faţa casei: grădina care se vedea ca-n palmă, gospodăriile din vale, cu acareturile şi curţile lor, după care – lacul, care despărţea satul în două părţi.


Pentru bunica era cea mai mare fericire când nepoţelul spunea că vrea să rămână alături de ea, ca s-o ajute... Cei drept, nu avea prea mare ajutor de la el, dar o vorbă, o mângâiere era... Că un copil de vârsta lui Grigoraş nu poate face prea multe lucruri, dar însăşi dorinţa de a rămâne în sat însemna mult! Băiatul se simţea într-atât de bine la ţară, că-i erau pe plac chiar şi căldurile din ultima vreme, care-o mâhneau şi-o îngrijorau pe bunica.


Aici, în sat, Grigoraş, pentru prima oară, a simţit ce înseamnă libertatea, dar şi disciplina – se juca, fără să fie limitat în timp, cu copiii de vârsta lui, se scălda în râu de două ori pe zi, ce-i drept, sub supravegherea bunicuţei... şi tot de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, împreună cu ea, uda grădina.


Apa pentru udatul grădinilor venea prin ţevi la o anumită oră. Grigoraş, de fiecare dată, auzea primul sunetele motoarelor care pompau apa din râu şi, ca vântul, alerga acasă de la joacă şi o înştiinţa pe bunica:


– Au dat apă, bunicuţo! Deschide mai repede robinetele!


Bunicuţa, zăpăcită de această bucurie, alerga repede prin livadă, conectând furtunurile de cauciuc, punând sub ele căldări şi stropitori. În acest timp, Grigoraş avea grijă să ude pomii, tufele de zmeură, de coacăză, de mure şi cele decorative. Închizând şuviţa de apă de la capătul ţevii cu degetul mare, apa cădea, în formă de evantai, peste frunzele însetate, care tresăltau ca nişte fetişcane la căderea stropilor veniţi pe neaşteptate.


Într-o zi, Grigoraş trânti portiţa din toate puterile şi, alergând prin ogradă, striga:


– Bunicuţă, bunicuţă, au dat apă!


Însă, bunicuţa, cum şedea pe scări, în pragul casei, nici nu a încercat să se ridice, doar că, văzându-şi nepoţelul, şi-a şters grăbită lacrimile cu colţul de la batistă.


– Bunicuţă, de ce plângi? a întebat-o compătimitor Grigoraş.


– Nepoţele dragă, am aflat că prietena mea Ana... a decedat. Mâine o vor înmormânta, iar eu nici nu pot s-o petrec în ultimul ei drum.


– Cum nu poţi, bunicuţă? a întrebat nepoţelul.


– Pe seama cui să te las, nepoţele? Că mi-e în grijă să rămâi de unul singur acasă.


– Nu-ţi face griji, bunicuţo, voi face totul ce-mi vei spune, a încredinţat-o Grigoraş.


– Mai uşor mi-ar fi să te iau cu mine, gândea bunicuţa cu voce, dar eşti mic şi-ţi va fi greu. Trebuia să se întâmple o astfel de tragedie... tocmai când nepoţelul meu cel scump e la mine...


Şi iarăşi au început să-i curgă lacrimile...


Lui Grigoraş i s-a făcut milă de ea:


– Bunicuţo, matale du-te, iar eu te voi aştepta cuminte acasă; de găini nu-ţi fă griji, voi lua seama de ele! o linişti nepoţelul.


– Doamne, Maica Domnului, cât pe ce era să uit de moţatele mele cele frumoase! a zis bunicuţa suspinând.


– Îţi promit: nici după poartă nu voi ieşi, până nu te vei întoarce... voi îngriji de păsări toată ziua!


Bunicuţa a chibzuit mult ce să facă şi cum să procedeze cu Grigoraş. Ea ştia că nepoţelul nu-şi va încălca promisiunea, însă copilul rămâne copil. De aceea hotărî să-i dea o însărcinare care-l va lega de mâini şi picioare şi, în felul acesta, nu va ieşi din ogradă toată ziua:


– Grigoraş, dragul bunicuţei, dacă mă hotărăsc să plec, apoi voi pleca cu trenul dis-de-dimineaţă. Găinilor le voi da mâncare pentru toată ziua, tu doar apă să le torni, dacă vei observa că au băut-o sau, întâmplător, au vărsat-o. Şi, mai ales, ai grijă ca toate să se ouă. Fii cu ochii în patru şi alungă motanii din preajma coteţului, că tare-s dibaci, de la o bucată de vreme, la mâncatul ouălor...


Dimineaţa, când Grigoraş s-a trezit, a alergat într-un suflet în grădină. Dar bunicuţa nu era. „Înseamnă că a plecat”, se gândi Grigoraş.


Lipsa bunicuţei şi simţul răspunderii de întreaga gospodărie l-au făcut pe Grigoraş să aibă o stare deosebită: nu-şi putea găsi loc şi linişte nicăieri... Neştiind de ce, s-a întors din nou în casă. Pe masă, sub un şerveţel, era dejunul, dar nu putea să mănânce... A muşcat de câteva ori dintr-o tartină cu unt şi caşcaval, apoi a pus-o la loc. A stat cât a stat în casă, apoi a ieşit din nou afară şi s-ă îndreptat spre şopronul pe care acum un an bunicuţa l-a prefăcut în coteţ. Teritoriul din jurul lui era împrejmuit cu plasă din metal. Acesta era locul unde se aflau găinile majoritatea timpului...


Alături de uşa şopronului era o covată din masă plastică, plină cu cenuşă amestecată cu nisip uscat. Aici găinile se „scăldau”, curăţindu-şi penele.


Bunicuţa avea nouă găini: cinci porumbace şi patru albe. Aceste păsări, prin nimic nevinovate, dar izolate de restul lumii, nu se deosebeau aproape defel între ele, doar prin culoarea penelor. Singurul care se evidenţia din tot cârdul de găini era cocoşul – mare, porumbac, cu penele cozii atât de lungi, încât ajungeau până la pământ. Păşea ţanţoş, cu capul sus, având creasta şi bărbia roşii ca focul.


Lui Grigoraş îi plăcea să privească cum cocoşul se pegăteşte de cântat: se ridica în vârful picioarelor, aplauda cu aripile sale puternice de câteva ori, apoi alungindu-şi gâtul spre soare, cânta pentru întreg satul melodia sa cocoşească.


Găinile îl ascultau absolut: era de ajuns să găsească un vermişor sau o omidă şi să-şi cheme prietenele să guste bunătatea, că ele, prostuţele, o zbugheau din loc şi alergau cât le ţineau picioarele, fără să-şi dea seama că vermişorul e unul, iar ele – nouă! Era clar: îl va înghiţi cea mai iute de picior, iar restul vor tropăi încă mult timp în jurul lui, neînţelegând de ce au fost chemate...


Dimineaţa s-a arătat a fi călduroasă. Toate găinile s-au ascuns în umbră; chiar şi cocoşul era mai liniştit – nu cânta, stătea nedumerit într-un loc, neştiind ce să facă şi încotro s-o ia. Şi în coteţ era linişte, nu se auzea obişnuita şi supărătoarea cotcodăceală.


Grigoraş s-a retras la umbra unui pom de păr, ca să se joace cu soldăţeii. Pe neaşteptate, aude strigătele copiilor din vecinătate: „Nu! Nu se consideră gol!... Balonul s-a lovit de copac, apoi a nimerit în poartă... ”. Ca să vadă ce se întâmplă, Grigoraş nu s-a dus la ei, ca de obicei, ci s-a urcat în pom. Urmărindu-i de acolo, de sus, cum se joacă, într-atât s-a implicat, că a uitat de găini.


Însă, deodată, auzi un cotcodăcit alarmant: „Cot-co-dac! Cot-co-dac-dac-dac!”


Găina scotea, încordându-se, acest sunet din cuibar...


După un timp, moţata, cum le spune bunicuţa, a zburat din cuibar şi a ieşit afară. Băiatul s-a coborât repede din pom, a alergat în coteţ şi a văzut că în paiele aurii albea un ou mat numai ce adus pe lume. L-a luat în mâini: era cald şi curat. Zâmbind, neştiind de ce, Grigoraş l-a pus la loc...


Găinile s-au liniştit pentru o vreme... Însă pe Grigoraş nu-l prea bucura această tihnă. Tare mai voia ca ele, una după alta, repejor, să-şi facă datoria de găini – să se ouă. Dar asta, cu părere de rău, nu s-a întâmplat.


Grigoraş, s-a plictisit să urmărească găinile... Pe când ele n-aveau habar ce se petrece în sufletul lui. De aceea, vrând-nevrând, au început să-l mânie moţatele care, după mai mult de o jumătate de zi, când căldura s-a mai potolit niţel, au început să se plimbe vioi prin faţa coteţului, scurmând cu insistenţă în pământ, de parcă îi făceau în ciudă.


Apoi au început să cotcodăcească, aproape simultan, două găini. Una dintre ele părea că cotcodăceşte suspinând, iar cealaltă – înăduşit, amintind de o tusă: „Cot-co-dac-dac-dac!”


După ce toate moţatele s-au liniştit, cuibarul găzduia trei ouă şi Grigoraş, considerând că a contribuit şi el prin responsabilitatea pe care şi-o asumase, părea mai vesel. Şi totuşi avea de aşteptat încă tocmai şase ouă!


Dar vorba ceea: dacă nu-i una, e alta – întotdeauna se întâmplă ceva. Pe Grigoraş începu să-l sugă la linguriţă şi el îşi aminti că dimineaţă mâncase doar ceva din fugă. A alergat repede în casă. Că dacă se va întoarce bunicuţa şi va vedea că dejunul este aproape neatins, va face mare zarvă! Şi el nu voia s-o supere.


A luat repede şerveţelul de pe mâncare. Dar… caşcavalul şi untul, de căldură mare, se topiseră, iar pâinea s-a încovoiat. Grigoraş muşcă din tartine bucăţi una după alta şi le înghiţi grăbit. Când a terminat de mâncat, a deschis termosul, şi-a turnat ceai, care, spre mirarea lui, era încă fierbinte...


Deşteptătorul gălăgios, mare şi vechi, de pe dulap, indica deja orele patru după-masă.


Grigoraş tocmai a tresărit: degrabă se va întoarce bunicuţa, şi el, ca un băiat conştiincios, ar fi vrut să-i dea darea de seamă, că toate găinile s-au ouat... dar în cuibar era ce era...


Grigoraş hotărî să mai verifice o dată: nu cumva a greşit la numărat. Când a ieşit afară, l-a văzut pe Leonard, motanul vecinilor, care şedea în apropierea coteţului şi, liniştit, se lingea pe botişor... Îndată s-a făcut spre el şi a strigat: „Fugi, motanule, din ograda bunicuţei! Du-te în ograda ta!”


Când Grigoraş a intrat în coteţ, mare i-a fost mirarea şi bucuria! În timp ce el a mâncat ce mai rămăsese din dejun, găinile au adus în cuibar încă trei ouă.


Dacă mai zăboveam câteva clipe în casă, motanul ar fi avut un prânz împărătesc”, s-a gândit Grigoraş. Acum el urmărea atent găinile, încercând să le ghicească pe acele trei leneşe care încă nu-şi făcuseră datoria. Dacă le-ar fi putut identifica, le-ar fi prins şi le-ar fi pus în cuibar. Dar de unde? Niciuna nu-l privea cu ochi vinovaţi!


Şi, deodată, pe Grigoraş îl fulgeră un gând: dar dacă, întâmplător, în timp ce el mânca, a intrat Leonard în coteţ şi a înghiţit cele trei ouă care lipsesc. „Vai, ce nătărău sunt! Nimic nu mi se poate încredinţa!” se dojenea copilul pe sine însuşi.


Îşi dădea seama că îi va fi greu să-i recunoască bunicuţei că nu şi-a îndeplinit conştient misiunea pe care i-o încredinţase. Dar vorba ceea: de la adevăr până la minciună e un lat de palmă. Dar îi veni o idee, de care s-a agăţat cu ambele mâini: „Ce va fi dacă îi voi spune bunicuţei că toate găinile s-au ouat, iar trei ouă le-am mâncat eu? Ea doar se va bucura! Cum de nu m-am gândit de la bun început la una ca asta?” Acum Grigoraş avea senzaţia că i-a stat mai uşor pe suflet.


Dar mai este o vorbă: greşeala mărturisită e pe jumătate iertată. De aceea, după puţin timp, Grigoraş începu să chibzuiască altfel: „Nu! Aşa ceva nu e bine! Dar dacă motanul n-a fost în cuibar? Dacă, după ce o mint pe bunicuţa şi ea mă crede, găinile se mai ouă? Atunci va fi clar ca bună ziua că am minţit. Îi voi spune doar adevărul, că n-am luat seama bine, de aceea lipsesc trei ouă în cuibar”.


Această hotărâre grea a fost întreruptă de glasul dulce şi sonor al bunicuţei:


– Grigoraş! Am sosit. Ia spune, cum ai gospodărit aici? întrebă ea, îmbrățișându-şi nepoţelul.


Grigoraş, privind-o îndelung, a înţeles că nu mai vrea ca ea să plece nicicând, nici chiar pe scurt timp...


Lui într-atât i-a plăcut cuvântul bunicuţei „gospodărit”, că l-a repetat şi el:


– Am gospodărit bine, bunicuţă. Am turnat apă proaspătă la găini, pe Leonard l-am văzut cum dădea târcoale pe la coteţ, dar n-a intrat, că l-am alungat. Ce-i drept, în cuibar sunt numai şase ouă, trei lipsesc. De ce – nu ştiu...


– Nepoţele, eşti bravo! Ce minunat că-n familia noastră creşte un stăpân adevărat. Atâtea ouă trebuie să fie, dragul meu. Am o moţată frumoasă, care până mai ieri a stat sub o coşarcă. Tocmai acum i s-a trezit instinctul de mămică. Dar nu i-a mers! Ce să fac cu puişorii care-i va scoate spre toamnă? Ea nu s-a ouat... şi mai sunt încă două neastâmpărate, care până mai deunăzi se ţineau mămici, dar le-am răsclocit şi pe-acelea...


Grigoraş, în acest moment, simţi cum de pe umeri îi dispare povara răspunderii pentru lucrul încredinţat – voia să sară-n sus, să strige de bucurie că s-a abţinut şi n-a minţit-o pe bunicuţa!


Seara, înţelegând că bunicuţei îi este greu, n-a mai întrebat-o nimic; dimpotrivă, a abătut-o de la gândurile triste.Fusese o zi grea pentru ambii, de aceea s-au culcat devreme. Grigoraş, adormind, zâmbea fericit, mulţumit că a făcut faţă lucrului încredinţat şi că n-a supărat-o pe bunicuţa cu fanteziile sale rătăcite despre acele trei găini leneşe...


 


Povestire din cartea “File din viata lui Grigoraş”. Reproducerea numai cu acordul autorului.
 

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite