Prietenii, de Angela Burtea




Fremăta pădurea sub sclipirea de argint a nopții! Se culcase devreme, lăsându-se într-o parte, după cum se rostogolise mingea de foc către asfințit.
Din când în când, părea că se aud din mijlocul codrului tainice glasuri. Scânceau sau mugeau, mormăiau sau hăuiau. Aurul verde, pălit pe alocuri, își aruncase  pletele, curgând peste mulțimea de suflete care-și găsiseră loc de odihnă prin scorburi, bârloguri sau vizuini.
Nu departe de scorbura veveriței, se auzea șopotul molcom al râului care venea tocmai de departe, din zările pustii, uitate de lume. Curgea la vale, clipocind somnoros, și ducea cu el plânsul neauzit al pădurii. Doar zgomotul asurzitor al drujbelor răsuna prin trunchiurile pline încă de viață ale copacilor norocoși. Frica le intrase prin toate frunzele.
-Dormi? se auzi glasul cristalin al veveriței, care-și purta cu mândrie flacăra roșcată și stufoasă pe spinare.
De pe ramura ce ținea umbră scorburei, ciripitul unui scatiu cu penele verzi-gălbui și cenușii pe spate se auzi tremurat:
-Nu pot închide un ochi măcar! În capul meu țiuie ceva, iar cuibul se clatină continuu. Mor de frică, nu alta.
Veverița, mai sprintenă ca niciodată, scoase prevăzătoare căpșorul ei minuscul din scorbură și zise:
-Prietene, nu te teme! Pune-ți aripile în mișcare și vino aici! Măreția cozii mele îți va fi străjer. Cu siguranță, îți vei găsi liniștea.
Scatiul, mai speriat ca niciodată, acceptă invitația. Fâl-fâl! întinde aripile și intră timid în scorbura veveriței. Se suci și răsuci de câteva ori, căutându-și loc potrivit, apoi ciripi bucuros:
-Ooo, Riță-Veveriță, cât e de cald și bine în căsuța ta! Doar vara, în zilele toride, am mai simțit atâta căldură! Dă-mi voie să mă așez lângă ușă, pentru a-mi lua zborul mai repede, când va fi să plec! Știi... aici, în locul acesta, sunt niște obiecte mici, rotunde și alunecoase, care mă tot clatină dintr-o parte în alta. Ce să fie oare?
Veverița chicoti! Era provizia de alune! Coapte și aromate, fructele urmau să facă deliciul meselor de iarnă. Mult nu mai era! Septembrie plecase de câteva zile.
-Nu-ți fie teamă, sunt bulgărașii mei de aur! rosti Rița zâmbind. Când vor trosni crengile copacilor de ger, eu mă voi înfrupta din miezul dulce al acestor fructe. Acum să încercăm să ațipim un pic. Se luminează de ziuă și noi n-am pus geană peste geană un minut măcar! Hai, treci spre deschizătura scorburii, în spatele cozii mele!
Ascultător, scatiul se culcuși lângă prietena sa, așteptând ca primele raze ale soarelui să vestească zorii unei alte zile. Nu trecu mult și copacul se cutremură, iar scatiul ciripi nervos:
-E omul, Riță-Veveriță? Atât ne-a fost! Oare va cădea și copacul acesta sub lama ascuțită a securii?
-Liniștește-te, prietene! Speriat mai ești! E Moș Martin, azi a răsturnat câțiva stupi de albine și-acum se scarpină de piciorul casei noastre! L-or fi gâdilat puțin lucrătoarele...
-Adică... de trunchiul copacului... Cip-cip-cip! Cip-cip... Ești un prieten adevărat, Riță-Veveriță! Alături de tine, frica de tăietorii de lemne mi s-a spulberat!
Scatiul adormi în pace, sprijinindu-și trupul de coada stufoasă și mătăsoasă a prietenei sale, alături de grămăjoara de alune.
Stelele licăreau și, sub vraja lor, cei doi prieteni visau la pădurea verde și măreață, care urma să-și lepede podoaba cât de curând.

Angela Burtea

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite