Literatura copii

Hoțul de lămâi, de Dan Hașdean




Greciei, în semn de recunoștință că m-a primit pe pământul ei.


 


Barba Giannis (1) era cunoscut de toți din sat ca un bătrân ursuz. Nu ieșea din curte decât după pâine și o adată pe săptămână până la birt să-și umple carafa cu rom.  Nimeni nu-i deschidea poarta. Nu saluta pe niciunul dintre consătenii lui și nu răspundea celor care îi dădeau binețe. Bătrânul grec fusese marinar din tinerețe și abia apusul vieții care se apropia i-a biruit dârzenia și s-a oprit din a mai pleca pe mare. Nu s-a împăcat niciodată cu bătrânețea. O considera vinovată că i-a furat vigurozitatea lupului de mare călit în furtuni, neînfricat și dur. S-a retras în satul unde văzuse lumina zilei și unde copilărise, în casa părinților care acum nu mai erau. Ar fi vrut să rămână să-și ducă bătrânețea într-unul dintre porturile colindate de-a lungul vieții de marinar, dar pentru că fusese un risipitor nu și-a putut cumpăra o casă și nici măcar o odaie, în acele locuri, așa că singurul refugiu l-a găsit în căsuța de piatră, cu acoperiș tot din lespezi subțiri de piatră, iar cu puținii bănuți rămași își cumpăra cele strict necesare. Avea în jurul casei o grădină cu câțiva portocali și patru măslini în fiecare colț al curții. Învățase să-și cultive legume și după cum am spus doar pâinea și-o cumpăra și romul pe care îl strecura în ceai, cu chibzuință. După câțiva ani se împăcase cu ideea că se poate trăi și așa. Doar cu oamenii nu putea închega nicio prietenie. Pe corăbiile pe care fusese nu se legau prietenii. Fiecare își vedea de treaba lui pentru care fusese luat în echipaj, dormea și făcea de cart când îi venea rândul. Singurele momente în care se spărgea monotonia navigării erau furtunile și din când în când câte o încăierare între membrii echipajului, de la fel de fel de mărunțișuri, potolite întotdeauna de către căpitan cu drastice pedepse.
 Singura bucurie a fostului matelot era un copac adus tocmai din îndepărtata Indie, într-un ciubăr cu pământ, în ultima cursă către bătrânul continent, de unde plecase în prima călătorie pe mare, ca mus. De câte ori ieșea în curte și dădea cu ochii de el, se lumina la față și chiar uneori zâmbea. Zâmbea de fapt invidia din el pentru că nimeni din sat și din împrejurimi nu mai avea un astfel de pom în curte. Era atât de frumos copacul verde cu fructele galben-luminoase încât aveai impresia că e un candelabru uriaș cu zeci de lumânări aprinse. Chiar și noaptea la razele lunii era luminos. Vecinii și ceilalți din împrejurime întindeau gâtul peste gardul din piatră să vadă minunăția, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe pe bătrânul morocănos și neprietenos ce este acel copac care semăna cu portocalul, darămite să-i ceară un fruct sau vreun pui.
 În fiecare dimineață își bea ceaiul cu rom pe lespedea de piatră din pragul casei, admira copacul cu fructe galbene și abia apoi se apuca de plivit și udat în grădină, sau de alte dereticări.
 Într-o dimineață însă, se opri din sorbitul ceaiului cu rom și zâmbetul îi dispăru brusc. Era sigur că pe creanga cea mai apropiată de geamul lui fuseseră mai multe fructe. Se ridică și cercetă sub coroana copacului dar nu găsi niciun fruct căzut. Își spuse în gând că poate bătrânețea a început să-i joace feste și că poate nu reținuse bine cum arătase pomul cu o zi în urmă.
 A doua zi, înainte de a-și face ceaiul ieși repede în prag și cercetă copacul. Acum era sigur nu doar că lipseau fructele din cealaltă zi dar chiar mai lipseau și altele.
 După încă o noapte, văzând că fructele se înpuținează tot mai mult se puse la pândă. Se piti în colțul gardului de piatră, chiar lângă o spărtură pe care o observă după dispariția misterioasă a fructelor și se puse pe așteptat. Luă chiar și o bâtă zdravănă, hotărât să se lupte cu hoțul care îi călca proprietatea și-i fura minunățiile de fructe, indiferent cât de mare și puternic ar fi arătat.
 Aproape de miezul nopții, cam pe când îl încerca o toropeală zdravănă, auzi foșnet de pași în spatele grădinii. Experiența lui din sutele de ore de cart de pe corăbii îl făcu să nu iasă în fața intrusului când acesta urcă pe pietrele împrăștiate din spărtura gardului. Trebuia mai întâi să vadă cu cine are de-a face, dacă hoțul e singur  și abia apoi să treacă la atac.
 Analizând situația observă o mogâldeață care fără teamă sări în grădină și merse glonț la copacul din care dispăruseră fructe în fiecare dintre ultimile nopți. Barba Giannis era derutat. Se pregătise pentru o luptă cu un hoț de noapte veritabil, zdravăn. Ridică încet privirea peste gard în spatele grădinii să se asigure dacă nu cumva era însoțit de alte pânde așa cum știa că fac hoții de meserie. Nu era nimeni. Între timp mogâldeața aplecă o creangă rupse câteva fructe, le puse în poala cămășii și fără grabă porni înapoi către spărtura din gard.
 Când mai avea câțiva pași ca să iasă din grădină, barba Giannis îi tăie brusc calea ținând bâta ridicată amenințător.
 - Aha, te-am prins, hoțule!
 Mogâldeața se sperie atât tare încât scăpă fructele care se împrăștiară pe jos.
 - Nu da, barba Giannis! Sunt eu, Iordakis, băiatul vecinului de peste drum.
 Bătrânul coborî bâta fără să lovească.
 - Tu?! Ce cauți în grădina mea? De ce-mi furi fructele?
 Copilul prins la furat începu să-i explice, precipitat:
 - Păi, să vezi, barba Gianis, în fiecare seară m-am minunat din ograda mea cât de frumos e acest copac împodobit cu fructele acestea galben-luminoase și tare mi-am dorit și eu măcar unul, să-l pun la fereastră așa ca să lumineze ca o lumânare.
 - Dar de ce nu ai venit să ceri?
 - Aș fi venit eu, chiar la asta m-am gândit prima oară, dar când am văzut că nu-mi răspunzi nici la kalimera (2), n-am îndrăznit să o fac.
 - Bun, te înțeleg până aici, dar dacă ai fost în prima noapte, de ce ai mai continuat să furi și în următoarele nopți?
 - Stai să vezi, barba Giannis! După prima noapte, când am luat câteva fructe, am pus unul în geam și celelalte le-am arătat vecinilor. Când au văzut ce frumos miros toți și-au dorit câte un fruct și pentru că la noi aici în sat ne adunăm deseori, ne ajutăm și ne împrumutăm cu fel de fel de lucruri m-am gândit că o să le fac o mare bucurie dacă o să duc fiecăruia câte un fruct să-l pună la fereastră. Dar să știi, coborî vocea copilul și odată cu ea și privirea în pământ, eu le-am spsus tuturor celor care le-am dat câte un fruct că dumneata m-ai trimis să le împart.
 - Aha, va să zică nu ești doar hoț, ești și un minciunos!
 Zicând acestea îl slăbi pe țânc din strânsoarea gulerului, de unde îl apucase și pentru câteva clipe nu mai zise nimic. Abia acum se lumină de ce mulți oameni din sat, în ultimile zile, îl salutau cu zâmbetul pe buze, chiar dacă el abia mârâia câte un răspuns, ciudos că nu-și vedeau de treaba lor și-l cereau pe el de vorbă. Zâmbetele sătenilor parcă începuse să-i lumineze bătrânețea asemenea copacului din curte.
 Se puse într-un genunchi și începu să adune fructele împrăștiate. Unul câte unul era depus în poala cămășii copilului.
 - Bine, dacă vă doriți atât de mult fructele mele, ia-le și du-te, dar să nu te mai prind prin grădina mea, că...
 Iordakis sări peste pietrele gardului și dispăru în noapte.
 A doua zi, barba Giannis, a cules un coș cu fructe galbene și a ieșit cu ele în sat. Oriunde întâlnea un sătean, sau când vedea prin curte pe cineva, îi întindea un fruct galben însoțit de un zâmbet.
 - Sunt lămâi, așa se numesc, ele au ajutat mulți marinari să scape de o boală care face multe victime pe mare, numită scorbut. Sunt acre-amărui dar au un miros foarte plăcut și din zeama lor se face o băutură răcoritoare, numită lemonada. Am adus copacul tocmai din India. Poftiți, luați câte una, să vă înmiresmați casele!
 Astfel împărți toate fructele sătenilor primind în schimb mulțumiri, zâmbete și strângeri de mână. Ba chiar din clipa aceea se trezi la ușă cu câte o ulcică de lapte, o bucată de brânză, un ștergar alb sau alte lucruri necesare într-o casă, lucruri care îi lipseau bătrânului marinar. Ușor, ușor, inima lui de lup de mare, împietrită, se înmuie și începu să vorbească și să se viziteze cu vecinii și ceilalalți săteni.
 Pentru că abia acum își dădu seama cât de mult valorau lămâile lui, cu ajutorul micului Iordakis a pus semințe în pământ și în următorul an a împărțit fiecărui sătean câte un pui de lămâi. Puii de lămâi rămași, i-a răspândit, cu ajutorul micului hoț de lămâi, Iordakis, și prin satele din vecini.
 De atunci, fiecare grădină grecească, pe lângă portocali și măslini are cel puțin un lămâi cu fructe galben-luminoase, iar barba Giannis, cel ursuz, a devenit un mic erou al însoritelor locuri ale Greciei, unde și-a dus bătrânețea până la ultima picătură.
 
Note:
1 Bătrânul Giannis, moșul Giannis (se citește ba'rba Iannis)
2 Bună ziua! (în limba greacă)
Lămâiul e originar din  Asia de Sud și de Sud-Est (India, Burma și China), a fost adus în Europa aprox. în primul secol d. H. și cultivat pe scară largă abia în sec XV, prima cultură substanțială fiind în Genova, Italia.


 


Dan HașDean
Atena, 3 februarie 2018

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite