Grigore cel Învățat și cele trei vârste ale poveștilor, de Petre Crăciun (fragment - Poveștile-flori și poveștile-stele)




Petruț, Tudor, Giulia și micul Tudor aveau camerele lor atunci când mergeau în vizită în Regatul Poveștilor, pentru a se întâlni cu marii povestitori. În fiecare seară se întâlneau cu Regele Poveștilor și cu alți scriitori aflați în acel timp în Regat. De data aceasta, H. Ch. Andersen nu avusese prea mult timp la dispoziție pentru a se ocupa de ei. Trebuia să meargă degrabă tocmai în Australia, pentru a se întâlni cu ambasadorii din îndepărtatul continent.
    În lipsa ilustrului lor prieten, copiii au început să colinde prin locurile cele mai îndepărtate ale acelei țări care nu era pe nicio hartă, pe nici un atlas geografic. Niciodată nu avuseseră vreme să vadă toate străzile și casele rezervate pentru scriitorii ce dăduseră viață poveștilor cunoscute de noi toți.
    Cele mai frumoase și mai impunătoare case erau rezervate, nici nu se putea altfel, pentru cei care lăsaseră lumii cele mai cunoscute basme. Casa lui Jacob şi Wilhelm Grimm era una dintre acestea și era făcută după planul celei din Steinhau, transformată acum în muzeu. La fel de maiestuoasă era și casa lui Charles Perrault, și a lui Lev Tolstoi, ridicată și ea după modelului celei din Iasnaia Poliana, acolo unde se afla moșia părintească a marelui scriitor.
    Prietenii noștri știau cum arată aceste case. Le vizitaseră cu alte prilejuri și avuseseră, chiar, șansa de a sta de vorbă cu stăpânii lor.
    De data aceasta, erau dispuși să meargă spre acele case mai puțin somptuoase, mai puțin cunoscute, deși erau și ele locuite de părinții unora dintre povești.
    Tot căutând, la un moment dat, Petruț și prietenii săi au descoperit o stradă modestă, cu case micuțe, nu cu mult diferite de bojdeuca din Țicău a lui Ion Creangă. Cu destulă surpriză au găsit chiar casa marelui povestitor din Humulești, locul unde avuseseră atâtea întâlniri dintre acesta și Mihai Eminescu. Din nefericire, Creangă nu era acasă, dar curtea era  plină de pisicile acestuia, vreo 15 la număr.
    – Trebuie să revenim altădată, atunci când va fi acasă și marele nostru povestitor, spuse Tudor, am atâtea întrebări să îi pun…
    – Și eu vreau să-l întreb cum i-a venit ideea basmului Harap-Alb, unul dintre preferatele mele, zise și Petruț.
    – Iar eu vreau să-l rog să schimbe basmul ”Capra cu trei iezi”, zise Robert. Plâng de fiecare dată când aud ce soartă au avut bieții iezișori. Poate face un final mai fericit. Ce spuneți, va accepta?
    – Va fi cam greu, dragul meu, zise Giulia, pentru că, de peste 100 de ani, toți cunoaștem povestea așa cum a fost ea scrisă. Și apoi, nu trebuie să trecem cu vederea peste caracterul său educativ: dacă o ascultau pe capră, iezii nu ar fi pățit nimic și ar fi trăit poate și astăzi.
    – Da, zise Robert, dar mie tot îmi este milă de iezi și vreau să îl rog pe domnul Creangă să se mai gândească. Nu cred că va trece cu vederea peste rugămintea unui copil care vrea să audă numai povești frumoase.
    – Sunt convins că te va asculta, zise Petruț, dar acum să mergem mai departe. Cred că am văzut la vreo 50 de metri o colibă încă și mai modestă decât aceasta. Chiar mă întreb cine locuiește acolo.
    În fața acelei case, făcută numai din lemn, stătea un bătrân îmbrăcat modest, cu barbă mare și albă, ca a unui călugăr. Citea dintr-o carte veche, la umbra unui nuc care parcă sprijinea cerul cu înălțimea lui. Poarta era deschisă, cum părea să fie dintotdeauna, iar la picioarele bătrânului dormea un ciobănesc mioritic, de toată frumusețea.
    – Bună ziua, zise Petruț. Noi suntem ambasadori ai poveștilor. Vă putem deranja cu câteva întrebări?
    Bătrânul citea mai departe, fără să-și ridice ochii din cartea sa. Nici câinele nu părea să fi observat că a intrat cineva în curte.
    – Noi suntem Petruț, Giulia, Tudor și Robert, spune fata, și vrem să vă cunoaștem. Cine sunteți și ce povești ați scris?
    Abia în acea clipă bătrânul ridică privirea și îi privi cu ochii săi blânzi pe cei patru copii.
    – Ce mare bucurie! Bine ați venit și la mine, copiii moșului. Nu gândeam că veți trece curând și prin modesta mea colibă. Am auzit că ați fost pe la boierii cei mari, cei pe care îi cunoaște toată lumea…
    – Ne cerem scuze, zise Tudor, dar nu am știut până acum de dumneavoastră. V-am descoperit coliba întâmplător. Cine sunteți?
    – Numele meu este Grigore, iar cei care m-au cunoscut acum mult amar de vreme îmi spuneau ”cel Învățat”, pentru că nu mai era nimeni prin locurile noastre care să aibă știință de carte.
    – ”Grigore cel Învățat”… zise Giulia. Nu am auzit niciodată de dumneavoastră, deși am citit atâtea cărți despre marii povestitori ai lumii…
    – Draga moșului, eu nu mă număr printre ei. Am făcut și eu umbră pământului o vreme și am lăsat copiilor mei câteva povești, ca să-și aducă aminte de părintele lor. Numele meu nu este trecut în nicio carte, iar eu sunt un biet născocitor de basme care s-au moștenit din generație în generație sub numele de povești populare. Adică făcute de anonimi, precum sunt eu.
    – Este aici ceva ilogic, zise Petruț. Dacă sunteți un autor de așa-zise povești populare, de ce vă aflați în Regatul Poveștilor? Cineva a aflat de dumneavoastră, din moment ce ați fost chemat să vă alăturați celorlați.
    – Nepoate, așa minte ascuțită nu am întâlnit demult! Și eu m-am întrebat cum am ajuns în Regatul Poveștilor. În cele din urmă, l-am întrebat pe regele nostru, domnul Hans Christian Andersen, cum am ajuns aici, iar el mi-a răspuns așa: ”Numele celor care scriu o poveste se încrustează pe Cămașa cerului pentru totdeauna. Iar numele tău, Grigore cel Învățat, s-a alăturat celorlalte nume de povestitori din întreaga lume”. ”Bine, am spus eu, dar nu mai știe nimeni despre faptul că eu am scris acele povești”. ”Cerul știe”, mi-a răspuns marele Andersen. Așa că iată-mă în acest regat, alături de oameni pe care nu i-am văzut niciodată. De unii am auzit în timpul vieții, dar de cei mai mulți am auzit abia aici.
    – Sunt foarte impresionat să vă cunosc, zise Petruț. Îmi puteți spune una dintre poveștile pe care le-ați scris dumneavostră?
    – Povestea la care țin cel mai mult se numește ”Tinerețe fără bărânețe și viață fără de moarte”. Mulți ani m-am gândit la povestea asta, dar sunt foarte mândru de ea…
    – Extraordinar! exclamă Tudor. Știți că povestea dumneavoastră a fost făcută celebră de către marele povestitor Petre Ispirescu? Și mai știți că acesta a cules această excepțională poveste de la tatăl său?
    – De unde să știu eu toate aceste lucruri, dragii mei? Eu știu că am scris povestea, care s-a transmis apoi de la o generație la alta. Mă bucur că acest domn, Petre Ispirescu, a avut inspirația de a include și povestea mea printre cele publicate de el. În acest fel, creația mea nu a fost în zadar…
    Cei patru copii se uitau cu o admirație greu de descris la acel bătrân cu barba până la piept. El era cel care ticluise una dintre cele mai frumoase povești care fuseseră scrise în limba română. Acel bătrân necunoscut, Grigore cel Învățat, de care nu auzise nimeni și despre care nu vorbea nicio carte… Evident, în afară de Andersen, singurul care aflase că Grigore scrisese unul dintre basmele considerate cele mai importante din spațiul românesc. Oare cum suporta să știe că el, cel care dăduse viață acelor basme, era un necunoscut, iar toată gloria revenise celor care introduseseră în circuitul cult aceste povești?
    Grigore cel Învățat nu avea probleme cu ceea ce noi am putea numi, astăzi, drepturile de autor. El le era chiar recunoscător celor care culeseseră poveștile sale, salvându-le de la uitare.
    – Cel mai important este ca aceste povești să nu se uite, dragii mei, spusese moșneagul.
     Giulia și cei trei băieți erau impresionați de modestia acelui bătrânel cu aspect de călugăr. Era atât de modest și părea să știe atât de multe lucruri… Giuliei îi veni ideea de a-l întreba pe Grigore cel Învățat despre Grădina poveștilor-flori și despre vârstele poveștilor.
    – Dragii mei, poveștile au și ele un parcurs asemănător cu al omului, spusese bătrânul. Noi suntem la început copii, apoi adulți și, în cele din urmă, bătrâni, atunci când ajungem la cea mai mare experiență de viață. Cu basmele noastre se întâmplă la fel. Atunci când sunt create de către părinții lor, ele se numesc, simplu, povești, și își petrec perioada copilăriei în timpul vieții celui care le-a dat viață. În momentul când autorul pleacă de pe această lume, prima perioadă se încheie și începe a doua viață, aceea a poveștilor-flori.
    – Ce este, mai exact, această a doua viață? întrebă Giulia.
    – Poveștile ajung la maturitate și trebuie să-și ia viața în propriile mâni, fără ajutorul părinților care nu mai sunt alături de ele. Menirea lor este să fie cunoscute de cât mai multă lume, iar transformarea lor în flori le ajută foarte mult. Cine ar putea rezista unei povești care are înfățișarea unei flori?
    – Cât de frumos, zise Giulia. Niciodată nu m-am gândit că o poveste poate ajunge, la un moment dat, o floare care are în spate o poveste…
    – Aceste povești ajung în Grădina poveștilor-flori, adăugase Grigore, așa cum textele noastre sunt adunate într-o antologie a povestitorilor din toată lumea.
    – Și ce fac poveștile în acea grădină? întrebă Petruț.
    – Așteaptă să fie cunoscute și prețuite de cât mai multe persoane, deopotrivă copii și oameni mari. Trebuie să știți, dragii moșului, că numai unele dintre poveștile-flori – cele mai îndrăgite – ajung la ultima etapă a vieți lor: aceea de povești-stele.
    – Extraordinar! explodară cei patru copii, deopotrivă. Ce înseamnă să fii o poveste-stea?
    – Devii o poveste-stea atunci când ești cunoscută și prețuită de toată lumea. Când cărțile în care te afli și tu sunt tipărite în întreaga lume, când nu prea mai există copii care să nu fi auzit de tine pe această planetă. Atunci poveștile părăsesc grădina unde au trăit alături de alte flori și urcă pe Cerul poveștilor minunate. Un cer plin de stele luminoase și gălăgioase, în același timp, spre care ajunge să te uiți pentru ca viața ta să devină cea mai încântătoare poveste.
    – Nu-mi vine să cred, spuse Giulia. Eu credeam că poveștile au o viață simplă… Niciodată nu mi-aș fi imaginat că trec prin atâtea metamorfoze, că parcurg atâtea trepte pentru a ajunge la împlinirea lor. Cred că este foarte greu să fi o poveste…
    – Mai ales una de succes, zise Tudor, gânditor.
    Grigore cel Învățat înclină ușor din cap, aprobând ceea ce afirmaseră cei doi copii. Abia atunci se trezi și ciobănescul mioritic, uitându-se vinovat spre stăpânul său. ”S-a întâmplat ceva important cât timp am dormit?”, părea a întreba câinele. Dar privirea blândă a stăpânului îl făcu să-și reia somnul.
    Copiii se despărțiseră cu regret de Grigore cel Înțelept, dar îi promiseseră acestuia că aveau să revină însoțiți de alți mari povestitori. Li se părea nedrept ca cel care scrisese ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” să nu fie mai cunoscut.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite