Iubita Soarelui, legenda satului Poiana cu soare, de Petre Crăciun




„Cică demult, demult, pe aceste locuri unde trăim noi astăzi, oamenii erau atât de harnici şi de buni la suflet, încât toată împărăţia ştia de ei. Erau bogaţi, veseli, iar femeile harnice, cum nu se mai găseau în alte părţi. Se spune că însuşi Măria Sa, cine o fi fost împărat în vremurile acelea, a trecut pe aici pentru a sta de vorbă cu oamenii şi a vedea care era rostul acelei vrednicii. Acum, nu ştiu ce i-o fi plăcut mai mult la noi, dar de multe ori a revenit prin locurile astea.
Vremea a trecut şi vestea acestui sat s-a dus până hăt, departe, cale de nouă mări şi ţări. Ba, încă, a urcat şi spre înaltul cerului, până a ajuns la Mândrul Soare. Într-o zi, cum sta el plin de putere deasupra noastră, ce s-a gândit: „Ia să dau eu o fugă până acolo, jos, şi să văd cu ochii mei de ce este atât de lăudat satul acela”. Zis şi făcut. Soarele s-a dat de trei ori peste cap, ca să nu-i sperie pe bieţii oameni, şi s-a transformat într-un chipeş fecior de împărat. Aşa schimbat, a coborât printre pământenii care nu ştiau cu cine stau de vorbă. Primitori din fire, sătenii s-au întrecut în a-l primi la ei în casă. Soarele a ales să stea la o familie mai înstărită, la Sandu şi Măriuca, oameni gospodari, cu oi multe şi cu o casă frumoasă, cum nu erau multe în sat. L-au omenit cu ce aveau mai bun: i-au făcut mămăligă caldă, cu lapte de capră, apoi a tăiat Măriuca cea mai grasă găină din obor şi i-a pregătit o ciorbă, cum nu mai mâncase Soarele niciodată. Unde era să mănânce el aşa ceva, acolo, în înalturile sale? Ca să nu se ridice de la masă nemâncat, Victoriţa, fata cea blondă a acelor oameni, a făcut repede o plăcintă cu mere, să te lingi pe degete, nu alta… Ehei, dragii moşului, a mâncat Soarele cum nu mai mâncase niciodată. Acum înţelegea şi el de ce erau atât de lăudaţi acei oameni. A mai stat el vreo câteva zile, colindând toate locurile din preajmă. Tare îi plăceau acele frumuseți şi parcă şi-ar fi lăpădat menirea lui de astru pentru a fi un om ca toţi oamenii, mai ales că frumoasa Victoriţa tare îl atrăgea. Când era să se hotărască, iată că îi apare în vis tatăl său, care îi spune: „Fiule, eşti pe cale să faci o mare prostie! Oare vrei ca din cauza unui hatâr trecător să văduveşti toată lumea de binefacerile tale? Fă bine şi du-te unde îţi este locul. Ştii că eu am îmbătrânit şi nu mai pot urca acolo unde te-am lăsat pe tine…”. Cât era el de Soare, nu putea trece peste cuvântul părintelui său. Aşa se face că le-a spus acelor oameni cine era cu adevărat şi tare mult s-au mirat Sandu şi Măriuca văzând că însuşi Soarele de pe cer le călcase pragul. Cel mai tare s-a întristat Victoriţa, care a înţeles că nici nu putea fi vorbă de cununie. Cum era să o ia de nevastă… Soarele? Dar acesta a promis că o va veghea de departe, ca să-i meargă bine toată viaţa. Şi se ţinuse de cuvânt, pentru că fata fusese cerută în căsătorie chiar de fiul acelui împărat care se îndrăgostise de locurile noastre, şi făcuse doi feciori, frumoşi ca Soarele. Iar de atunci, dragii moşului, acestui sat i s-a pus numele de Poiana cu Soare, iar fetei, deşi era nora împăratului, i s-a spus toată viaţa „Iubita Soarelui”. Iar eu am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea chiar aşa.”
Din volumul ”Povestiri despre România, țara părinților”

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite