NOROCEL CEL HARNIC, de Gina Zaharia




A fost cândva un om putred de bogat, căruia i se spunea Jean cel Lacom. El avea trei fii: fiul cel mare se numea Ionaş cel Leneş, asta fiindcă era, într-adevăr foarte leneş. Dormea toata ziulica la umbra unui tei bătrân din faţa casei lor și se trezea numai când era chemat sa mănânce. Cel de-al doilea se numea Filimon cel Umblăreţ, deoarece colinda întruna munţii şi văile pierzându-şi timpul cu tovarăşii săi în căutarea de aventuri. Al treilea însă, Norocel cel Harnic, muncea din zori şi până  seara, ocupându-se cu fel de fel de îndeletniciri, numai  să nu stea degeaba.
 Şi pe cât erau fraţii săi de leneşi şi tatăl lor de lacom, pe atât era el de bun şi darnic. De aceea fraţii lui îl urau foarte tare şi se gândeau cum să facă să-l gonească  de la casa părintească.
 Într-o zi însă o idee încolţi în mintea lui Ionaş cel Leneş. El alerga iute la Filimon cel Umblareţ  şi zise:
 – Frate, cred că am găsit calea să  scăpăm de Norocel.
 – Spune, se bucură cel de-al doilea, frângându-şi degetele a nerăbdare.
 – Ştii mărul cel fermecat la care tata ţine ca la ochii din cap?! Hai să-l furam şi să-l ascundem undeva atât de bine încât  să nu-l găsească nimeni. Când tata va întreba de el, să-i spunem că l-am văzut pe Norocel admirându-l.
 – Buna idee, frate, hai să acţionam!
 Furară mărul cel fermecat pe care tatăl lui îl iubea nespus şi îl ţinea pe fereastra dormitorului sau. Şi de leneşi ce erau, îl rugară pe Norocel să le sape o groapă în gradină, spunându-i că vor să sădească un pom. Sădiră ei pomul, dar la rădăcina lui puseră şi mărul cel fermecat. Apoi aruncară două lopeţi de pământ peste el şi îl rugară din nou pe Norocel să continue treaba.
 Trecu o zi, trecură două, iar cei doi fraţi aşteptau cu sufletul la gura momentul în care fratele său va fi pedepsit.
 În sfârşit, sosi şi ziua aceea.
 – Hei, copii, mânca-v-ar pământul! Veniţi degrabă aici! Apoi mai trase printre dinţi câteva înjurături.
 Norocel sosi primul.
 – Norocel, zise tatăl său, n-ai văzut cumva mărul cel fermecat de pe fereastra camerei mele?
 – Nu, tătucă, eu nu-mi permit să intru în camera ta, dar să pun mâna pe ce nu-mi aparţine!
 – Minte, strigară ceilalţi fraţi în cor, apropiindu-se. L-am văzut  furişându-se în camera ta, apoi admirând mărul. S-a uitat în toate părţile şi a dispărut cu el.
 Auzind acestea, Jean se înfurie foarte tare şi fără să mai stea pe gânduri, îi arse o palma mezinului, zicându-i:
 – Nu-i destul că eşti hoţ, mai eşti şi mincinos pe deasupra! Dispari din ochii mei, pentru totdeauna!
   Inimile fraţilor săi se umplură de bucurie. Cu toate acestea, îngânară:
 – Iartă-l tată, că o fi greşit şi el!
 –Sa-l iert? Nici vorbă! zise mânios Jean cel Lacom. Uite, chiar acum am să-l închid în grajdul cel vechi de la marginea pădurii. Şi acolo îi vor putrezi oasele dacă nu va spune unde a ascuns mărul.
 La început Norocel plânse, apoi se rugă lui Dumnezeu să mai înmoaie inima tatălui sau.
 Primea mâncare o data pe zi şi atunci puţină. Dar cum acolo se afla şi un mânz prăpădit, de  multe ori se lipsea pe el în favoarea acestuia.  
 Zilele treceau toate la fel. Într-o dimineaţă însă, se trezi singur în încăpere. Mânzul dispăruse. Privi mirat în jur. În faţa grajdului păştea un cal frumos pe o mirişte plină de flori albastre.
 – Doamne, zise Norocel, cred că visez.
 – Ba nu visezi deloc, bunul meu prieten. Datorita ţie, puterile mi-au revenit și am rupt lacătul care ne ţinea prizonieri. Eu sunt feciorul împăratului Ţinutului Albastru. Sunt mulţi ani de când Jean cel Lacom a furat mărul fermecat de la tatăl meu. De atunci duc viaţa aceasta de mânz, ostatic în grajd, transformat de chiar tatăl tău, care mi-a omorât părintele. Ajută-mă, te rog să-l găsesc şi îţi voi fi veşnic recunoscător.
 Îndată au început căutările. Așteptau să primească mâncarea să nu observe cineva lipsa fiului cel mic și porneau la drum. Zadarnic însă. Dar tocmai când era să piardă orice speranţa, Norocel visă grădina casei, cu mărul pe care chiar el îl sădise. Sari brusc din somn şi îşi trezi şi prietenul.
 – Vino, zise, cred că am găsit ce căutam.
 Merseră în gradină şi săpară la rădăcina pomului. Ceva sclipi la lumina lunii. Bucuroşi, luară cu grijă preţiosul obiect şi se ascunseră în pădure.  
  – Măr fermecat, se rugă mânzul, vreau sa redevin prinţul care am fost, stăpânul tău.
 Îndată, un tânăr chipeş îşi scutură pletele. Se îmbrăţişă cu Norocel şi jură să nu se mai despartă niciodată. Călătoriră împreuna spre Ţinutul Albastru unde mama şi sora sa îl plânsese atâta amar de vreme.
 Povestea spune că Norocel se căsători cu sora prinţului. Iar Jean cel Lacom deveni un tată bun, la fel ca fraţii săi, transformaţi chiar de mărul cel fermecat.


                                                                                                                   Gina Zaharia

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite