Nuntă ca-n povești, de Laura Grűnberg




A fost mai ieri că de n-ar fi… probabil nu s-ar povesti, un loc pe lumea asta unde un rege avea un singur fiu pe care îl iubea mai mult ca lumina ochilor mai ales că îl crescuse singur, soția lui murind la naștere. Băiatul era tocmai bun de însurătoare dar nu își găsea  nicicum jumătatea.  Nerăbdător regele, care nu mai era nici el tânăr, a hotărât că venise timpul ca unicul său fiu să se așeze la casa lui.  Văzând că de unul singur nu se descurcă, a dat sfoară în țară  că va da mâna băiatului aceleia care îi va  aduce cel mai de preț lucru pentru fiu și regatul său.
Multe fete de rang împărătesc dar nu prea frumoase, sau  fete frumoase și trase prin inel (adică cu dimensiuni de 90-60-90 cm) dar fără rang împărătesc, au adus daruri care mai de care mai scumpe: cufere cu pietre prețioase, blănuri rare,  mașini luxoase, ultimele modele de tablete, vouchere pentru cele mai exotice vacanțe posibile, tablouri faimoase. Regele nu a fost impresionat însă de nici unul dintre aceste cadouri. Chiar dacă regatul lui nu era putred de bogat, avea și el toate acestea. El dorea pentru unicul său fiu un cadou cu totul deosebit.
Iosana, o fată nici prea frumoasă dar nici urâtă, nici prea înaltă dar nici scundă, cu un păr nici blond dar nici șaten, nici lung dar nici foarte scurt, cu ochi nici verzi nici albaștri, nici de sânge nobil dar nici de familie proastă auzi și ea de apelul regelui. Căuta și ea iubire,  îl plăcea de la distanță pe prinț pentru cum arăta nu pentru fiul cui era-avea chiar un poster cu el pus deasupra patului. Deșteaptă era, spirit de aventură avea,  vacanța de vară venise deci nu trebuia să meargă la școală,  părinții ei lucrau în străinătate ca să trimită bani acasă pentru studii, așa  că nu i-ar fi simțit lipsa, curtezani nu prea erau în jurul ei, așa că a hotărât să își încerce și ea norocul căutând ceea ce dorea regele.
A luat-o deci pe urmele celorlalte fete, ieșind din oraș drept înainte, încotro a văzut cu ochii. A mers ea ce a mers până când, la un moment dat, a ajuns la o intersecție de drumuri. Aici erau mai multe indicatoare ce arătau direcții diferite. Pe unul scria: ”Către Tărâmul Bogățiilor”. Probabil că toate celelalte au luat-o  pe aici,  se gândi Iosana cea deșteaptă, așa că elimină din start varianta aceasta și se uită la următorul indicator pe care scria ”Către Tărâmul Cuvintelor”. OK-își zise în sinea ei  Iosana și plecă în acea direcție.
Merse ea ce merse preț de câteva ceasuri bune până când auzi brusc o hărmălaie de nedescris. Un zgomot infernal aproape că îi asurzea urechile. Toți oamenii de prim partea aceea a locului vorbeau tare și simultan.  Iosana nu înțelegea nimic în vacarmul de vorbe. Reuși totuși să întrebe pe cineva din preajmă, zbierând și ea:
- Nu vă fie cu supărare, spuneți-mi vă rog, ce aveți dumneavoastră cel mai de preț la voi în țara asta?
- Păi cum ce? Nu se aude? La noi se cel mai de preț lucru  este GĂLĂGIA.
- Gălăgia? Cum adică.
- Așa bine. Noi suntem cei mai tari la făcut gălăgie. Nu auzi? Este o hărmălaie minunată. Vorbim toți deodată. Vorbim tare de ne pot auzi alții de peste mări și țări. Nicăieri pe lumea asta nu o să poți auzi o asemenea gălăgie.
- Și cum vă înțelegeți între voi? Continuă să întrebe Iosana.
- Cum adică? Ce e aia ”cum vă înțelegeți”…Pe aici prin partea asta a locului fiecare vorbește ca să se facă auzit, nu înțeles.
Iosana ar fi vrut să se mai lămurească dar nu a putut  suporta vuietul vorbelor
alandala care ajungeau în urechile ei neobișnuite cu așa ceva, așa că o luă la fugă până la ieșirea din acea țară zgomotoasă. Evident, gândi ea,  nu era ceva de dus regelui de pe acolo.
Nu trecu mult timp și, mergând tot înainte,  ajunse într-un alt loc. Aici oricum era mai plăcut. Se auzea doar un zumzet continuu ca un susur de izvor. Oamenii erau totuși și aici cam bizari. Toți  vorbeau în șoaptă, cu mâinile făcute pâlnie și duse la gură. În șoaptă, întrebă și ea pe cineva.
- Nu vă supărați, ce este de găsit mai prețios aici la dumneavoastră?
- Noi dragă suntem cei mai buni la BÂRFIT. Nimeni nu ne întrece la șușotit pe la colțuri (Iosana se uită  jur împrejur și nu văzu nici un colț). Putem distruge orice dușman cu intrigile noastre. Putem distruge orice relație cu bârfele noastre.
- Dar  asta este ceva urât nu prețios, spuse Iosana nedumerită.
- Vai dragă, dar tu pe ce lume trăiești? Bârfa este foarte bună la casa omului-e mai ușor să transmiți ceva așa, circula informația mai repede, bârfa te face să simți că aparții unui grup, unei găști, unei comunități. Pe de altă parte  nu despre oricine se bârfește. Este un privilegiu să fii subiect de bârfă.
Iosana sincer nu prea pricepea exact ce spune doamna aceea. Vorbea cu mâna la gura, în
șoaptă, folosea niște cuvinte cam complicate și oricum….nu avea cum să ducă regelui bârfe…auzise și ea că prințul  cel frumos (pentru ea)  nu prea vorbea…dar probabil era și asta o bârfă! În plus regele era bărbat, nu putea să fie foarte încântat de un asemenea cadou deoarece auzise, dar nu era sigură, că mai ales fetele și femeile stau la bârfit.
Nici nu apucă bine să se dezmeticească după șoșoteala din Țara bârfelor că ajunse într-un loc la fel de ciudat. Aici chiar nu înțelegea nimic din ce se spunea deși se vorbea pe un ton normal. Adică înțelegea oarecum fiecare cuvânt dar nu înțelegea  sensul cuvintelor puse la un loc. Cineva pe lângă care tocmai trecea spunea ”Sigur că bunele practici trebuie implementate în conformitate cu studiile de fezabilitate iar feedbackul privind reabilitarea cetățeanului nostru  minor depinde de gradul de integrare a unor viziuni coezive….”. Nedumerită întrebă la întâmplare primul trecător pe care îl întâlni și care părea să asculte aceste vorbe.
- Nu vă supărați, ce spune?
- Că tinerii trebuie  să asculte de părinți.
- Păi și de ce nu zice simplu așa.
- Adică cum?
- Încă o dată scuze…spuneți-mi vă rog ce aveți mai de preț de găsit pe aici?
- Evident, în urma evaluării indicatorilor de calitate ai locuirii, putem estima că la noi capitalul principal este limba noastră de lemn.
- Limba de lemn?
- Da da, noi suntem recunoscuți pentru faptul că implementam nu facem, avem inputuri nu rezultate,  inter-relaționăm nu iubim…
Omul continua să explice cum e cu limba de lemn atât de prestigioasă pe acolo dar Iosana nu a vrut să audă mai mult. ”Am să mai fac o ultimă încercare pe cărarea asta”, își spuse ea obosită și dezamăgită că nu găsise ceea ce căuta. La primul popas însă surprizele au continuat. Locul era la fel de bizar ca celelalte. Întrebă totuși ca de fiecare dată.
- Nu vă supărați? Ce e  mai de preț pe aici?
- Poftim? Îi răspunse cineva neînțelegând evident ce spune.
- Scuze, sunt în căutare de ceva deosebit, prețios, special…ce e mai..
- Cezicidomnișoară?
- Poftim, zise Iosana…unde sunt?
- Undece?
- Unde…
- Cumundeeștiînțarafărădepunctșivirgulașisemndeexclamație.
- Ce?
- Cece?
- Lanoitotulesteîmpreunănoinudespărțimpenimenidenimeninupunemvirgulepunctesemenexclamațielanoitotulcurge….


Sătulădeasemenealocuri…pardon. Sătulă de asemenea locuri Iosana reveni în intersecția de unde plecase și o apucă pe cealaltă cărare, în direcție total opusă,  în speranța că va găsi de data aceasta ce căuta, deși, sincer vorbind nu prea știa ce caută. Merse ea ce merse (se mai și odihni desigur un pic, mai bău niște apă de pe la niște izvoare observând ce bună este comparativ cu apa din sticlele de plastic de acasă,  mai și mâncă câte un măr sau o caisă de prin pomii de pe drum observând că nu mărimea și culoare contează ca un fruct să fie cu adevărat gustos) până când ajunse într-un loc unde urechile începură din nou să îi țiuie. Nu își dădu seama de la început de ce pentru că nu era gălăgie. Oamenii păreau prietenoși, frumos îmbrăcați,  zâmbitori dar ceva era straniu. Ca de obicei întrebă cu voce tare pe cineva.
- Nu vă supărați…
Dintr-o dată vocea ei o izbi cu putere în urechi iar lumea din jur se sperie strașnic și îi aruncă priviri încruntate.
- Nu vă supărați, mai încercă o dată cu o voce mai slabă, dar tot reuși să creeze panică în jur. Toți o priveau  mirați și o mustrau din priviri.
- Ce e mai de preț aici….că am nevoie să duc regelui meu…repetă ea de data asta în șoaptă.
-  Șșșșșșșșt, îi făcu semn un tânăr care tocmai trecea cu bicicleta pe lângă ea.
Atunci își dădu seama de unde venea țiuitul ei în urechi. Aici nimeni nu vorbea. Era LINIȘTE…..Liniște deplină. Liniște era cea care se auzea, cea care țiuia în urechi.
- Tăcerea, îi  șopti tânărul băiat, după care îi făcu semn să îl urmeze.
Merse după el în pas grăbit până într-o grotă săpată chiar în centrul orașului, alături de o clădire cu 10 etaje. Acolo  tânărul îi spuse cu o voce mică.
- Ești în Țara Tăcerii-nu ai văzut semnul de la intrarea în oraș cu vorbitul interzis?
- Nu, nu l-am văzut. Nici nu știu cum ar arăta un asemenea semn.
- Doar aici și în alte câteva locuri avem voie să vorbim dacă chiar nu mai putem să tăcem.
- A, cum e la noi cu fumatul.
- Uite vezi acolo palatul acela (era mai curând o vilă!). Acolo locuiește regele nostru-Marele Tăcut-tace de peste 50 de ani. Vezi ce palat are…tăcerea e de aur!
- Deci aici la voi cu cât taci mai mult cu atât ești mai prețuit.  Și cum mă rog poruncește regele vostru tăcut?
- Vorbind.
- Păi dacă tace cum vorbește?
- Hihihihi.
- De ce râzi? E logic, replică Iosana.
- E ilogic. Păi noi înțelegem ce spune lumea când tace nu când vorbește.
- Deci pentru voi tăcerea e cel mai de preț lucru?
- Categoric. Noi dacă suntem indignați de ceva…..facem Marșul tăcerii…Mulți și tăcuți ieșim pe străzi și protestăm.
- Noi strigăm când ieșim în stradă…tăcem doar dacă suntem la un spectacol.
- Pe bune??? Și dacă e un spectacol prost….
- Sau la a înmormântări.
- De ce să taci atunci când oricum cel pentru care taci nu te aude ce spui…Nu pricep.
- Adică, asta înseamnă  că voi nici nu cântați.
- Cum să nu cântăm….și acum cânt…nu auzi?
- Ce să aud?
- Pauzele.
- Ce îmi plac și mie astea…la școală.
- Nu…Pauzele dintre cuvinte, dintre notele muzicale…..alea ne plac nouă. De ce să îți placă cuvintele…alea sunt și gata, le spui și s-au dus…pe când tăcerile, pauzele pot fi ce vrei tu, sunt ceva pentru unul și altceva pentru altul. Cu ocazia tăcutului noi am rezolvat și problema cu Spirala Tăcerii.
- Cu ce?
- Nu ai învățat nimic pe la școală? De multe ori se ajunge ca doar unii  dintre oameni să aibă dreptul să vorbească în numele tuturor, să decidă pentru toți. Unii se izolează, știu că nu sunt ascultați chiar dacă ar vorbi și atunci tac, nu își mai spun punctul de vedere, își acceptă situația și pe urmă își tot plâng de milă. Ei bine la noi așa ceva nu se poate pentru că noi toți tăcem cât mai mult și astfel…ne auzim unii pe alții, indiferent de cine suntem.
- Da cum vă auziți?
- Păi noi știm să vorbim cu ochii. Noi punem pauzele acolo unde trebuie ….Noi ne auzim cu inima….
Tânărul ar fi vrut să continue să îi explice mai pe îndelete cum e cu tăcerile la ei, faptul că doar păsările, copacii, vântul, ploaia aveau voie să se audă prin acele locuri, dar , probabil pentru că nu mai vorbise de mult,  era vădit obosit și a trebuit să se oprească din explicații ca să își tragă sufletul.
”Tăceri care vorbesc? Oare regele ei, tatăl prințului viselor ei, ar gusta un asemenea dar?” se gândi Iosana.  ” Și cum să ducă un asemenea dar?”
- Oare pot lua și eu niște tăceri de astea de ale voastre ca mostre să le arăt regelui meu?
- Sigur, zise el extenuat, îți putem da dar trebuie mai întâi să înveți  cum trebuie să vorbești tăcând…Scuză-mă, dar eu chiar trebuie să tac că sunt prea obosit acum.


Și uite așa a petrecut Iosana noastră ceva ani buni în Țara de Dincolo de Cuvinte până când învăță temeinic vorbirea tăcută. A stat printre oamenii tăcuți de acolo de tot felul de vârste, ocupații, preferințe muzicale,  a mers un pic și pe la școala de tăceri din localitate, a luat chiar și câteva meditații în particular cu cel mai bun profesor de tăcut devenind o mare cunoscătoare și practicantă de tăceri.
Între timp Iosana din povestea noastră devenise și o domnișoară în toată regula.  Părul îi mai crescuse, talia se subțiase și tocurile o făceau să pară  mai înaltă. Cu diplomele de expert în  tăceri în buzunar se hotărî că este timpul să se întoarcă la ea acasă și, dacă mai e valabil, să își încerce norocul la poarta Regelui ei.
Regele  a primit-o  mai repede decât s-ar fi așteptat. Se pare că era disperat că
trecuseră ani buni și nimeni nu adusese darul care să îl facă să își dea băiatul cu sufletul împăcat.
- Ia spune fată dragă, ce mi-ai adus așa de deosebit încât să mă facă să îți dau mâna unicului meu băiat?
Tocmai atunci în prag, lângă rege apăru prințul-un tânăr parcă și mai frumușel acum (pe gustul ei oricum) cu o privire ușor tristă. Iosana se uită drept în ochii lui și…tăcu așa cum doar ea știa să o facă. Brusc, prințul, parcă vrăjit, zâmbi, veni spre ea, o privi în ochi, zâmbi, se puse în genunchi, și, în tăcere, îi ceru mâna.


A urmat o nuntă ca-n povești. Lumea a tăcut trei zile și trei nopți pentru a sărbători evenimentul. De atunci acele meleaguri sunt faimoase pe tot globul pentru cele mai frumoase declarații de dragoste spuse în tăcere.


(Poveste apărută în volumul colectiv  „Uite cine vorbeşte”, editura Arthur, 2016)


 

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite