Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Prietenia, un orizont nemărginit, de Cristina Preda




Dragi copii,
Cu toții știm că prietenia este un sentiment frumos și pur, care leagă două perluțe numite suflete, și formează cel mai frumos colier.
Prietenia este precum un izvor limpede, ce în ciuda ploilor care vor să îi vină de hac, este intact.
Dar oare știm totul despre ea?
O astfel de întrebare își puneau și personajele poveștii pe care urmează să vi-o spun.
La o margine de sat, într-o pădure, locuiau câteva animale harnice și voioase, care cât era ziua de lungă, trudeau pentru a-și păstra căsuța curată și aranjată:Ursul Mur, Ariciul Țe, Gărgărița Ha, Albina Necta și Veverița Stu.
Pădurea Încoronată, căci așa se numea pădurea despre care vă povestesc, era un loc cu multă verdeață, mulți copaci și iarbă grasă.Toată lumea spunea că este un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde armonia și pacea își găsesc refugiul în fiecare zi.
Nu-i de mirare că pădurea aceea era binecuvântată, din moment ce, era condusă de o regină frumoasă, bună, prietenoasă și zâmbitoare. Părul său bălai era ca un balsam ce atrăgea razele soarelui, mâinile sale erau catifelate, asemenea florilor delicate, iar mai frumos decât toate, era sufletul său, care le oferea tuturor gingășie, zâmbete și tandrețe. Iubea lumea și lumea o iubea pe ea necondiționat.
Îndrăgostite și ele de sufletul Reginei Pădurii Încoronate, prietenia și înțelegerea domneau peste acel Paradis Verde, și totul mergea ca pe roate.
Însă, după cum se spune, acolo unde soarele strălucește mai puternic, acolo vor veni mai mulți nori fumurii, pentru a-i pune răbdarea la încercare.
Aceste vorbe s-au adeverit, când, într-o dimineață friguroasă de primăvară , după ivirea zorilor și deșteptarea păsărelelor, o întâmplare nefericită tulbură liniștea întregii păduri.
Din neatenție, albina Necta o înțepă pe Veverița Stu în lăbuță.
-Îmi cer scuze, am fost neatentă! se scuză albina grijulie, regretându-și amarnic fapta.
Veverița Stu nu voia cu niciun chip să o ierte și era din cale afară de furioasă.
Știind că Necta se simte vinovată, vru să pună paie pe foc, și începu să se plângă și mai tare:
- Lăbuța mea frumoasă și delicată, ce ai pățit? Acul acela rău te-a lovit!
Cu sufletul îndoit, biata albină nu mai știa ce să facă pentru a se revanșa. Îi adresă mii de scuze veveriței, dar aceasta o privea cu dispreț.
-Dă-mi voie să îți bandajez lăbuța! Ai nevoie de ajutor! se agită Necta, încercând să își ajute prietena.
-Mă descurc și singură, mulțumesc! replică Stu urâcioasă, refuzându-i categoric ajutorul.
Necta se resemnă să o privească pe veverița mândră, care se chinuia să își bandajeze lăbuța, doar-doar să nu îi ceară ajutorul.
Martoră la această întâmplare a fost însăși Regina Pădurii Încoronate, care privea tristă cele două ființe mândre.
Cu lacrimi în ochi, se întreba unde este armonia de altădată. În ce moment a plecat și de ce nu a oprit-o din drum?
Solidari reginei lor, ariciul, gărgărița și ursul veniră să îi țină companie, și să îi împărtășească tristețea.
-Maiestate, ce se întâmplă? suspină Gărgărița Ha, mângâindu-i umărul fragil, ca de porțelan.
Aceasta își șterse lacrima rece de pe obraz, pentru a nu-i descuraja și pe ceilalți, și spuse:
-Îmi este teamă că armonia a plecat de pe aceste meleaguri, iar certurile și neînțelegerile profită de absența sa, pentru a-și face apariția fastuoasă!
Mai optimist din fire, Ariciul Țe îi încurajă pe toți, cu voioșie:
-Eu cred că este doar o ceartă trecătoare! În câteva zile, toată lumea va uita de acest incident!
Toți îl priveau cu speranță, vrând cu orice preț ca vorbele lui să se adeverească.
-În plus, cred că această întâmplare este o lecție pentru Necta și Stu! completă Ursul Mur, mândru de spusele sale.
-Categoric! Fiecare învață ceva din ceea ce îi se întâmplă! aprobă hotărâtă Gărgărița Ha, încurajând ideea ursului.
-Sper ca această întâmplare să le aducă înțelepciune, răbdare și înțelegere! oftă îndelung Regina, împovărată de tristețe.
Zilele treceau, iar posibilitatea împăcarii celor două ființe orgolioase, era din ce în ce mai îndepărtată.
Deși Necta făcea mari eforturi pentru a-și îmbunătăți relația cu Stu, aceasta îi refuza prezența, răspunzându-i doar la salut.
Locuitorii săltau de bucurie când vedeau că acestea își vorbesc, dar erau dezamăgiți când își dădeau seama că acel simplu dialog nu duce la împăcare.
-Unde sunt Necta și Stu, de odinioară, care chicoteau, dansau și cântau împreună? oftă Ursul Mur, nostalgic.
-Poate că s-au rătăcit prin această pădure! zâmbi melancolică Gărgărița Ha, având în minte imaginea frumoasă a prieteniei celor două ființe.
-Dacă s-au rătăcit, le putem arăta drumul corect! replică Aricelul Țe, veșnicul optimist al pădurii.
Regina îi zâmbi larg, aranjându-i țepii dezordonați:
-Ai dreptate, Țe! Dacă le-am regăsi latura prietenoasă și înțelegătoare, lucrurile ar reveni la normal.
-Și cum vom face asta? întrebă Ursul Mur, trist, de parcă ar fi primit o sarcină imposibil de realizat.
-Încă nu am idee! Dar cred că puterea exemplului ar ajuta! gândi Regina, cu voce tare, stârnindu-le curiozitatea.
Privirile lor demonstrau că aceasta și-a atins scopul. Deși stăteau ca pe ace, nu îndrăzneau să pună întrebări, pentru a nu dezordona gândurile Reginei, care era foarte concentrată.
După câteva minute, în care parcă și-ar fi legat șirul gândurilor, aceasta le oferi un răspuns detaliat:
-Plănuiesc să organizez o lecție deschisă despre prietenie.Voi vorbi despre prietenia neobișnuită dintre câine și pisică, și despre cum au trecut aceștia peste micile probleme! Cred că povestea aceasta le va face să își amintească de amiciția lor specială, pe care nu trebuie să o piardă din cauza unui mic conflict!
Ha, Țe și Mur își priveau admirativ Regina, lăudându-i planul. Erau fericiți și mândri că sunt conduși de o ființă înțeleaptă, chibzuită și corectă. La auzul fiecărui cuvințel al acesteia, ochii le străluceau, iar sufletele tremurau de emoție, demonstrându-și astfel iubirea pentru ea.
-O idee excelentă, Maiestate! Poveștile pot atinge „urechile” sufletului, și au puterea de-a ne influența într-un mod pozitiv, o lăudă Gărgărița Ha, fericită, gândindu-se deja la reușită.
Însă, destinul le rezerva o altă surpriză, scoțând din jobenul său o nouă provocare.
Următoarea dimineață îi găsi pe harnicii locuitori ai Pădurii Încoronate, muncind de zor. Cercurile mici și vineții care le înconjurau ochișorii erau martorii unei nopți nedormite. Dar nu se plângeau, pentru că voiau ca lecția deschisă să fie un adevărat succes, și să își atingă țelul: acela de-a le împăca pe cele două certărețe, Necta și Stu.
Ambientul creat de Regină le oferea tuturor o stare de liniște, și de confort.
Pădurea se transformase în scurt timp într-o sală de clasă, cu băncuțe din lemn, care înconjurau o tablă mare și lustruită cu multă migală de către iscusitul Urs Mur.
Atent la detalii, Ariciul Țe a ținut ca tabla să aibă un burețel imaculat, un arătător, și o cretă nouă. De ce? Pentru că aspectul clasei face parte din oglinda unui elev.
A crescut cu această idee, și nu putea să i-o scoată nimeni din cap.
Gărgărița Ha împodobea băncuțele cu câteva floricele albastre, pe care le sorta după înălțime. Aranjarea acestora îi ocupă ceva timp, mai ales că gărgărițele sunt perfecționiste și vor să realizeze totul ca la carte.
Când privi vasele frumos împodobite, Regina amuți. Le luă cu grijă și le analiză. Se uită în jur, gândindu-se că Gărgărița Ha a avut un complice, care nu voia să își dezvăluie identitatea, și se ascundea în spatele lucrărilor sale.
Însă, nu văzu altceva decât un stol de păsări, zburând gălăgios spre alte văzduhuri înalte, și vestind bucuria primăverii.
O felicită din toată inima pe micuța creatoare a minunățiilor, care o privea temătoare, semn că îi era frică de critici:
- Felicitări, făptură binecuvântată! Ne bucuri privirile în fiecare zi cu munca ta desăvârșită!
-Vă mulțumesc! Menirea mea este să îi bucur pe ceilalți, și să le dăruiesc, prin muncă, lucruri care să îi înveselească! își primi aceasta complimentele, cu o modestie ieșită din comun.
-Totul este aranjat, Maiestate! Pot spune cu lăbuța pe inimă că este cel mai frumos decor pe care l-am văzut vreodată! le întrerupse Mur, uitându-se de jur-împrejur.
-Minunat! Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să le așteptăm pe cele două certărețe! respiră ușurată Regina, verificând încă o dată decorul bine pus la punct.
-De-ar fi și ele matinale! Uitați câte lucruri am realizat noi până acum, afirmă Ursul Mur, lipsit de modestie.
Înțelegătoare, Regina îi mângâie creștetul, și îi șopti blând:
-Dragul meu, nu toată lumea este ca noi, dar nici noi nu suntem ca toată lumea. Fiecare ființă este specială în felul ei, nu uita asta!
Puțin rușinat de afirmația sa răutăcioasă, Mur lăsă privirea în pământ, gândindu-se că mai are multe de învățat.
Treptat, cu ajutorul celor dragi va deveni ursul înțelept care își dorește să fie.
-Se aud pași și zumzăituri! Cred că vin! șopti entuziasmat Țe, înveselind atmosfera.
-Să ne pregătim, să ne pregătim! se agită și Ha, chițăind de emoție.
Se așezară în șir indian, formând o coloană maiestuoasă. Inimile lor băteau în ritm alert, compunând un cântecel vesel și zglobiu, iar piciorușele lor voiau să meargă în întâmpinarea Nectei și a lui Stu.
Nu își imaginau că așteptarea poate fi atât de grea.
-Ce face răbdarea voastră? întrebă Ha, încercând să își controleze emoțiile.
-A plecat de ceva timp și nu vrea să se întoarcă! răspunseră toți ceilalți în cor, respirând adânc.
-Mergem să o căutăm? propuse Ariciul Țe, încercând să păcălească timpul.
Dar până să primească răspunsuri, realiză că zumzăiturile și pașii se auzeau din ce în ce mai tare. Cele două certărețe se aflau lângă ei, privindu-i urâcios. Nu era un semn bun. Ce se întâmplase de această dată?
-Bună ziua tuturor! Îmi pare rău că am întârziat, dar am vrut să vă pregătesc o surpriză! se agită Necta, furioasă, zburând de colo-n colo.
Privirile lor se luminară, și zâmbetele își făcură apariția. Se întrebau de ce Necta și Stu nu intrau în jocul bucuriei lor, și preferau să fie de partea tristeții.
-Unde este surpriza? întrebă Gărgărița Ha, nerăbdătoare, precum un copil care așteaptă darurile de la Moș Crăciun, privind insistent geamul.
Aruncându-i o privire disprețuitoare lui Stu, Necta răspunse:
-Ea a avut grijă să îmi distrugă munca! Surpriza s-a dus pe apa sâmbetei!
Regina își luă o clipă de răgaz, și le întrebă:
-Ce s-a întâmplat?
-Ea este vinovată!
-Ba ea! răsunară glasurile celor două în cor, care încercau să își demonstreze nevinovăția, dând vina una pe cealaltă.
Puțin năucită, aceasta le ceru să vorbească pe rând, pentru că fiecare are dreptul să își exprime punctul de vedere. Ca un judecător corect, le asigură că va asculta cu răbdare întreaga poveste.
-Pentru că era surpriza Nectei, voi asculta întâi versiunea ei! Te rog! îi dădu Regina cuvântul.
Necta zâmbi aprobator, iar Stu se supuse deciziei, și li se alătură celorlalți, ascultând cu mare interes versiunea albinei.
-M-am trezit binedispusă, cu sufletul mângâiat de dorința de-a le face celor dragi o surpriză. Acest gând mi-a pus mintea în mișcare, iar inspirația a apărut de nicăieri, precum o minune pe care nu o poți explica. M-am hotărât să vă pregătesc un desert delicios, pe care, în copilărie, îl mâncam pe nerăsuflate: tarte cu miere.
Am ieșit tiptil din căsuță, precum un copil căruia nu vrea să îi fie descoperită năzbâtia, și în cea mai mare liniște, am adunat ingredientele necesare.
Entuziasmată, m-am întors în bucătărie, unde mă aștepta nimeni alta decât Stu, aici de față, care își bea ciocolata caldă cu ghinde.
“Bună dimineața, Necta! De ce te-ai trezit așa devreme? Ceasul tău a luat-o la fugă?” mă întrebă ea, mirată, uitându-se încă o dată la ceasornicul ale cărui ace se mișcau iute.
Pentru că prezența ei o transforma într-o complice a trebuit să îi spun despre surpriză. Acum mi-am dat seama că a fost o greșeală să o las să asiste la pregătirea ei.
-De ce? se grăbi Regina să întrebe.
-Pentru că nu s-a mulțumit să privească și să îmi admire munca. A trebuit să îmi dea sfaturi, să încerce să schimbe rețeta, și să aducă îmbunătățiri. Pe scurt, și-a băgat nasul unde nu îi fierbea oala!
Ariciul Țe râse pe sub mustăți, nevrând să o supere și mai tare pe albină, care clocotea de furie.
-De ce te-a supărat intervenția ei? Poate ți-ar fi dat câteva sfaturi utile. Două minți sunt mai agile decât una, nu uita! interveni Regina cu abilitatea sa de-a liniști apele tulburate.
Necta căută argumente pentru a-și păstra dreptatea neclinitită.
-Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, Maiestate! Însă modul în care aceasta a intervenit a lăsat de dorit! În timp ce pregăteam mierea pentru a umple fagurii tartei, Stu a venit cu ideea cel puțin trăsnită de-a pune ghinde, milioane de ghinde.
Veverița vru să riposteze la exagerarea albinei, dar privirea calmă a Reginei o liniști.
-I-am explicat că aceasta este o rețetă veche, o tradiție a familiei, iar ingredientele nu pot fi schimbate indiferent dacă ar imbunătăți gustul! Este ca o lege ce nu poate fi contestată!
-Și ea cum a răspuns la această afirmație? întrebă Regina, cântărind fiecare cuvânt, precum o balanță ce înclină întotdeauna în favoarea adevărului.
Ca și cum i-ar fi amintit o întâmplare urâtă pe care voia să o uite, Necta se încruntă și își continuă discursul:
-Ea voia cu orice preț ca ghindele să joace un rol important în prepararea tartei. Cum nu ajungeam la nicio înțelegere, am hotărât să îi dau o șansă, și să orneze o parte din tartă.
Gărgărița Ha îl luă de labuță pe Ursul Mur, așteptând emoționată punctul culminant.
-Încăpățânată și grăbită, nu mi-a ascultat indicațiile și a pus mai multe ghinde decât era necesar, crezând că va îmbogăți gustul tartei.
Dându-și seama de greșeala comisă, a încercat din răsputeri să o îndrepte. Însă…
-Ce s-a întâmplat? tresăriră speriați Aricelul Țe și Gărgărița Ha, așteptând propoziția care va despleti firul întregii povești.
-A împrăștiat ghindele, și odată cu ghindele, și mierea! mărturisi furioasă Necta, amintindu-și de munca risipită.
Regina își întoarse privirea către veverița rușinată, și o întrebă:
-Dar cum s-a întâmplat una ca aceasta? Nu ai fost atentă?
Stu înaintă, cu pași hotărâți, precum un soldat pregătit să primească ordine de la comandant. Nu își ascundea vina, nu căuta să își justifice purtarea, ci pur și simplu, dorea să îi se ierte greșeala.
-Îmi pare rău că m-am băgat în lucrurile de care nu am habar! Am crezut că pot aduce un plus rețetei, combinând mai multe culturi. Nu am vrut să îi distrug munca Nectei, oricât de tare m-ar fi durut înțepătura acului ei! Doar am învățat că “Răzbunarea e arma prostului”, și numai ființele fără preocupări și-ar putea umple timpul cu astfel de gânduri.
Acum, însă, a intervenit o problemă mult mai gravă.
- Și avem o veste proastă! completă albina îngrijorată, privind cerul pentru a prinde curaj.
Brusc, atenția tuturor se îndreptă spre furtuna ce se ivi la orizont:
-Nu mai sunt ghinde!
-Și nici miere! spuseră în cor Necta și Stu, conștiente fiind de gravitatea situației.
Regina înlemni. Niciodată nu se întâmplase una ca aceasta în Pădurea Încoronată. Toți locuitorii aveau grijă să se aprovizioneze din timp, nelăsând lucrurile importante în voia sorții. Cum au putut uita de această responsabilitate? Oare singura lor preocupare a fost să se certe?
-Ce este de făcut? suspină Ursul Mur, gândindu-se că nu va mai putea savura mierea delicioasă a Nectei, și se va mulțumi cu mure și afine.
În loc să își piardă timpul cu reproșuri, Regina se concentră asupra problemei, și căută soluții rapide. Pentru a calma atmosfera, schiță un zâmbet sincer, care era un cântec de leagăn pentru ființele îngrijorate:
-Trebuie să mergeți să adunați ghinde, și să luați miere! Nu există altă soluție! Ghindele nu răsar din pământ, iar mierea nu izvorăște din munți!
Problema se putea rezolva ușor. Stu apela cu încredere la prietenul copăcel care îi dăruia de atâția ani mult iubitele ghinde, iar Necta își avea Împărăția de Faguri, puțin mai departe. De acolo, putea lua miere din fagurii variați, aranjați în funcție de înălțime și vârstă.
Numai că exista un amănunt, de care uitaseră complet: trebuiau să împartă drumul.
Un singur răspuns pentru o întrebare grea. O singură cale pentru două ființe egoiste, care voiau să își construiască propriul drum.
Zâmbetul lui Stu păli, atunci când realiză că nu există altă variantă:
-Îmi pare rău, Maiestate, dar mă tem că nu pot călători! Nu cu această albină, se bâlbâi Stu, nervoasă.
Nelăsându-se mai prejos, Necta își privi superior inamica, și spuse:
-Crezi că visul unei albine este să călătorească cu tine? Nici vorbă! Este cel mai urât coșmar al meu!
Viteza și îndemânarea cu care acestea își aruncau replicile, o făceau pe Regină neputincioasă. Se pare că vulcanul care s-a născut din acest conflict nu avea gânduri pașnice, ba din contră, fierbea în lava mândriei.
-Necta, Stu! Unde este bunătatea voastră? le certă Regina, uitându-se fix în ochii lor.
Tonul hotărât al acesteia reuși să le pună pe gânduri pe cele două certărețe, care rușinate, dădură ochii cu pământul.
-Dar totuși nu am putea...bolborosi Necta, cu voce pițigăiată.
Cerându-și scuze pentru întrerupere, Gărgărița Ha interveni:
-Voi nu vă dați seama că această călătorie este necesară? Aveți nevoie de hrană, iar voi vă gândiți cu cine împărțiți drumul? Nu vă recunosc! zise aceasta, aruncându-le o privire dezaprobatoare.
Aceste cuvinte le deschiseră ochii, iar în cele din urmă, Necta și Stu se hotărâră să lase mândria la o parte:
-Bine, voi călători! afirmă Stu, fără vlagă.
-Și eu! o aprobă Necta, cu același ton.
La auzul acestei vești, Mur, Țe, Ha și Regina se bucurară precum păsărelele ce se întorc primăvara la cuiburile lor, după ce iarna mofturoasă și-a îndeplinit dorințele.
-Suntem mândri de voi! Înțelegerea și bunăstarea încep să își arate razele miraculoase! le încurajară toți , știind că nu le era ușor să accepte situația.
Bucuria nemărginită îi făcu să uite de cele dintâi planuri, și se îndreptară spre bucătărie, unde o ajutară pe Regină să le pregătească gustările viitoarelor călătoare.
-Maiestate, ce se va întâmpla cu lecția deschisă? îi șopti Țe, puțin îngrijorat.
-Cum te îngrijești de toate! Stai liniștit, nu am uitat de ea, doar că o vom amâna puțin! Cred că destinul a avut ales să le ofere o lecție de viață mai bună decât a mea! îl mângâie aceasta cu duioșie.
Țe zâmbi aprobator, și o ajută pe Regină să împacheteze pâinea și marmelada, construind din șervețele diverse forme amuzante.
În scurt timp, gustările erau gata de plecare, aranjate și cochete, precum prințesele în ajunul balului.
Echipa Reginei făcuse o treabă bună. Vorba aceea „Unde sunt mulți puterea crește, și succesul sporește.”
Necta și Stu se agitau de zor, știind că se apropie ceasul plecării. Mergeau dintr-un colț în celălalt, pașii lor se întâlneau, iar chipurile făceau schimb de priviri stânjenite.
Parcă trăiau emoția primei zile de școală, când copiii sfioși încearcă să își cunoască a doua familie, colegii, fiind atenți la fiecare amănunt ce i-ar putea ajuta să se împrietenească.
Precum o doamnă profesoară care își ajută elevii, Regina le spuse câteva cuvinte parfumate cu calm și siguranță, domolind zarva din jur:
-Totul o să fie bine! E normal să aveți emoții, și mă bucur că simțiți acest lucru! Acestea fac parte din viața noastră. Dacă nu le-am avea, am fi precum o sobă fără foc: reci și urâcioși.
Unde ar fi flacăra vieții noastre, cea care ne face să sărim în sus de bucurie, să plângem odată cu norii, să fim surprinși atunci când descoperim minunile din jurul nostru, și mai ales, să iubim tot ceea ce avem?
Cele două eleve își priveau mândre profesoara, iar din ochișorii lor au luat naștere câteva picături de rouă, care erau dovada vie a faptului că acele cuvinte au ajuns acolo unde trebuie: la inimă.
Asemenea stelelor căzătoare care se despart cu greu de cer, Necta și Stu își luară rămas-bun de la prietenii lor, promițându-le că vor încerca să se înțeleagă una pe cealaltă.
-Am încredere în ele! Vor învăța multe lucruri în această călătorie! spuse Regina, privind cum se îndepărtează.
-Și noi! au aprobat-o ceilalți, împărtășindu-i încrederea.
Până să își dea seama, pașii celor două se preschimbaseră în urme, iar pădurea devenise un râu al speranței, al emoțiilor și al încrederii, care izvora din propriile visuri și iluzii.
Cu cât înaintau mai mult, cu atât Necta și Stu erau mai hotărâte să nu își vorbească. Fiecare știa drumul, deci nu era nevoie să colaboreze.
Totuși, să călătorești o zi fără să vorbești, și să nu schimbi impresii cu însoțitorul tău despre tot ceea ce vezi, ce auzi, ce te încântă, sau ce nu?
Necta nu era tăcută. Nici Stu. Însă, cine va rosti primul cuvânt, dacă mândria le presăra în glăscior zeamă de lămâie?
Peisajul le dădu o mână de ajutor, călăuzindu-le pașii stângaci pe calea împăcării.
Ajunseseră într-o poieniță, unde se deosebeau floricele roșii, albe, mov și albastre, care își etalau petalele cu măiestrie, câștigând admirația celor din jur.
-Privește! Culorile au vizitat această poieniță, și i-au lăsat câteva daruri! spuse Necta, rupând tăcerea de mormânt.
Stu nu știa de ce să se bucure: de peisaj sau de faptul că Necta îi vorbea după atâta timp.
Într-un final, se hotărî să sărbătorească amândouă lucrurile cu entuziasm, acordându-le aceeași importanță.
Se apropie de flori, și le mângâie ușor petalele, fiindu-i teamă să nu spulbere magia momentului:
-Da, ai dreptate! Niciodată nu am participat la o astfel de petrecere a primăverii!
Temându-se că lucrurile ar reveni la normal, și ar îmbrățișa din nou tăcerea, cele două s-au răsfățat cu mireasma îmbietoare a florilor, oprind ceasul în loc, până ce vor îmbrăca în aur clipa care le-a adus împăcarea.
Până și ceasornicul are însă un stăpân: timpul. Acesta îl aleargă, nelăsându-l să își tragă sufletul nici măcar un moment. Abia la miezul nopții va putea spune că și-a dus treaba până la capăt, și va anunța venirea unei noi zile, strigând de trei ori.
După un ceas, încărcate cu energia pozitivă a florilor, cele două călătoare își continuară drumul, purtând zâmbetul pe buze.
-Ne întrecem în alergat? zumzăi Necta, provocând-o pe Stu la joc.
-Până unde? oftă aceasta, deja obosită.
-Până la cel mai frumos copac! continuă albina, cu același entuziasm, ignorând răspunsul lipsit de vlagă al veveriței.
În cele din urmă, Necta o molipsi pe Stu cu pofta ei de joacă, iar aceasta începu să alerge iute precum o săgeată. Albinuța o urmă, și așa, se încinse jocul.
Trecură pe lângă o mulțime de copaci, împodobiți cu flori multicolore , care te făceau să te pierzi în hora frumuseții lor. Fascinate, Necta și Stu nu mai știau în ce direcție să își îndrepte ochișorii.
-Parcă am fi la o expoziție de picturi! Suntem vrăjite de culorile fiecărui copăcel, și încercăm din răsputeri să aflăm povestea ce se ascunde în spatele amestecurilor de culori! constată albina, privind cu mare interes un copăcel cu floricele de un albastru pur, precum cerul în zori.
-Natura este un pictor desăvârșit. Se spune că atunci când pictează, toți îngerii se adună și îi ghidează mâna, realizând o lucrare dumnezeiască! îi răspunse Stu, uimită fiind de câte lucruri frumoase ne oferă viața.
-Cred cu tărie în spusele tale! o aprobă Necta, privind cerul, și mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a oferit șansa de-a vedea aceste minunății.
Natura pare să le fi auzit aprecierile, și vrând să le mulțumească, le scoase în cale un copac mai frumos decât toți ceilalți. Avea nenumărate crengi, din care răsăreau crenguțe jucăușe și încurcate. Floricele roz, asemenea trandafirilor proaspăt înfloriți, îi dădeau o eleganță aparte, iar poziția lui solemnă se asemăna cu a unui prinț, ce asculta ordinele tatălui său.
Oare era real sau era doar o iluzie a celor două?
-Să ne apropiem de el? întrebă Stu, nesigură.
-Dacă va dispărea, și îi vom pierde urma? Dacă este doar rezultatul imaginației noastre bogate? continuă Necta, nehotărâtă.
Deodată, se auzi o voce, care avea răspunsul tuturor întrebărilor:
-Necta, Stu! Voi sunteți?
Acestea se uitară una la cealaltă, uimite, constatând că sunetele vin din dreptul copacului înflorit. De unde le cunoștea numele?
-Nu mă recunoașteți? întrebă el, puțin trist, văzându-le privirile nedumerite.
Veverița și albina nu voiau să supere un așa copac frumos, dar îndoiala încă le măcina sufletele, făcând loc și mai multor întrebări.
-Bine, dacă nu ghiciți, vă voi da un indiciu. Sunt un copac căruia îi place să vorbească mult, și să asculte povești!
Ca prin minune, perdeaua uitării le-a făcut loc amintirilor ghidușe, care au dat năvală, și le-au răscolit sufletele celor două, precum un uragan:
-Copacul vorbăreț! Tu ești! Prietenul nostru drag! îl recunoscură într-un final Necta și Stu, alergând să îl îmbrățișeze.
-Chiar eu! le zâmbi acesta, primind îmbrățișarea ca pe un dar îndelung așteptat.
-Nici să nu te recunoaștem! Primăvara te-a transformat într-un adevărat cavaler desprins din poveștile cu prințese închise în turn! îl complimentară cele două, admirându-i îndeaproape podoabele.
-Vă mulțumesc! Trebuie să recunosc că primăvara a fost generoasă cu mine, și m-a împodobit cu îndemânare! mărturisi copacul modest , făcând o plecăciune prin care își venera stăpâna.
Modestia lui le impresionă pe cele două, care erau încă sub efectul magiei reîntâlnirii.
-Nu v-am mai văzut de mult timp! Ce vă aduce pe aici? le întrebă copacul, amintindu-și că atunci când s-au întâlnit, el își lua rămas-bun de la frunze, întâmpinând resemnat toamna.
-E o poveste lungă! exclamă Necta, lăsând să se înțeleagă că nu ar vrea să vorbească despre asta.
Privirea lui exprima curiozitate, dar ca un cavaler, îi respectă decizia, și nu ceru mai multe detalii.
-Putem spune doar că ni s-au terminat proviziile! adăugă Stu, simțindu-se puțin vinovată.
Necta o privi înțelegător, și mărturisi:
-Trebuia să fim mai atente și să ne organizăm din timp, era singura noastră responsabilitate!
-De aceea trebuie să ne îndreptăm greșeala cât mai repede! Nu mai putem aștepta! adăugă veverița, cu o voce agitată, de parcă ar fi alergat mile întregi.
Copacul le privea admirativ, deși era conștient de faptul că au greșit:
-Vă cunosc de ceva timp! Știu că sunteți responsabile și serioase, iar această mică abatere nu umbrește respectul meu pentru tot ceea ce faceți! E ca și cum nu ai mai admira soarele, și i-ai reproșa că nu își face treaba, atunci când ploaia îl obligă să părăsească cerul!
Necta și Stu zâmbiră timid, acceptând cu eleganță complimentele, deși știau că în acest moment nu le merită:
-Promitem că vom munci, pentru a câștiga pe drept toate aceste cuvinte frumoase pe care ni le-ai spus!
-Și vom începe de acum!
Copacul privi cerul, și se îngrijoră. Se însera. Ziua devenea deja o amintire, iar pădurea se pregătea să fredoneze un cântec lin, pentru a liniști atmosfera.
În lumina stelelor, drumul părea lung și anevoios. Cum se vor descurca prietenele lui?
Cu crengile pe umeri, și cu o înțelepciune copăcească, le sfătui pe cele două să își continue drumul mâine, riscând să primească refuzuri.
-Nu putem aștepta până mâine, e mult prea târziu! spuse hotărâtă Necta.
-Categoric nu! o aprobă Stu, nelăsând loc de interpretări.
Copacul le aprecie în tăcere ambiția, dar nu se lăsă învins de argumentele acestora. Căuta un lucru care să le demonstreze că au nevoie de o pauză, în care să se odihnească, și să prindă forțe, însă nu găsi.
Oare cum putea pune nod în papură încăpățânării?
-Îmi este tare dor de dulceața preparată de Regină! Este o bucătăreasă desăvârșită! spuse acesta nostalgic, neștiind că lovește direct la țintă.
Brusc, Stu își aminti de pachețelul dat de Regină, și îl scoase din buzunărel, dându-și seama că nici măcar nu au mâncat.
Văzând o grozăvie ca aceasta, copăcelul făcu ochii mari, și spuse indignat:
-Voi aveți dulceață preparată de Regină, și nici nu ați gustat-o? Trebuie neapărat să rămâneți, și să o savurăm împreună, nu vă las să plecați cu borcanul plin!
Neavând încotro, cele două acceptară să înnopteze acolo, cu condiția ca în zori, să pornească la drum.
Satisfacția copăcelului era mare, iar pofta de dulceață...URIAȘĂ.
După ce s-au înfruptat, de s-au săturat, au adormit gândindu-se la ziua de mâine, și la câte vise ar trebui să aibă, pentru a chema mai repede răsăritul.
Deși noaptea se anunță liniștită, un vânt puternic amenință liniștea pădurii.
-Ce se întâmplă? se deșteptă Stu, puțin dezorientată și amețită.
Necta, trezită și ea brusc, se uită într-o parte și în cealaltă, încercând să caute explicații.
-Cred că bate vântul! Dacă închidem ochii, sunt sigură că se va plictisi și va pleca! spuse somnoroasă, având ochii împăienjeniți.
-Poate...moțăi Stu, făcându-i jocul somnului.
Dar nici pomeneală de plictiseală. Cum nimeni nu-i dădea atenție, vântul începu să sufle din ce în ce mai tare, răvășind copacii, care își fluturau neputincioși crenguțele, protestând.
„Ceva nu îmi miroase a bine...”, medită suspicios prietenul cu crengi al celor două cerțărețe, retrăgându-se într-un colțișor.
Și iată că nu se înșelase. Furtuna veni pentru a-și susține colegul, iscând o mare zarvă. Vorba aceea...”Semeni vânt, culegi furtună.”
La un moment dat, Necta făcu ochii mari, deranjată de zgomotul firelor de iarbă cârmuite de vijelia neastâmpărată, care le învârtea, și le dădea de-a rostogolul, amețindu-le. Până să se dezmeticească, un fior rece îi străpunse trupușorul, făcând-o să tremure ca varga, și să o strige iute pe veveriță, care dormea buștean.
-S...T...U, îmi este...frig! Mă...auzi? Stu, te rog, trezește-te!
În zadar încerca biata albinuță să o trezească, căci tainele somnului erau de mult cunoscute de aceasta. O zgâlțâi de câteva ori, dar văzând că nu are sorți de izbândă, se ghemui la pământ, așteptând ca furtuna să lase garda jos, și să plece, fără să o atingă cu un deget. Imediat, Moș Ene prinse de veste că în poieniță este cineva care nu poate dormi, și ușor, ușor îi puse Nectei geana pe geană, turnând o picătură de vise deosebite din potirul lui antic deasupra aurei pure a acesteia.
După câteva ceasuri, ochii albinuței se deschiseră mecanic, zărind o umbră vagă. Oare cine ar putea fi?
Se ridică iute în vârful aripioarelor, se uită în jur, observând că natura s-a liniștit, iar într-un final, descoperi sursa, și anume, o păturică elegantă din flori de cireș, ce îi acoperea trupușorul înfrigurat.
Luă petalele rozalii la bani mărunți, și constată că sunt legate cu multă migală și îndemânare, semn că au trecut prin mâna cuiva cu răbdarea de fier.
-Cineva trebuie să țină cu adevărat la mine, dacă în miez de noapte a croșetat o asemenea capodoperă doar pentru a mă încălzi. Cineva care știe că motivele florale sunt favoritele mele...hm...
Inima îî dăduse deja un răspuns, dar mintea refuza să îl primească. Nu, nu, și nu!
Stu este o ființă egoistă și nu s-ar fi deranjat nici în ruptul capului să îi facă o favoare unei alte persoane în afară de ea. Hahaha! Cum i-a putut trece prin cap o asemenea idee stranie?
-Nu, nicidecum! O veveriță care crede că soarele se învârte după ea, și nu ea după soare, nu ar putea dărui cu inimă bună! gândi Necta cu voce tare, neștiind că, în scurt timp, avea să își retragă cuvintele.
-Bună dimineața, somnoroaso! Cum ai dormit? îi întrerupse gândurile vocea zglobie a copăcelului care zâmbea cu gura până la crengi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Uitându-se atent la florile lui, observă că petalele le aparțineau și nu mai conteni cu mulțumirile, făcându-l pe acesta să roșească.
-Mă simt flatat, draga mea, dar trebuie să împart aprecierile cu veverița harnică și răbdătoare, Stu! Dacă nu era ea, nici până în ceasul acesta nu aveai păturica. A împletit, a aranjat, a numărat, mai pe scurt, a mers până în pânzele albe pentru a-ți oferi căldură. Se cuvine să își primească și ea partea de recunoștință, nu?
-Ba bine că nu! Sunt sigură că umblă cu șiretlicuri și te-a rugat să o scoți basma curată. Azi noapte, când i-am cerut ajutorul, înfrigurată și deznădăjduită, dormea neîntoarsă. Dacă nu erai tu, furtuna îmi făcea de petrecanie! ripostă indignată albina.
Auzind vorbele tăioase ale Nectei, veverița ieși din ascunzătoarea crenguțelor delicate, și adunându-și sprâncenele într-o cută, îi răspunse cu aceeași monedă:
-Te înșeli amarnic! Nu am rămas indiferentă în fața chemării tale, ba din contră, ți-am sărit în apărare imediat cum am văzut că nu-i de glumit cu furtuna, lucrând cu spor la păturică. Prietenul la nevoie se cunoaște!
Albinuța rămase fără cuvinte. Medită câteva minute, încercând să vadă dincolo de cuvintele lui Stu pentru a stabili adevărul, iar apoi, la insistențele copăcelului, i se adresă cu mai multă duioșie.
-Dacă într-adevăr ai făcut asta pentru mine, îți mulțumesc! Dar dacă vinzi gogoși, să știi că minciuna are picioare scurte, iar adevărul iese la suprafață precum uleiul în apă.
Copacul Vorbăreț își drese glasul, și privind blănița ciufulită a veveriței, mărturisi amuzat:
-Înfățișarea ei arată că aseară nu a închis un ochi. Ar trebui să dăm crezare vorbelor ei!
Chipul lui Stu păli. Se poate ca lipsa somnului să-i fi șters frumusețea? Da, chiar așa, un necaz nu vine niciodată singur.
-Ce voi face? Cum îmi voi putea continua călătoria așa? Ce va spune lumea despre mine? se agită aceasta, trezind toată poienița.
-Nu îți amărî sufletul! Cine te place, te place așa cum ești. Oamenii buni nu judecă o carte după copertă, și nici o veveriță după blăniță. Dar, dacă numai așa îți vei găsi liniștea, te voi duce într-un loc divin, acolo unde coronițele sunt la ordinea zilei, și îți voi împleti o cunună deosebită, după care să se învărtă și soarele, o încurajă Necta, invitând-o la o plimbare scurtă.
Din pricina emoțiilor, pe Stu o podidiră lacrimile, care îi inundară numaidecât obrăjorii firavi.
-Chiar ai face asta pentru mine? M-ai duce la locul tău de suflet? rosti printre suspine.
-Ce mă costă? Nu am nimic de pierdut! se prefăcu indiferentă albinuța, mutându-și privirea care trăda afecțiunea pentru prietena ei.
-Îți mulțumesc din suflet! La urma urmei, nu știu ce m-aș face fără tine. Dă-mi voie să te îmbrățișez!
Copăcelul cugeta asupra imaginii tandre, și într-o secundă, i-au fost trezite amintiri pe care le credea adânc scufundate în oceanul inimii.
-Prietenia este un sentiment desăvârșit. Cu mulți ani în urmă, pe vremea când crengile-mi groase erau doar rămurele, am trecut prin foc și gheață, și am fost pe marginea prăpastiei. Într-o zi, la asfințitul soarelui primăveratic se ivi de nicăieri o furtună nimicitoare, care a frânt mulți copaci, deținând puterea supremă. Clipele îmi erau numărate, iar ultimele firimituri de curaj s-au spulberat în momentul în care vântul mi-a smuls o rămurică, lăsându-mi un gol imens în suflet. Deși se spune că speranța moare ultima, aceasta a dat bir cu fugiții înainte de vreme. Până când...a apărut ea, istorisi cu emoție în glas Vorbărețul.
-Cine este ea? se interesă fascinată Stu, smulgându-se din strânsoarea Nectei, care își arăta emoțiile prin valsul nestăvilit al aripioarelor.
-Ea... săgeata vindecătoare, rândunica tămăduitoare. A poposit pe o crenguță de-a mea, și observând că tremur din toți rărunchii, mi-a fredonat câteva cântece de leagăn, venindu-i de hac frigului. Am adormit îngânând versurile baladelor de odinioară, iar micuța cântăreață m-a luat sub aripile ei protectoare, până dimineață, când soarele și-a intrat în drepturi, lăsându-ne să răsuflăm ușurați.
-Și ce s-a întâmplat cu rândunica, salvatoarea ta? întrebă nerăbdătoare albinuța, dorind să afle deznodământul unei povești atât de frumoase.
-A zburat spre alte zări, după ce mi-a sărutat îndelung coroana, și mi-a promis că va reveni la primul asfințit de primăvară, an de an. Distanța ne-a îndepărtat, iar ea a devenit străină pentru mine, și cunoscută doar de ceruri...
-Ne pare rău că istorioara ta nu a avut un final fericit! Poate vă veți regăsi cândva, îl consolară cele două, punându-și nădejdea în puterea prieteniei.
-Poate. Dar dacă pentru noi este prea târziu, vă rog pe voi să duceți tradiția mai departe, și să vă păstrați prietenia pură, sinceră, bazată pe încredere, respect și dragoste, le sfătui melancolicul copăcel, ascunzând regretele.
Stu și Necta se uitară una la cealaltă cu uimire, pesemne că vorbele acelea nu erau pe măsura sentimentelor lor. Se înțelegeau mai rău decât șoarecele și pisica, și în puținele minute în care își vorbeau, se tachinau. Ei, dragi copii, dar o vorbă spune: „Cine se tachinează, se iubește”. Oare li se potrivește celor două certărețe?
-Niciodată nu este prea târziu. Dacă se întoarce, important este să o primești cu crengile deschise, iar dacă nu, să îi respecți alegerea, și să te gândești numai la binele ei, adăugă albinuța, într-un moment de înțelepciune.
Copăcelul oftă, și văzând că sunt pe picior de plecare, le ură toate cele bune:
-Vă mulțumesc pentru sfaturi, am să țin seama de ele! Călătorie plăcută! La revedere!
-Așa să fie! Pe curând!
Părăsiră poienița cu năduf, luându-și rămas bun de la toate acele minunății, și dornice să descopere alte ascunzișuri, nu se uitară nicio clipă înapoi.
-Unde mergem? Este departe? întrebă din clipă în clipă Stu, enervând-o la culme pe Necta, care încerca din răsputeri să păstreze suspansul.
-Nu insista! Este o surpriză pe care o vei afla la momentul potrivit. Curioșii știu totul, și nu mai au ce învăța, iar ființele cât trăiesc învață.
Înțelegând sensul cuvintelor, veverița se dădu bătută, hotărând să se bucure de drum, și mai apoi, de destinație. Deși nu iubea surprizele, aprecia pasul făcut de albinuță spre dulcea împăcare, și se gândea deja la coronița pe care o va purta cu mândrie.
- Am ajuns! fu anunțată în cele din urmă, după ce umbra brăduților o însoți până la marginea unui lac scăldat în nuferi.
Stu avea impresia că visează cu ochii deschiși. Iarba verde și deasă îi gâdila lăbuțele săltărețe, păpădiile erau ținute în puf precum prințesele, iar ghioceii, feciorii primăverii, crescuseră înalți și solemni, de îți era mai mare dragul să îi privești.
-Îți place? se interesă Necta, uitându-se pe furiș la veverița fascinată de tot ceea ce se afla în jurul ei.
-Desigur! aprobă mecanic aceasta, apropiindu-se sfioasă de lac.
Chipul îi se oglindea, iar codița atingea picăturile de porțelan ale lacului, care își făceau veacul în lumina răpitoare a soarelui, transparente precum mătasea. Ce își mai putea dori?
-Este un loc superb! Nu îmi vine să cred că nimeni nu știe de existența lui! mărturisi Stu, neîncetând să se minuneze.
-Poate tocmai acest lucru îl face special. Este un loc retras, un loc unde poți fi doar tu cu natura, departe de agitația pădurii cotidiene.
-Sst! Mi se pare că aud ceva! o întrerupse curioasa veveriță, având urechile ciulite.
Din depărtare, o voce suavă îi confirmă bănuielile, recitând câteva versuri:
„Nufăr alb, mantia îți dezgolește,
Vino, dansează cu mine, acum cât soarele clipește!
La mal, salcia bătrâioară te așteaptă,
Vioaie, la fel ca altădată.
De-aș ști că sufletul ți-e spin,
Nu aș putea să mi te închin.
De ce valsezi luna, care îmi preschimbă vorbele-n șoapte,
Și pe tine te ascunde în noapte?”

-Sublim! Cine pune atât suflet într-o poezie? A cui sensibilitate răsună în acest văzduh? se întrebă Stu, colindând cu privirea în lung și în lat.
-Vino cu mine și ai să vezi! Caută și vei găsi! o invită politicoasă albinuța, întinzându-i o aripioară.
Zis și făcut. Veverița alergă într-un foc spre locul cu pricina, urmărind atent zumzăiturile prietenei ei, pentru a nu se rătăci. Ajunseră deja în cealaltă parte a lacului, când, deodată, aceeași voce subțire le întâmpină cu căldură:
-Bună ziua, albinuță Necta! Dumneata ești?
-Da, eu sunt! afirmă aceasta emoționată, neîncăpându-și în aripi de bucurie.
-Stai puțin...noi vorbim cu o salcie? Este imposibil! zise uimită Stu, neputând să își creadă urechilor.
Spre deosebire de ea, sălcioara era obișnuită cu veverițele vorbărețe care o vizitau cât era ziua de lungă, și de aceea, a fost mai mult decât încântată să preia frâiele șuetei.
-Cu cine am onoarea să petrec o după-amiază fermecătoare?
-Cu Stu, veverița ștrengară și pusă pe șotii. Încântată de cunoștință!
Albina mai avea puțin și intra în pământ de rușine, afișând o privire spășită, însoțită de cuvintele:
-Iertați-o, doamnă salcie! Nu este tocmai cea mai frumoasă prezentare...
-O, înțeleg! Am trecut și eu prin ceea ce treceți voi. Nu sunteți nici primele, nici ultimele ființe care încearcă astfel de sentimente, zâmbi bătrânește planta, trecând de partea lui Stu.
Apoi, încurajați să își spună ofurile, cei doi musafiri istorisiră povestea de-a fir a păr, reușind să îi captiveze atenția înțeleptei, care din când în când, își dădea cu părerea.
-Vasăzică, nevoia unei cunune pentru Stu v-a adus aici! Prietene dragi, mă bucur să vă fiu de ajutor! fu singurul lucru pe care îl spuse salcia după ce povestea luă sfârșit.
-Da...mărturisiră sfioase cele două, așteptându-se să fie dojenite.
Dar subțire și firavă, sălcioara se scăldă în lacul limpede, acolo unde împleti o coroniță aleasă, pentru care domnițele de rang înalt ar fi invidiat-o pe veveriță.
-Poftim! Este numai a ta, o meriți cu prisosință! i-o înmână după un ceas și jumătate de muncă mânuită de răbdare.
Aceasta își ovaționă protectoarea „trei zile și trei nopți”, amintindu-i ceas de ceas că se simte împlinită datorită lucrării ei fără egal.
-Îți mulțumesc! îi repetă pentru a mia oară, în timp ce era dichisită de Necta, care nu mai știa ce să facă pentru a-i intra în grații.
-Cu drag! Iubesc să văd ființe fericite. Zâmbetul este un diamant din ce în ce mai rar întâlnit, oftă îndelung planta, scoțând la iveală o tristețe fără margini.
Fără să vrea, Stu își aruncă privirea peste cartea deschisă de lângă sensibila salcie, și citind printre rânduri, prinse de veste că aceasta nutrește sentimente de prietenie pentru un nufăr alb, care nu aveau însă privilegiul de a fi împărtășite.
-Să îmi fie cu iertare, dar de ce insiști să fii prietena nufărului alb, dacă bați la o ușă veșnic închisă? se încumetă să întrebe veverița, obținând dezaprobarea totală a albinuței.
-Este strigător la cer! Cum îi poți adresa o astfel de întrebare? se revoltă aceasta, încercând să dreagă busuiocul.
Blândă ca întotdeauna, sălcioara închise ochii în fața acestei mici abateri a lui Stu, și îi răspunse cu finețea dobândită de-a lungul vieții:
-Probabil că mulți consideră că alerg spre neant, că îmbrățișez o floare care îmi scapă din brațe precum apa printre degete. Dar nu este așa. Cu fiecare poezie pe care i-o recit, nufărul mă cunoaște, și mi se destăinuie, punându-și sufletul pe tavă. Să știți și voi că prietenia se bazează pe încredere, iar cea din urmă, se câștigă în timp, nu cât ai bate din palme. Voi ați greșit una față de cealaltă, dar totuși ați avut curajul de-a străbate aceeași cale, de-a colinda aceleași ținuturi și de-a vă bizui una pe alta. Greșesc cumva?
-Nu...rostiră cu sfială cele două, dar, nu aveam de ales. Proviziile noastre s-au terminat, și pentru a ajunge la stup, și respectiv, la copac, există doar un singur drum.
-Pe care dacă voiați, îl puteați parcurge separat. Dacă una pleca mai devreme cu cinci minute, șansele de-a vă întâlni erau mici. Nu vă mai ascundeți după degete, îmi este clar că ați vrut să dați o șansă prieteniei voastre! zâmbi planta, cercetându-le ochii, pentru că, după cum probabil știți, ei nu mint niciodată.
-Cum de nu m-am gândit la asta până acum? Eram scutită de...începu să se văicărească Stu, întorcându-le spatele și încrucișându-și lăbuțele la piept.
-De ce erai scutită? Ce vrei să spui? Că nu am fost o companie plăcută? se răsti Necta, urmându-i exemplul.
-Încetați! Voi doriți să îi dați câștig de cauză trufiei? Aveam nădejdea că sunteți altfel, dar trebuie să vă spun că m-ați dezamăgit! le mustră biata salcie, care era întotdeauna la mijloc.
Auzindu-i mâhnirea din voce, albinuța cedă, și se întoarse spre veveriță, care întâmplător, făcea același lucru.
-Pace?
-Pace?
-Da!
-Da!
Planta urmări din umbră acest moment, și inima îi crescu de bucurie, văzând că prietenia învinge mândria. Cele două certărețe îngropară în sfârșit securea războiului, și își dădură aripioara, respectiv, lăbuța, ștergând cu buretele toate clipele urâte. Cu această ocazie, primi și Necta o coroniță de toată frumusețea, la fel de colorată ca a lui Stu, pentru a nu se isca un motiv de gâlceavă.
-Rămâneți cu bine! Să ne mai vizitați! le salută duios salcia, care era în culmea fericirii datorită faptului că, imediat după împăcarea celor două, nufărul alb a decis să acorde o șansă prieteniei lor.
-Și voi! La revedere!
Pornind agale spre reușită, Necta și Stu depănau amintiri cu nostalgie, răzând și chicotind cu poftă.
-Știi, nu am crezut că mă voi împrieteni cu tine. Suntem diferite, dar totuși avem atât de multe lucruri în comun. Chiar dacă ne vom mai certa, promit că voi lăsa de la mine, dacă vei face și tu la fel. Nimeni nu este perfect, și trebuie să ne înțelegem reciproc! Nu-i așa? mărturisi Necta, devenind dintr-o dată serioasă.
-Adevăr grăiești! Iar în legătură cu certurile, fii sigură că vor apărea. De ce? Pentru că prietenia este un orizont nemărginit, pe care se zăresc norii senini, curați, puri, dar și cei negri, cenușii și înfumurați. Important este să îi alungăm la timp, ca să nu își răspândească răutatea și veninul în inimile noastre, și să nu își îndeplinească țelul, distrugându-ne sentimentele, îi răspunse Stu, prinzându-i o floare în antenă.
Albinuța zumzăi mulțumită, și privi încrezătoare spre viitor, pentru că alături de jucăușa veveriță dobândise curajul de-a spera într-o lume mai bună.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite