Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Prinţul din codru, de Aurelia Oancă (partea a II-a)




- O ai, dragul meu băiat, dar mai întâi trebuie să-ţi spun ceva de mare importanţă, pentru tine şi pentru frumoasa ta.


          - Te ascult, tăicuţule.


          - Ţine minte ce-ţi spun acum. Vei avea de luptat cu Zmeul cel rău.


          - Ştiu bine acest lucru.


          - E drept, dar ce nu ştii este faptul că el este foarte puternic şi viclean. Şi mai trebuie să ştii unde-şi ţine ascunsă cheia de la cămăruţa unde le încuie pe fetele furate.


          - Spune-mi mai repede tată, nu mă mai ţine! Trebuie să merg cât mai curând.


          - Îţi voi spune, dar mai întâi învaţă să ai răbdare. După ce-l vei răpune, să-i tai zalele de la piept, apoi să cauţi în buzunarul ascuns sub braţul lui. Acolo vei găsi cheia.                              


          - Mulţumesc tăicuţule! Şi acum la revedere !!


          - Du-te sănătos băiatul meu. Ai grijă de tine !


          Codrin îşi luă calul şi toate cele pregătite pentru drum, apoi încălecă şi o porni  spre tărâmul zmeilor. După ce ieşi pe poarta magică ascunsă în stejar, căluţul se îndreptă spre locul unde fusese stânca uriaşă.


          - Ce faci căluţule ? Stânca nu mai e acolo !


          - Ştiu stăpâne. Dar mai ştiu un secret de-al zmeilor.


          - Ce secret ?


          - În fiecare loc unde-şi pun poarta de stâncă, rămâne o intrare secretă spre tărâmul lor.


          - Şi cum vom putea pătrunde noi acolo ?


          - Ai să vezi, ai puţintică răbdare.


          De cum ajunseră la locul cu pricina, calul izbi cu copitele picioarelor din faţă, pământul ars unde fusese stânca. După câteva izbituri, pământul parcă se topise şi se deschise ca o peşteră uriaşă, lăsându-i să intre pe tărâmul zmeilor. Au mers ei o bucată bună de vreme, fără ca să vadă ceva sau pe cineva, ori să fie văzuţi. Obosiţi de atâta drum, s-au aşezat la umbra unui copac uriaş, cu tulpina şi frunzele negre. Aveau nevoie de puţină odihnă. Codrin stătea rezemat de copac şi se gândea la Garofiţa, când un vâjâit puternic trecu pe langă urechea lui.


          - Ce-a fost asta, întrebă el ridicându-se?


          - O săgeată de-a Zmeului. O trage pe rând în cele patru zări pentru a vedea dacă a călcat cineva pe tărâmul lor. În curând va apărea şi el.


          - Deci săgeata îl va înştiinţa despre prezenţa noastră ?


          - Precum zici, stăpânul meu.


Dar, nici nu apucară ei să se dezmeticească bine, că se şi treziră cu Zmeul lângă ei.


          - Ce cauţi aici, flăcăule ?


          - Pe tine te caut. Ai răpit-o pe iubita mea şi am venit s-o iau.


          - Uşor de spus, să o iei. Dar cum o vei face ?


          - Spune-mi ce vrei în schimb, dar dă-mi fata.


          - Asta nu se va întâmpla decât dacă mă omori !


          - Dacă tu aşa vrei, aşa să fie.


          Codrin ridică arcul, dar când să tragă, un vultur uriaş i-l smulse din mână. Atunci voinicul îşi luă paloşul şi începu lupta pe viaţă şi pe


moarte, cu Zmeul. Puternic Codrin dar putrenic şi Zmeul. Se luptară până-n seară, dar niciunul nu se lăsa învins de celălalt. Când se lăsă întunericul, Zmeul prinse puteri. El ridică paloşul, voind să-l lovească pe Codrin în moalele capului. Calul văzând ce are de gând Zmeul, se înălţă iute deasupra lui, şi-i smulse paloşul din mână, iar apoi cu copitele lui puternice, îl izbi pe zmeu în spate, acesta prăbuşindu-se în faţa lui Codrin. Flăcăul nu pierdu vremea şi înfipse paloşul în zmeu, lăsându-l fără suflare.


          Apoi, în mare grabă, tăie zalele, scoase cheia, urcă în şa şi o porniră spre palatul zmeului, pentru a o căuta pe Garofiţa. Când au ajuns la palat, au văzut-o pe mama-zmeoaică, plimbându-se mânioasă de colo-colo. Ştia că fiul ei a fost răpus şi nu mai putea de furie şi de durere.


          - Va trebui să ne ascundem, stăpânul meu.


          - Aşa vom face, dar tare mult aş vrea să aflu unde este cămăruţa dragei mele.


          - Ne vom furişa în spatele palatului, poate vom descoperi ceva.


Tiptil, tiptil, cei doi, prinţ şi cal, s-au furişat printre tufele şi copacii din grădină, ajungând lângă un zid, care le blocă drumul. În bezna nopţii nu-şi puteau da seama unde se aflau, aşa că s-au aşezat lângă zid, deznădăjduiţi. Deodată, Codrin simţi o adiere uşoară, apoi parcă ceva i se aşezase pe umăr. Puse mâna şi simţi puful moale al unor pene. Prinse pasărea, voind s-o ucidă.


          - Stai, stai Codrine, nu mă omorî. Eu sunt Porumbiţa Albă, prietena Garofiţei.


          - Cum ? Tu o cunoşti pe draga mea ?


          - Desigur, ţi-am spus deja că sunt prietena ei.


          - Atunci du-mă degrabă la ea.


          - Aş face-o cu mult drag de s-ar putea.


          - Şi de ce să nu se poată ?!


          - Palatul este bine păzit, iar uşa ei şi mai bine păzită.


          - Aşadar nu o voi putea scoate de acolo ?


          - O vei scoate, dar nu acum. Va trebui mai întâi să alung eu paznicii de la uşa ei, apoi vom încerca să o salvăm.


          - Porumbiţo, tu ai putea să-i duci cheia aceasta ?!


          - Desigur. Leag-o de piciorul meu şi o voi duce.


           Codrin legă cheia, apoi aşteptă lângă zidul rece. Calul se plimba de colo-colo, aşteptând şi păscând iarbă, ca să-şi mai potolească foamea. Porumbiţa, zbură până la fereastra cu gratii a Garofiţei, bătu uşor cu ciocul în geam şi aşteptă ca fata să deschidă. De cum auzi zgomotul, Garofiţa deschise repede fereastra, o mângâie pe porumbiţa ei dragă, apoi observă cheia de la piciorul ei. O luă şi alergă să deschidă uşa.


          - Nu te grăbi, fată dragă ! Aşteaptă puţin ! Eu voi speria paznicii şi abia după aceea, tu să deschizi uşa şi să te furişezi afară.


          - Aşa voi face, prietena mea dragă.


          Porumbiţa făcu întocmai şi când fata auzi zarva mare din faţa uşii, o deschise şi se furişă afară din cămăruţă, ascunzându-se după o draperie grea, de mătase. Paznicii văzând uşa descuiată, năvăliră în cămăruţă ca să prindă fata, nu cumva să le scape. Garofiţa însă, închise de grabă uşa încuindu-i acolo, apoi plecă urmând-o pe porumbiţă, pentru a nu se întâlni cu zmeoaica. Ieşite din palat, porumbiţa a condus-o până la Codrin, lângă zidul cel rece. Cei doi s-au îmbrăţişat, fericiţi de revedere şi uitând de toate. Calul însă, bătu din copite spunându-le :


          - Urcaţi în grabă! Nu avem timp de pierdut !


           Codrin şi Garofiţa l-au ascultat şi au pornit grăbiţi pe drumul de întoarcere, ajungând la peştera prin care intraseră. După ce au ieşit, calul a bătut din nou pământul cu copitele, acesta închizându-se. Astfel, mama-zmeoaică, nu mai putea veni după ei. Odată închis pământul, nimeni nu-l va mai putea deschide vreodată.


          Scăpaţi de necaz, calul îi duse pe cei doi, la căsuţa Garofiţei. Fata coborâ iute de pe cal şi alergă spre casă, deschizând uşa. Îl văzu pe tatăl ei, stând la masă, cu mâinile împreunate în semn de rugăciune, cu ochii închişi şi cu părul albit. Pe masă, lacrimile făcuseră o mică baltă, care creştea cu fiecare picătură.


          - Tată ! Tăicuţul meu drag !


          - Garofiţa, fata mea iubită, spuse el ridicându-se !


          În acel moment, răsturnă scaunul de lângă el şi căzu. Fata îl ajută să se ridice, îl îmbrăţişă, apoi îl privi cu toată dragostea ei de fiică. Văzu că tatăl ei privea în gol, căutând cu mâna chipul fetei, voind să-l mâmgâie.


          - Aici sunt tăicuţule, în faţa ta.


          - Nu te văd ! Nu te văd ! Unde eşti ?


          De atâta plâns, ochii lui îşi pierduseră vederea, dar inima îi era nemaipomenit de fericită. Fetiţa lui dragă s-a întors. După câteva clipe, apăru şi Codrin. Acesta salută şi încercă să-l îmbrăţişeze, dar văzu şi el că bietul om orbise. O privi pe iubita lui, apoi îi spuse bătrânului.


          - V-am adus fata, aşa cum v-am promis.


          - Îţi mulţumesc flăcău viteaz. Îţi mulţumesc.


          - Nu aveţi pentru ce. Am făcut-o şi pentru mine.


          - Nu înţeleg.


          - Aţi uitat că şi mie mi-e dragă fata ?


          - Ai dreptate, am uitat.


          - Nu-i nimic. Dar spuneţi-mi, de soţie mi-o daţi ?


          - Ţi-o dau Codrine, o meriţi pe frumoasa mea fată.


          - Acum eu vă mulţumesc, din tot sufletul.


          Codrin o luă pe frumoasa lui, se întoarse la tatăl său, apoi trimise oşteni şi trăsură pentru a-l aduce şi pe tatăl iubitei lui.


          Codrea cel Bătrân se bucură nespus, când îşi văzu băiatul întors cu bine, că-şi cunoscu nora, pe frumoasa Garofiţa şi că-l cunoscu şi pe tatăl ei. S-au pregătit de nuntă, apoi s-au veselit trei zile şi trei nopţi, ca şi la orice nuntă împărătească. Toţi au trăit fericiţi şi uitaţi de lume. Din acel moment, nimeni nu a mai auzit de Garofiţa şi de tatăl ei. Erau de acum, alături de prinţul din codru şi de tatăl lui.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite