Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Povestiri despre România, țara părinților, de Petre Crăciun (fragment din capitolul Ţara celor şapte viteji şi a Zânei Zânelor)




„Domnul profesor”, aşa i se spunea în satul Poiana cu Soare. Toţi îl numeau astfel, bătrânii de o seamă cu el, dar şi copiii care nici nu ştiau cum este să fii elev. Preotul satului, părintele Ilie, îl saluta cu respect, iar dacă trecea pe şosea, la volanul maşinii sale, cu număr care te ducea cu gândul la Împărăţia Cerurilor (DUH), oprea dinadins pentru a sta de vorbă cu el.
– Domnule profesor, ce mai facem cu identitatea românească? Mai interesează pe cineva?
Alexandru Dragomir, acesta era numele profesorului, se uita pe sub pălărie la preot. Zâmbea cu o oarecare tristeţe. Ştia că vrea să îl provoace la vorbă, pentru că părintele îi cunoştea coarda sensibilă.
– Facem şi noi ce putem, părinte. Măcar noi, cei care nu am uitat încă de unde venim.
– Ne împuţinăm, domnule profesor. Tinerii pleacă peste hotare, iar cei din ţară sunt prea ocupaţi cu afacerile sau cu tot felul de deșertăciuni.
De multe ori, dialogul continua la poarta fostului profesor până îl curma doamna Mariana, şi ea fostă profesoară. Cu toate acestea, nimeni din sat nu îi spunea „doamna profesoară”, ci pur şi simplu, „doamna”. Când venise aici, căsătorindu-se cu Alexandru, o deranjase acest lucru, dar acum, după aproape cincizeci de ani, se obişnuise cu statutul de soţie a celui mai iubit dascăl din sat.
Alexandru predase istorie o viaţă întreagă la Şcoala din Poiana cu Soare. Fusese o perioadă lungă, de vreo douăzeci de ani, director. Patruzeci de ani văzuse cum trec copiii pragul şcolii, cum se transformă din omuleţi sperioşi şi cu chef de joacă, în oameni în toată firea. Unii ajunseseră mari. Ionuţ Filimon era ambasador într-un stat asiatic. Nimeni din sat nu ştia să-l arate pe hartă, iar elevul său reprezenta acolo România. Marian Petcuţ era profesor universitar la Automatică. Facultate grea, iar fostul său elev era acum dascăl „de softuri”, cum îi plăcea lui să spună. Altul, Petre Mateescu, îi urmase sfaturile şi terminase istoria. Acum era arheolog la Institutul „Vasile Pârvan”, din Bucureşti, şi nu-l uitase nicio clipă pe fostul său profesor, pe care îl vizita cel puţin o dată pe lună, când venea la părinţii săi. Tare mândru era Alexandru când auzea ce şantiere arheologice importante conducea fostul său elev.
Domnul profesor se putea socoti un om fericit. Fusese iubit toată viaţa, avusese o carieră de dascăl plină de satisfacţii, iar curtea lui era, cândva, plină de copii. Trei băieţi şi o fată îi dăruise Mariana. Toţi frumoşi, inimoşi şi deştepţi. Numai că tentaţia bejeniei nu îi ocolise nici pe ei, iar curtea, altădată plină de soarele copilăriei, devenise din ce în ce mai goală, mai tristă. Alexandru îi condusese, rând pe rând, la poartă, împreună cu câinele Codiţă, prea bătrân ca să se mai mire de ceva.
Primul care plecase fusese Mircea. Era medic stomatolog şi îi mergea foarte bine. Îşi făcuse chiar şi cabinet particular în Bucureşti. În urmă cu 12 ani luase drumul Americii, ducând cu el ce avea mai de preţ: fetiţa de numai doi ani, pe Lia, care abia învăţase să vorbească româneşte, şi pe Mirela, soţia sa, profesoară de engleză. Gurile rele spuneau că ea îl convinsese pe Mircea să plece, pentru că avea nişte rude la New York. Mariana era foarte supărată pe nora sa, dar profesorul o punea la punct:
– Femeie, nu îl putea obliga ea să plece, pentru că nu este copil. A fost decizia lor şi asta este, trebuie să ne obişnuim. Crezi că suntem noi primii părinţi care păţesc asta?
În realitate, nu se obişnuiseră niciodată, aşteptând să sune telefonul de lângă televizor şi să le audă vocea. Cel mai mult îi înduioşa soarta copilului, a fetiţei. Oare ce fel de om avea să crească? Nu era prea mică pentru a-şi aminti de ei, de ţara unde se născuse, de limba părinţilor şi a bunicilor? Erau întrebări pe care Mircea şi Mirela le socoteau lacrimogene. Acum, în era globalizării, oamenii erau pragmatici, se duceau unde le era mai bine, poate chiar după zicala romană „Ubi bene, ibi patria”.
Domnul profesor nu avusese prea multă vreme pentru a plânge după Mircea deoarece, într-o seară, cel de al doilea băiat, Gheorghe, fost handbalist la Steaua, acum antrenor, venise cu vestea că prinsese un contract în Spania, la o echipă foarte bună.
– Bine, replicase Alexandru, abia te-ai căsătorit de trei luni. Soţia ta, Felicia, este de acord să plecaţi din ţară?
– Nici nu ştii cât este de bucuroasă! Mi-a spus că acest contract este cel mai frumos cadou de nuntă.
Plecarea celor doi se petrecuse atât de rapid, încât Alexandru şi Mariana nici nu avuseseră vreme să se obişnuiască cu gândul. Contractul trebuia onorat cât se poate de repede pentru că echipa nu stătea foarte bine în clasament şi era nevoie de o mână forte la cârma sa. Iar Gheorghe era o astfel de mână. Condusese atât de bine echipa, încât aceasta terminase pe un loc onorant, iar în anul următor „luase” campionatul Spaniei. Fiului său i se prelungise contractul, primise casă şi un salariu imens, față de ce putea câştiga în România. La doi ani se născuse şi fiul lor care primise numele Juan. Nu îl chema Ion sau Marin, ci Juan. Opţiunea fiului său îl lovise în moalele capului, pe el, un îndrăgostit de tot ceea ce era românesc.
– Fiule, de ce nu i-ai dat copilului nume românesc? Ţi-a fost ruşine cu originea ta? Crezi că cei de acolo nu ştiu că te tragi din România?
– Tată, lasă-mă cu teoriile astea identitare! se apărase feciorul. Ce ştii tu despre viaţa din diaspora… Trebuie să te simtă de-al lor pentru a putea rezista. Nici nu ştii câţi colegii şi şefi m-au felicitat pentru că i-am dat copilului nume spaniol…
– Dar tu cum te simţi când ai un fiu pe care îl cheamă altfel decât pe părinţii şi pe bunicii tăi?
– Tată, este mai puţin important ce simt eu. Contează să îi pot oferi, aici, şanse egale cu ceilalți copii. Dacă l-ar fi chemat ca pe tine, spaniolii l-ar fi considerat întotdeauna un emigrant. Aşa, are mai multe şanse să reuşească în viaţă.
Era o teorie pe care profesorul de istorie nu era pregătit să o accepte. O înţelegea din punct de vedere raţional, dar nu putea fi de acord cu ea.
Plecarea Iolandei, singura lor fiică, îl lovise cel mai tare. După ce terminase Conservatorul, se căsătorise cu un arhitect, cu Bogdan. La scurtă vreme apăruse Marius, un băiat frumos, cu părul negru şi ochi albaştri, la fel ca ai tatălui. Ce doi nu se înţelegeau prea bine, aşa încât Iolanda divorţase când Marius avea cinci ani. Un an mai târziu, fata îi anunţase pe părinţii săi că avea să plece definitiv în Italia, la Roma, unde semnase un contract cu „Accademia Filarmonica Romana”. Visase dintotdeauna să facă parte dintr-o mare orchestră, iar acum venise momentul să îşi îndeplinească visul. Iolanda se integrase foarte rapid în societatea italiană, concertele se ţineau lanţ, iar Marius devenise, nici nu se putea altfel, Mario. Aşa îi spuneau toţi, în frunte cu mama sa.
Singurul copil care rămăsese acasă, de fapt la Bucureşti, era Radu. Fusese profesor de limba română, apoi testase, vreo câţiva ani, meseria de jurnalist. Fusese chiar şi redactor-şef la un ziar care încerca să facă opinie separată faţă de tabloidele care invadaseră piaţa. Fără şanse. Ziarul dăduse faliment, iar Radu îşi făcuse o mică editură şi se apucase să scrie literatură pentru copii. Scrisese la început pentru fiul său, Tudor, şi văzuse că poeziile şi poveştile sale erau pe placul copilului. Apoi mărise aria de cititori şi văzuse că reacţia era le fel de pozitivă. Cu anii, adunase peste zece volume, intrase în Uniunea Scriitorilor şi avea un portal de literatură pentru copii foarte apreciat.
Tudor era cea mai mare bucurie a fostului profesor. Toate vacanţele şi le petrecea la Poiana cu Soare, ascultând poveştile frumoase despre România, despre personalităţile poporului român. Încă de mic, Tudor mergea cu Alexandru în afara satului, spre pădure, pentru a face periegheză arheologică. Mergeau imediat după ce brazda fusese întoarsă de plug, şi scoteau la suprafaţă fragmente ceramice despre care bunicul Alexandru ştia foarte multe lucruri. Îşi făcuse o mică, dar preţioasă, colecţie de fragmente ceramice. Aflase că unele erau din epoca bronzului, altele din vremea geto-dacilor, iar cele mai noi din Evul Mediu.
– Bunicule, întreba copilul, cum se poate să găsim la un loc cioburi din perioade atât de diferite? Unii oameni care au făcut aceste vase au trăit în urmă cu patru mii de ani, iar alţii acum 500 de ani…
– Am pus şi eu această întrebare unor arheologi. Mi-au arătat într-o secţiune că fiecare cultură, fiecare civilizaţie, are un anumit strat de locuire. De-a lungul istoriei, straturile sunt deranjate de diferite intervenţii umane. Bunăoară, dacă cineva face o groapă, scoate la suprafaţă tot felul de urme materiale, din toate culturile. Când se pune pământul la loc, acestea se amestecă.
Tudor înţelegea repede, iar pasiunea sa pentru istorie creştea de la o lună la alta, de la o vacanţă la alta. Nu era bucurie mai mare pentru „domnul profesor” să vadă că cel puţin unul dintre nepoţi a rămas al lui.
Cu toate acestea, dorul de Lia, de Marius şi de Juan (of, Doamne!) nu îi dădea pace. De multe ori îi venea să se urce în avion şi să plece în lume pentru a-i vedea mai des pe nepoţii săi. Lia venise doar de două ori în România, deşi trecuseră 12 ani de când părinţii săi se stabiliseră în Statele Unite. Vorbea româneşte destul de rău, uitând şi ceea ce ştia la data plecării. Mircea şi Mirela nu se osteneau să o înveţe româneşte, pentru a nu-i „strica viitorul” copilului, programat să devină un „cetăţean american perfect”.
Marius, acum Mario, venise ceva mai des acasă şi ştia cel mai bine limba română. Cu toate acestea, interesul său pentru locurile natale era destul de anemic. De câte ori vizita România, Iolanda îl lua cu ea pe la tot felul de concerte, timpul petrecut la Poiana cu Soare fiind aproape inexistent.
Juan venise o singură dată în România, în urmă cu un an. Gheorghe era mai tot timpul ocupat cu echipa sa de handbal, dar lui Alexandru i se părea că altul era motivul pentru care fiul său nu îl lăsa pe „micul spaniol” să vină în ţară. Gheorghe era cel mai încăpăţânat dintre toţi copiii săi şi nu putea trece peste muştruluiala pe care o primise atunci când îşi botezase cu nume spaniol singurul fiu. Acesta era motivul, cel puţin aşa credea bătrânul, pentru care bunicii nu-l puteau vedea pe nepotul lor. Juan nu ştia nicio vorbă româneşte. În urmă cu un an, când făcuse singura vizită la Poiana cu Soare, băiatul se simţise foarte stângaci în casa bunicilor. Nu ieşise aproape deloc din camera sa, stând mai mult cu nasul în tabletă. Iar comunicarea era inexistentă, pentru că nici unul nu cunoştea limba în care vorbea celălalt. Bunica Mariana se umflase de plâns şi nu-şi revenise câteva săptămâni după plecarea nepotului. Tot satul aflase că profesorii cei mai respectaţi au păţit ruşinea de a avea un nepot care nu le vorbea limba. Cu toate acestea, nimeni nu le spunea nimic, dar întrebările nerostite, cele care pâlpâie tăcut pe buzele celuilalt, sunt cele mai dureroase.
*
În urmă cu doi ani, lui Alexandru îi venise ideea organizării unei „Case a Poveştilor Româneşti” într-o încăpere mai mare a Căminului Cultural, mai mult nefolosit. Pe primar a fost foarte uşor să îl convingă de utilitatea proiectului său. Matei Stănescu îi fusese elev, chiar unul foarte bun. Devenise inginer constructor, făcuse ceva bani, iar de vreo câţiva ani se apucase de politică şi câştigase din prima alegerile din sat.
– Ce se va întâmpla în această „Casă a Poveştilor Româneşti”, domnule profesor? întrebase primarul, care trebuia să aibă argumente pentru a convinge consiliul comunal de utilitatea şi oportunitatea ideii.
– Vom ţine conferinţe despre România, am să le povestesc oamenilor despre trecutul lor, iar fiul meu, Radu, le va citi basme româneşti scrise chiar de el. Ştiţi că a câştigat şi un premiu din partea Uniunii Scriitorilor pentru prima sa carte de basme…
Primarul aflase şi era chiar mândru că cineva din comuna lui câştigase un astfel de premiu. Îşi propusese chiar să îl declare cetăţean de onoare.
– Îi invităm aici nu numai pe copii, ci şi pe bătrâni sau pe cei mai tineri. Poveştile plac tuturor, indiferent de vârstă. Poate ne istorisesc chiar ei poveşti auzite prin bătrâni sau cântece păstrate din gură în gură.
– Pe mine m-aţi convins, spusese primarul, entuziasmat de perspectiva de a avea, la el în comună, o adevărată şezătoare literară, cum se făceau pe vremuri. Trebuie să alocăm o sumă de bani pentru a amenaja încăperea unde a fost cândva biblioteca şi să achiziţionam ceva aparatură. Cred că aveţi nevoie de un computer, de videoproiector, de ecran şi de câte altele…
– Eu am să merg prin sat pentru a aduna piese de vestimentaţie şi instrumentar casnic cât mai vechi. Poate facem şi un mic muzeu de port şi artă populară.
Primarul se ţinuse de cuvânt şi, în câteva luni, „Casa Poveştilor Româneşti” era gata. Totul era nou, iar pereţii erau plini de cămăşi populare, de ii, de fote , de traiste (straiţe, cum sunt numite în Transilvania și Balcani), de ilice , de iţari , de brâuri sau opinci adunate de prin vechile lăzi de zestre şi podurile caselor din chirpic .
Casei Poveştilor i se făcuse o inaugurare cu surle şi trâmbiţe, venise chiar şi presa de la judeţ. Copiii de la primară învăţaseră pe dinafară poezii de-ale lui Radu şi ţinuseră o adevărată serbare.
Alexandru Dragomir era atât de mândru… Încă de când era directorul şcolii visa să facă o asemenea casă, dar nu găsise, la vremea respectivă, suficient sprijin la primărie. Pe de altă parte, acum, când oamenii locului plecau în ţări străine mai ceva ca păsările călătoare, parcă era mai multă nevoie de poveşti româneşti şi de o reînnodare a legăturii cu trecutul, cu obiceiurile, cu tradiţiile, cu istoria cea adevărată.
Oamenii au privit cu o oarecare mirare apariţia „Casei Poveştilor Româneşti”, întrebându-se care îi putea fi rostul. De ce îl chema acolo domnul profesor, care era menirea acestor întâlniri, oare nu era ceva ascuns? Cu timpul, şi cei mari şi cei mici şi-au dat seama că proiectul lui Alexandru Dragomir era unul sincer, românesc, menit să aducă lumină şi să umple golurile din mintea şi mai ales din inima locuitorilor satului Poiana cu Soare.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite