Piticii din ceas, de Maria Adeli (debut)




Cred că fiecare dintre noi a încercat măcar o dată să se întoarcă în timp la primele amintiri. Eu am făcut-o de mai multe ori și dacă din celelalte am frânturi de imagini sau vorbe, despre năzdrăvănia pe care am să încerc să v-o povestesc îmi aduc foarte bine aminte, cu lux de amănunte, chiar dacă aveam abia câțiva anișori.


Era primăvară. Țin minte asta pentru că abia așteptam să ieșim la joacă pe pământul reavăn, să simțim colțul ierbii sub tălpile goale, să alergăm după mieii din ocol, sau să culegem Ochiul Domnului de pe scoarța copacilor încălzită de soarele tot mai puternic de la o zi la alta.


În ziua aceea stăteam la masă cu părinții mei. Nu știu de ce mama și-a scos ceasul de mână și l-a pus pe masă. Era tare mândră de ceasul ei cu cadran vișiniu și ramă suflată în aur, adus tocmai din îndepărtata Rusie. Pe vremea aceea erau rare și valoroase ceasurile de mână.


I l-am cerut și fără nici o șovăire mi l-a dat. L-am admirat mai întâi, apoi l-am dus la ureche, așa cum am văzut deseori la mama și la tata.


- Ce se aude înăuntru? îl întreb pe tata.


- Doi pitici bat cu ciocanele, îmi răspunde tata, zâmbind.


Cei mari termină de mâncat, mai stau de vorbă, apoi mama strânge masa.


- Hai să mergem afară la soare, zice tata.


- Eu nu merg, zic imediat.


- Ești sigură că vrei să stai în casă?! se miră și întreabă tata.


- Da, vreau să colorez.


Destul de nelămurit, tata îmi dă o carte de colorat și creioanele colorate și împreună cu mama iese afară.


Abia am așteptat să rămân singură. Cu vârful cuțitului scot capacul ceasului, bag degețelul printre piese, mai scornesc cu vârful cuțitului dar piticii nicăieri. Deodată mă pun pe plâns și numaidecât apare mama speriată.


- Ce-i, ce s-a întâmplat?


Printre sughițuri de plâns reușesc să articulez:


- Pitica, nu-i pitica.


Habar nu avea biata mamă ce spun. Ea nu auzise discuția cu tata.


- Bărbate, ia vino și vezi de ce-ți plânge odrasla!


Așa-mi zicea deseori mama, fiindcă eram favorita tatii.


Vine tata și mă întreabă și el:


- Ce-ai pățit? De ce plângi?


- Nu-i pitica, îi răspun și lui.


Se pune pe răs, tata, spre nedumerirea mamei.


- Ai înnebunit? Asta mică plânge și tu râzi?


- Ia uită-te pe masă!


A încremenit biata femeie.


- Ceasu' neu! Ni l-o farmat șî tu râzi?


- Femeie, eu sunt vinovat. I-am spus că sunt pitici în ceas și ea, pe bună dreptate, l-a desfăcut să-i vadă.


Noroc de tata, că altfel îmi dădea mama și pitici și Albă ca Zăpada, la cât de furioasă era.


Și astfel s-a încheiat istoria „ceasului cu cadran mov și ramă aurită, adus tocmai din Rusia”.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Personaje indragite

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite