Împărăția stejarilor, de Nina-Elena Plopeanu




A fost odată ca niciodată, demult, pe când pădurile stăpâneau pământul, o țară mare și frumoasă care se numea Împărăția Stejarilor. În această țară în care toți oamenii erau frați cu stejarii cârmuitor era un împărat tânăr, viteaz și destoinic, care se numea Stejărel. Împăratul s-a căsătorit cu o fată frumoasă și harnică, căreia supușii i-au zis Stejărița. Tihna locuitorilor din Împărăția Stejarilor a fost curmată de așezarea la hotare a unei familii de căpcăuni: o vrăjitoare bătrână, urâtă și rea împreună cu cei trei fii ai săi cărora voia să le găsească soațe printre codanele cu ochi verzi și cozi împletite, legate cu frunze și fructe de stejar. Cu trup de om și cap de câine, cu gheare în loc de mâini, cu rugi și mărăcini în loc de păr, monștrii cu dinți groși și plați, care se hrăneau cu carne de om, înspăimântau pe orcine și nici-o fată n-a vrut să se însoțească cu vreunul dintre ei. Atunci vrăjitoarea și odraslele sale au început să-i prigonească pe locuitorii Împărăției Stejarilor și să le facă zile rele. La fiecare sfârșit de săptămână, dădeau năvală peste casele oamenilor și le răpeau pruncii și fetele de măritat pe care le ferecau în pântecele unei peșteri din apropierea sălașului lor până când le venea rândul să-i pregătească în cuptorul aprins și să-i mănânce. Oamenii pașnici și liniștiți nu știau cum să scape de năpasta care căzuse pe capul lor. De luptat nu se puteau lupta cu namilele înarmate cu paloșe și buzdugane de oțel, care pe deasupra nu numai că se repezeau asupra lor cu o viteză uimitoare ci puteau să și zboare. Și, când prindea pe câte unul în ghearele ascuțite de vultur, îl ducea până după soare și-l arunca în cea mai adâncă genune, acolo unde îi și putrezeau oscioarele. Oamenii au început să ia calea pădurilor, dar nici acolo nu scăpau de ochiul de harpie al bătrânei vrăjitoare care descânta, lega și dezlega și nu-i mai lăsa pe cei din Împărăția Stejarilor să-și vadă de-ale lor. Văzând că nu pot să facă față,singuri urgiei pornite împotriva lor de cei trei căpcăuni și de mama lor, oamenii s-au hotărât să meargă la împărat și să-i povestească despre răutățile pe care aceștia le fac.



—Mărite Împărate, a grăit cu umilință și speranță cel mai bătrân și cel mai înțelept dintre ei, învață-ne cum să scăpăm de pacostea ce s-a abătut asupra noastră. Nu mai știm de casă și de masă, nu știm cum să ne mai apărăm și să ne ascundem copii.



—Ne-au rămas țarinile nelucrate și vitele neîngrijite de când la hotarele împărăției tale și-au făcut sălaș cei trei căpcăuni și mama lor.



—Bine, oameni buni, am să-mi chem sfetnicii și am să-i pun să cerceteze, să găsească o cale prin care putem scăpa de acești dușmani. Până vom afla cum să-i alungăm, puteți să rămâneți la adăpostul zidurilor cetății mele.



Împăratul a dat poruncă să se adune sfatul și după ce au chibzuit îndelung au hotărât că doar strângerea oastei celei mari va putea înlătura pericolul. Cei ce se ocupau cu paza cetății s-au cățărat pe ziduri, au bătut din tobe și au sunat din goarne, pe dealuri s-au aprins focuri ca să se dea de veste că Împărăția este în primejdie și Măria sa Împăratul Stejărăl îi cheamă la oaste. De prin văi și de prin păduri, de pe unde erau ascunși, locuitorii Împărăției Stejarilor s-au adunat degrabă în jurul conducătorului lor. Înainte de a porni la luptă, Stejărel și-a îmbrățișat tânăra soție și i-a dat ultimele sfaturi.



—Trebuie să te pregătești de drum. Soarta unei bătălii nu poate fi știută înainte de începutul luptei. Dincolo de zidul acestei încăperi, sunt drumurile pe sub pământ despre care ți-am vorbit de atâtea ori. Mergi înainte, nu te abate din cale orice s-ar întâmpla și, mai ales, nu te întoarce înapoi. Nu uita să pui în traista pe care o vei lua cu tine pieptenele, oglinda și diadema pe care le-ai primit în dar la nuntă de la mama mea. Când vei avea nevoie, să arunci una câte una și vei primi ajutor.



Căpcăunii n-au stat nici ei degeaba. Văzând ce li se pregătește și-au chemat în ajutor rudele și aliații: șerpii uriași, balaurii cu douăsprezece capete, zmeii și alte lighioane ale lumii întunecate. În timp ce oamenii își agitau bâtele și îi amenințau cu praștiile, topoarele și uneltele lor de zi cu zi, balaurii suflau foc și smoală pe nări și pe gură și pârjoleau zidurile cetății. Zmeii izbeau cu buzduganele de oțel, iar vrăjitoarele rosteau blesteme și înnodau vrăji până la al nouălea neam. Deși luptau cu mult curaj și vitejie, aruncând cu pietre și cu apă fiartă asupra năvălitorilor, oamenii din Împărăția stejarilor au înțeles că n-au să poată să le țină piept, mai ales că vedeau cum frații lor stejarii, copacii care le oferiseră adăpost, hrană și apărare, cădeau la pământ unul câte unul.



Când a văzut că soldații se împuținează, că peste tot este numai foc și pârjol, Împăratul Stejărel a înțeles că, pentru moment, lupta este pierdută. A luat lucrurile de preț pe care le avea, coroana, sceptrul și steagul ce avea pictat pe el un stejar falnic, și-a strâns bruma de apărători pe care îi mai avea și împreună au pornit prin tunelurile de sub cetate spre tatăl său marele Stejar, acolo unde trebuia să ajungă și Stejărița. Drumul i-a fost tăiat, însă, de cei trei căpcăuni care, fără să stea prea mult prea gânduri, i-au legat fedeleș și i-au aruncat în cea mai adâncă temniță,care ar fi trebuit să le fie mormânt. Monștrii au luat coroana, sceptrul și steagul de la tânărul împărat și s-au făcut stăpâni peste împărăție.



Stejărița și-a ascultat soțul și, fără să mai stea pe gânduri, a pornit la drum. Împăratul îi spusese că singură își va da seama când pericolul a trecut și va trebuie să se oprească. Tot mergând prin lumea subpământeană, la un moment dat, a simțit în spatele său o fierbințeală puternică, ce nu putea să fie decât de la dușmanii care o urmăreau. Fără să privească înapoi, a aruncat pieptenele și în urma sa a crescut o pădure mare deasă și țepoasă de niciun muritor de rând nu ar fi putut să o străbată. Împărăteasa și-a continuat drumul cu toate că pierduse unul dintre condurii bătuți cu diamante. Pentru o vreme, a crezut că a scăpat de urmăritori, dar n-a apucat să se bucure prea tare că din nou dogoarea a ajuns-o din urmă. A scos din traistă oglinda pe care a aruncat-o și a grăbit pasul, chiar dacă a scăpat din picior și celălalt condur. S-a așternut o zăpadă albă și lunecoasă ca penele lebedelor și urmăritorii săi au fost nevoiți să încetinească pasul căci covorul înghețat îi trântea la pământ și anevoie se mai ridicau chiar dacă focul scos pe gură de balauri topeau încetul cu încetul armura de gheață. Cu picioarele pline de răni, Stejărița alerga spre umbrele galbene care răzbăteau prin cotloanele pământului, semn că în curând, avea să iasă la lumină. Înainte de a trece de poarta luminoasă, simțind căldura care o ajunsese din urmă, a aruncat diadema pe care o purta pe cap și în urma sa au crescut niște munți înalți cu vârfurile ascuțite, îmbrăcate în tunici de gheață, ce se pierdeau în împărăția norilor, cu păduri semețe și nesfârșite de brazi falnici, care se pierdeau în imensitatea cerului printre stelele aprinse ce îi împodobeau ca pe niște policandre în zi de sărbătoare. Stejărița a înțeles că dușmanii săi nu vor putea trece de această cetate de piatră și s-a oprit să-și oblojească rănile picioarelor și să-și astâmpere foamea și setea cu fructele ce creșteau prin rugii de pe marginea cărării și cu apa izvorului ce susura senin lângă coasta domoală a unui deal. Din loc în loc, poposea sub cupola unui fag sau a unui carpen, care o lăsa să se odihnească lângă tulpina lui, în tipm ce, cântecul mierlelor și al graurilor îi alungau oboseala și îi însoțeau căutarea care, în curând, avea să se încheie. A tot mers printre arborii cu frunze căzătoare, zi de vară până-n seară, iar când soarele se pregătea să se ascundă pe după dealurile roșietice ale cerului, un stejar bătrân cu tulpina groasă cât turnul unui palat, al cărui vârf se înălța cu mult mai departe decât ochiul omului putea să vadă, i-a atras privirile care au înțeles că a sosit vremea să se oprească. Pe când căuta loc de odihnă, dinspre fruntea negricioasă și aspră a auzit un bun venit blând,care i-a făcut inima să pâlpâie și în ochii secați de lacrimi să i se aprindă scântei. A îngenuncheat în fața Marelui Părinte, și-a împreunat palmele pe care le-a dus în dreptul frunții, răspunzând astfel caldei primiri.



—Frumoasă copilă, caută în mușchiul de lângă rădăcina mea și vei găsi două ghinde gemene pe care va trebui să le iei și să ai grijă de ele până vor rodi pentru că ele sunt viitorul și puterea noastră.



Fata a făcut întocmai, a căutat și a găsit cele două ghinde pe care le-a mângâiat și le-a dus la buze punând astfel în ele toată iubirea de femeie și de mamă. Stejarul și-a plecat ramurile groase și noduroase,acoperite de frunzele lobate, le-a transformat în scări pe care tânăra împărăteasă, strângând la piept comoara descoperită la rădăcina copacului, le-a urcat ușoară și demnă ca o doamnă pe umerii căreia apăsa o mare răspundere. După ce a urcat cele peste o sută de scări, a ajuns în camerele ce o așteptau pregătite cu haine de schimb, cu hrană și băutură răcoritoare din fructe și miere. Stejărița a așezat cu grijă cele două ghinde într-un ghiveci pe care l-a pus în locul cel mai luminos și cel mai cald din încăpere. Două veverițe cu blana ca focul au ajutat-o să se dezbrace de hainele murdare și zdrențuite și să se spele cu apa parfumată cu petale de trandafir sălbatic, să-și descâlcească și să-și curețe părul negru ca scoarța stejarului de mărăcini și să-l împletească în două cozi pe care apoi le-a adunat în vârful capului într-o adevărată coroană împărătească. Cu gândul la Stejărel, a adormit în patul odihnitor cu saltea din flori și frunze de levănțică, pregătită cu grijă de fluturii valeți. Dimineața, prima ei grijă a fost să ude ghiveciul cu cele două ghinde, care pentru a rodi aveau nevoie de căldură, lumină, dragoste și mai ales de apă Zilele s-au scurs unele după altele, toamna și iarna au trecut și au lăsat loc frumoasei și tinerei primăveri, care a trezit la viață toți locuitorii pădurii. Stejărița aștepta cu mare nerăbdare minunea din ghiveci și, într-o zi, mare i-a fost mirarea când dintre frunzulițele din ghindă au apărut doi prunci, un băiat și o fetiță cu pălărioare verzi pe cap, pe care mama lor i-a numit Tufănel și Tufănița. Împărăteasa mămică a luat cu grijă cei doi prunci și i-a așezat în leagănul, pe care bunicul lor Marele Stejar l-a trimis în iatacul de la etaj. Mângâiați de mâinile mamei și legănați de brațele viguroase ale bunicului cei doi copii au crescut într-o zi cât alții în zece și, când au început să vorbească, primul lor cuvânt a fost Tata. Stejărița atât a așteptat că a și început să le povestească despre Stejărel și despre Împărăția Stejarilor pe care fusese nevoită s-o părăsească cu mult timp în urmă. În timp ce, cei doi frați alergau în jurul trunchiului bătrân, și se jucau de-a v-ați ascunselea cu măcăleandrii, cu mierlele și pițigoii, iar nora și socrul țineau sfat de taină și puneau la cale răzbunarea împotriva căpcăunilor și zmeilor care le furaseră împărăția, din înalt s-a coborât o ceață deasă și rece care i-a împresurat pe cei doi copii din toate părțile. Când pâcla s-a răspândit, Tufănel a văzut că sora sa dispăruse. Negăsind-o nicăieri, băiatul a mers și a povestit întâmplarea mamei și bunicului. Cei doi au înțeles că dușmanii erau aproape și că trebuiau să se gândească la o cale prin care să se apere. Băiatul prindea din zbor vorbele mamei și ale bunicului și abia aștepta să mai crească și să pornească în căutarea tatălui, a surorii sale și a vechii împărății. Într-o zi, i-a spus cu hotărâre mamei sale.



—Mamă, am crescut îndeajuns, cred că a sosit vremea să plec în căutarea tatălui meu și a împărăției despre care mi-ai vorbit încă de când mă aflam în fașă. Roagă-l pe bunicul să-mi pregătească armele și să-mi dea binecuvântarea lui.



Stejărița a încercat să-i spună că încă nu este pregătit, că trebuie să mai crească, să dobândească mai multă înțelepciune și putere, dar n-a putut cu niciun chip să-l oprească din drum.



—Atunci fie, s-a hotărât mama. Calul, armura și armele bunicului tău sunt în peștera din apropiere. Înainte de a pleca al drum, va trebui să cureți armele și să le lustruiești ca să-ți fie de ajutor în luptă, iar calul să-l hrănești cu jăratic încins să te poarte ca vântul și ca gândul căci drumul este lung și primejdios. Vei deveni viteaz și de neînvins după ce vei găsi cei doi conduri cu diamante pe care eu i-am pierdut când am fost nevoită să părăsesc Împărăția Stejarilor, i-a mai spus împărăteasa.



Băiatul și-a început treabă și după ce a sfârșit ce avea de făcut și-a luat ziua bună de la cei dragi și a pornit la drum. Înainte de a pleca, Marele stejar i-a dăruit un nai fermecat și i-a spus să cânte din acesta când îi va fi greu sau se va afla în mare primejdie. Flăcăul și calul său cel credincios au mers mai multe zile și nopți de-a rândul până când au ajuns în fața zidului de netrecut al munților care o scăpaseră pe Stejărița de urmăritori. După ce au căutat zi de vară până-n seară, neaflând nici o cale de trecere,băiatul i-a zis murgului.



—Ei, Murgule, acum e acum. Poți să-mi spui cum vom trece dincolo de zidul acesta de cremene?



—Stăpâne, ai uitat de naiul pe care îl porți în traista cu merinde?



—Că bine zici, i-a spus băiatul calului și a scos din traistă naiul pe care l-a dus la buze și a început să doinească de dor și de jale și, în timp ce cânta, armăsarului i-au crescut două aripi mari și puternice și, astfel, împreună au putut să se ridice deasupra norilor și să treacă dincolo de munte. Veseli, nevoie mare, că au învins obstacolul, eroii noștri au pornit din nou la drum. Au mers și au tot mers prin ținuturi pustii și necunoscute, fără să întâlnească țipenie de om, deoarece aceștia de teama căpcăunilor și balaurilor ce ajunseseră să împărățească prin acele locuri, luaseră calea pribegiei și se ascundeau prin grote și peșteri și rareori ieșeau la lumina zilei, doar atunci când aveau nevoie să-și procure de-ale gurii. Atât de speriați erau oamenii, încât atunci când îi vedeau pe trecătorii noștri, o luau la goană și nu se opreau decât în cel mai îndepărtat ascunziș. Negăsind pe cine să întrebe dacă drumul pe care mergeau era cel bun, Tufănel, obosit și flămând, s-a așezat să se odihnească la umbra unui stejar rătăcit prin pustietatea aceea. Întrebându-se pe ce cale să apuce, căci se afla la o răspântie, a zărit deodată prin mărăcinișul de pe lângă una dintre cărări licări de diamant. S-a apropiat și a înțeles că era condurul pe care mama sa îl pierduse când fugise din împărăția stejarilor de teama căpcăunilor și a balaurilor. I-a mulțumit în gând Stejăriței că i-a dat un semn și la ajutat s-o ia pe drumul cel bun. Au mers și au tot mers, cale lungă să le ajungă, până când au dat de un palat mai mic în care locuia o femeie în vârstă al cărui cap era acoperit cu mărăcini și scaieți în loc de păr. Pentru că nu văzuse de multă vreme un chip omenesc și nu schimbase nici-o vorbă cu altcineva decât cu murgul său, Tufănel s-a bucurat să întâlnească și o astfel de arătare, care s-a arătat dispusă numaidecât să le ofere găzduire. Calul a privit-o pe babă cu neîncredere, dar văzându-și stăpânul atât de fericit că stă de vorbă cu cineva nu i-a împărtășit neîncrederea sa, ci a rămas de veghe în grajdul palatului. Bătrâna a întins masă mare cu mâncare și băutură și îl tot îndemna pe flăcău să guste din toate bunătățile pe care zicea că este bucuroasă să le împartă cu el. După două trei căni de vin, băiatului i s-a dezlegat limba și a început să-i povestească bătrânei unde merge și în ce scop. Atât i-a trebuit scorpiei să audă și, după ce Tufănel a adormit, a plecat să dea de veste celor trei căpcăuni, care, ați ghicit pesemne, erau fii ei. Calul, care stătea cu ochii în patru, a pornit pe urmele sale și văzând-o că stă de vorbă cu cei trei căpcăuni și că-i îndeamnă să-i facă de petrecanie lui Tufănel s-a întors ca vântul și fără să-și mai trezească stăpânul, l-a așezat în șa și a plecat departe de palatul în care flăcăul urma să-și găsească sfârșitul. Când s-a trezit, Tufănel s-a mirat că nu mai este în patul în care se simțise atât de bine.



—Dar ce s-a întâmplat, Murgule, oare am visat? și-a întrebat calul ștergându-se la ochi.



—N-ai visat stăpâne, dar nu mai era mult să nu te mai trezești din somn, i-a mai spus calul și a început să-i istorisească despre ce planuri puseseră la cale baba și cei trei căpcăuni.



—Să ne fie învățătură de minte. Altădată să nu mai avem încredere în nimeni a grăit Tufănel privind la condurul bătut cu diamante pe care i-l dăruise maică-sa la plecare. Trebuie să-i găsim perechea, altfel n-o să putem să-i învingem pe căpcăuni. Mai întâi, o să aflăm intrarea subterană în cetate căci, din câte mi-aduc aminte, acolo a pierdut mama primul condur. După câte îmi dau seama cred că suntem aproape a mai spus flăcăul privind în jur.



Tufănel și murgul său s-au tot învârtit încolo și încoace încercând să găsească locul prin care puteau pătrunde în cetatea, care acum aparținea căpcăunilor.



—Cred că ar trebui să doinești din nai, i-a spus calul și poate ne va fi de ajutor.



Băiatul a dus naiul la gură și după două-trei sunete a și apărut o poartă în peretele din stâncă din fața lor. Veseli, nevoie mare, au intrat pe drumul subpământean și au înaintat cu grijă și cu băgare de seamă până când au putut merge mai ușor deoarece raze de lumină îi ghidau spre locul în care doreau să ajungă. Uitându-se mai atent, Tufănel a văzut că lumina călăuzitoare pornea din cel de-al doilea pantof despre care Stejărița îi vorbise.



—Acum, sunt sigur că vom reuși să-i învingem pe dușmanii noștri și să ne redobândim împărăția a rostit băiatul pornind vesel spre ieșirea din tunel.



—Să fim cu băgare de seamă, l-a avertizat calul. Trebuie mai întâi să vedem ce se petrece în cetate.



Tufănel s-a apropiat cu pași de pisică și a început să observe mișcările din interiorul zidurilor. Mare i-a fost mirarea să vadă vânzoleală și agitație în cetate. Căpcăunii aveau musafiri: balauri cu pielea solzoasă și coada despicată în nouă fuioare, zmei paralei. Toți erau veseli și se ospătau cu bucate alese și beau vin aspru din pocale aurite. După un timp, a înțeles că se pregăteau de nuntă și că mireasa era sora sa Tufănița, care urma să fie soață unuia dintre cei trei căpcăuni. Băiatul de împărat nu a mai stat pe gânduri și a dus naiul la gură deoarece înțelesese că singur nu v-a putea face față atâtor dușmani. Pe dată au început să se adune armate de furnici soldat, cohorte de chițcani, rădăști și viespi, batalioane de fluturi, de păsări, căprioare, vulpi și lupi, care, îmbărbătați de Stejărița, ce nu a mai putut suporta depărtarea de copii și de soț, au atacat cu repeziciune invitații fioroși amețiți de băutură. În scurtă vreme, dihăniile argintii au fost puse pe fugă de armata nesfârșită a prietenilor marelui Stejar. Tufănel i-a luat prizonieri pe cei trei căpcăuni, i-a legat fedeleș și i-a aruncat în temnița palatului. Apoi, a eliberat-o pe Tufănița și împreună cu mama lor au început să scotocească prin încăperile de la subsol. Mare le-a fost bucuria când, într-o hrubă întunecoasă și rece, l-au găsit pe Stejărel, slăbit și îmbătrânit, dar teafăr. După ce au scăpat de căpcăuni, de balauri și zmei, oamenii rătăciți prin coclauri și peșteri s-au întors în Împărăția Stejarilor pe care Stejărel și Stejărița, împreună cei doi fii ai lor, au reclădit-o din temelii și au făcut-o să arate ca o țară de poveste.




Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite