Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Prinţul din codru, de Aurelia Oancă (partea I)




           Pe pajiştea de lîngă Codrul Verde, Garofiţa şedea şi împletea o cununiţă din florile culese. Ea cânta şi din când în când, îşi ridica ochii, pentru a vedea ce mai fac oiţele ei. Tatăl său o trimitea cu oiţele la păscut, ea fiind singurul lui ajutor de când murise soţia lui. O ajutau şi cei doi câini ciobăneşti, pe care tatăl său îi botezase : Lupu şi Ursu. Cel numit Lupu, se luptase cu doi lupi, când aceştia veniseră pe furiş, să fure oi din staul, iar cel numit Ursu, izgonise un urs uriaş, care dădea târcoale gospodăriei. Amân-doi erau nişte câini foarte curajoşi, aşa că fata era în siguranţă când ei erau prin apropiere.


          Garofiţa, mai trebăluia şi prin casă, făcea curăţenie, gătea, spăla, ca orice gospodină harnică, dar cel mai mult îi plăcea să meargă cu oile la păscut. Acolo pe pajişte, între flori, se simţea fericită, i se părea că o mângâie mama ei cu fiecare adiere de vânt, îi auzea glasul în fiecare bâzâit de gâze, o simţea peste tot. Îi era tare dor de ea şi doar aşa se simţea aproape de mama sa.


          Pe măsură ce creştea se făcea tot mai frumoasă, cu părul bălai ca soarele, cu ochii albaştri ca cerul senin, cu trupul înalt şi mlădios ca o floare în bătaia vântului.


          Într-una din zile, în timp ce culegea flori pentru cununiţa ei, i se păru că vede o umbră alergând de la un copac la altul. Biata fată, se sperie şi pentru moment nici nu ştiu ce să facă. Cei doi câini, au simţit teama fetei şi s-au apropiat de ea, lătrând spre arătare.


          - Oare ce-o fi, se întrebă ea ?


          - Nu-ţi fie teamă, se auzi o voce ca o adiere de vânt.


          - Dar cine eşti ? Ai curajul şi arată-te !


          - Mă arăt doar ţie, frumoasă Garofiţa !


          În acel moment, apăru în faţa ei un flăcău chipeş, înalt, cu părul negru ca tăciunele şi ochii la fel. Fata când îl văzu, încremeni, şi de frică şi de plăcere. Nu-şi putea lua ochii de la frumosul flăcău. Câinii au început să latre cu furie, încercând să-l izgonească. Atunci Garofiţa îi mângâie şi le spuse :


          - Liniştiţi-vă ! Lupu, Ursu, şedeţi !


          - Eşti curajoasă, frumoasă fată !


          - Sunt crescută aici, între munţi, deci aşa trebuie să fiu. Dar ia spune-mi te rog, cine eşti dumneata ?


          - Eu sunt Codrin, prinţul din Codru.


          - Ai un nume frumos, dar eu nu am auzit de tine niciodată.


          - Te cred. Nu oricine mă poate vedea.


          - Şi atunci eu cum de am reuşit acest lucru ?


          -Curajul tău, m-a făcut să vreau să mă vezi.


          - Acum că te-am văzut, ce ai de gând cu mine ?


          - Fii liniştită, nu te voi răpi, precum Zmeul cel rău.


          - Nici de zmeu nu am auzit vreodată.


          - Să nici nu auzi, frumoasa mea !


          - De ce ? Este chiar atât de înspăimântător ?


          - Este, şi pe lângă asta este şi foarte rău.


           -Mă sperii prinţule. Eu vin aici de mulţi ani şi nu mi-a fost teamă niciodată !


          - Ştiu. Te-am văzut şi te-am auzit cântând în fiecare zi.


          - Acum mi-e ruşine, spuse Garofiţa plecându-şi ochii.


          - De ce ? Doar ai o voce atât de frumoasă. Când o auzeam, mă apropiam de poieniţă şi te ascultam vrăjit.


          - Dar eu cânt doar pentru mine şi pentru mama mea.


          - Unde este mama ta ? Eu nu am văzut-o niciodată !


          - Este sus, sus de tot. Nici eu nu o văd, o simt doar alături de mine.


          - Înţeleg. Nu te întrista frumoasa mea, că-mi frângi inima.


          - Nu mă întristez, doar că mi s-a făcut tare dor de ea, acum că am pomenit-o.


          - Uite, îţi dau o frunză de argint. Când o vei mângâia, pe ea îţi va apărea chipul mamei tale. Aşa îţi va mai trece dorul.


          - Îţi mulţumesc prinţe, dar este prea mult ce faci tu pentru mine.


          - Nu este draga mea. Când vei înţelege cât îmi eşti de dragă, vei vedea că nu este mult.


                   Garofiţa îşi plecă ochii ruşinată şi cu inima bătându-i ca o nebună. Nu mai ştiu ce să facă. Îi plăcea şi ei frumosul flăcău dar nu se aşteptase la asta. Ea era fata munţilor, nu ştia ce este dragostea. Codrin se apropie de ea, o luă de mână, apoi o strânse în braţe cu putere şi o sărută pe frunte.


          - Mi-eşti atât de dragă, încât aş fi în stare să răstorn munţii pentru tine.


          - Dar eu sunt o biată fată necăjită şi săracă. Ce ai putea iubi la mine ?


          - Eşti mai bogată decât crezi. Eşti frumoasă, harnică,


înţeleaptă. Asemenea bogăţie nu se află pe toate drumurile.


          Garofiţa nu mai găsi niciun cuvânt de răspuns. Tăcu şi rămase preţ de câteva clipe în braţele prinţului ei drag. Apoi, se desprinse din îmbrăţişare, îşi luă la revedere şi se întoarse la căsuţa ei. Codrin o urmări cu privirea, până când fata dispăru după stânca uriaşă, aflată la marginea drumului. Oile ei erau conduse de cei doi dulăi, aşa că ea putea visa liniştită la frumosul ei prinţ. Nu mai văzuse un asemenea flăcău şi nici nu ştiu ce să facă. Să-i spună tatălui ei despre el sau să tacă ? Alesese tăcerea. Poate că tatăl ei ar fi certat-o, aşa că pentru moment, era mai bine aşa.


          A doua zi, ardea de nerăbdare să-l întâlnească din nou pe prinţul ei. Îşi luă câinii şi conduseră oile spre pajişte. Se aşeză pe iarba moale, dar nu mai putu să cânte ca altădată. Privea cu nelinişte codrul şi aştepta apariţia frumoasă de ieri. Nu trecu mult şi Codrin apăru. Veni în grabă lângă ea şi se aşeză şi el pe covorul  verde şi moale, de iarbă.


          - Nu te-am auzit cântând. Eşti tristă ?


          - Nu, doar că, simt că mi-a pierit glasul.


          - De ce ? Abia aşteptam să-l aud în dimineaţa asta!


          - Nu pot cânta când tot felul de gânduri mi se amestecă în cap.


          - La ce te gândeşti, de eşti atât de tulburată ?


          - La multe, dar acum mă gândesc mult la noi doi.


          - Şi eu. Mi-aş dori să nu mai pleci niciodată de lângă mine.


          - Cum aş putea face asta ? Tăicuţul meu este singur, nu-l pot părăsi. Ar muri de tristeţe dacă m-ar pierde.


          - Dar nu te va pierde, tot fata lui rămâi !


          - Este adevărat, dar nu-i totuna să fiu lângă el sau departe.


          Au povestit cei doi până a venit vremea ca fata să se întoarcă la căsuţa ei. Codrin a îmbrăţişat-o, a sărutat-o, apoi a lăsat-o să plece. A condus-o din nou cu privirea până a dispărut după stânca uriaşă. Când să se întoarcă şi el, văzu cum stânca uriaşă fumegă, apoi se desface în patru părţi mari şi din mijlocul ei, iese un nor uriaş, negru. Apoi, auzi nişte ţipete, nişte lătrături, iar după puţin timp norul cel negru s-a retras în stâncă. Cele patru părţi s-au unit din nou, formând stânca uriaşă care era mai înainte.


          Codrin alergă într-acolo, dar nu mai văzu fata, doar oile trântite la pământ şi câinii răniţi.


          Căută speriat în dreapta şi-n stânga, alergă în sus şi-n jos, dar nici urmă de Garofiţa. Parcă o înghiţise pământul. Aşa şi era, o înghiţise stânca uriaşă, care de fapt era intrarea spre tărâmul zmeilor. Flăcăul nu mai ştiu ce să facă, tristeţea îi rupea sufletul. După o bună bucată de vreme, îşi aminti de tatăl fetei. Trebuia să-l anunţe, să-i spună că frumoasa lui fată, a fost furată de Zmeul cel rău. Încercă să-i ajute pe câini să se ridice, apoi oile şi încet, încet, coborî cu ele la casa Garofiţei.


          Tatăl fetei aştepta trist şi necăjit, neştiind ce s-a întâmplat. Fata lui nu întârzia niciodată. Când îl văzu pe Codrin cu oile şi câinii lui, i s-au umplut ochii de lacrimi. Ştia că ceva rău i se întâmplase fetei lui dragi.


          - Eu sunt Codrin, prinţul din Codru, spuse acesta.


          - Ştiu cine eşti. Fata mea te iubeşte. Dar unde este ea ?


          - V-a spus ea asta ? De unde mă cunoaşteţi ?


          - Nu mi-a spus nimic, dar eu am învăţat să văd în sufletul şi în gândurile ei. Dar nu mi-ai spus, unde este fata mea !


          - Mi-e greu să vă spun, dar trebuie s-o fac.


          - Haide spune odată, nu mă mai chinui !


          - A răpit-o Zmeul cel rău.


          - Cum ?! Fata mea este la Zmeu ?!


          - Da, din păcate aşa este, spuse Codrin cu tristeţe.


          - Du-mă la el ! Am să-i arăt eu pocitaniei de Zmeu. Cum a îndrăznit el să-mi fure fata ?


          - Nu pot să vă duc. El este pe tărâmul zmeilor şi acolo este greu de ajuns.


          - Şi atunci ce mă fac ? Cum îmi aduc eu fata acasă ?


          - Voi merge eu şi o voi aduce. Voi răscoli întreg pământul, până o voi găsi.


          - Du-te cu Dumnezeu, fecior voinic. Adu-mi fata înapoi şi      fă-mă din nou un tată fericit.


          - Aşa voi face. Şi mie îmi este la fel de dragă.


          Codrin se întoarse şi se apropie de stejarul cel bătrân,     care-i servea drept intrare spre tărâmul codrilor. Ajuns în palat se apropie de sala tronului, unde îl aştepta tatăl său, Codrea    cel Bătrân.


          - Unde ai fost, fiul meu iubit ?


          - Pe tărâmul verde, al oamenilor.                 


          - Dar tu ştii că nu ai voie să mergi acolo ?


          - Ştiu tăicuţă, dar când am auzit cântecul frumoasei Garofiţa, nu am rezistat tentaţiei.


          - Frumoasa Garofiţa ?! Ce vrei să spui cu asta, fiule ?


          - Vreau să spun că mi-e dragă fata şi vreau să fie a mea.


          - Nu ştii ce vorbeşti, Codrine ! Îţi vei pierde puterile, nemurirea, toate câte le ai aici !


          - Ştiu tăicuţul meu, dar inima îmi spune că numai cu ea voi fi fericit.


          - Fiul meu drag, îmi frângi inima.


          - Ştiu tăicuţă şi sunt trist pentru asta. Dar spune-mi ai vrea să fiu fericit ?


          - Din tot sufletul, fiule. Din tot sufletul.


          - Atunci fii alături de mine şi ajută-mă.


          - Cum să te ajut ? Eu sunt prea bătrân, m-au lăsat puterile.


          - Ştiu asta, dar mă ajuţi lăsându-mă pe mine să merg să o salvez pe frumoasa mea.


          - De unde să o salvezi ?


          - A răpit-o Zmeul cel rău şi numai tu ştii unde se află tărâmul lor.


          - E drept băiatul meu, dar îţi va fi foarte greu să ajungi acolo.


           - Ştiu. Nici stânca uriaşă pe unde a ieşit, nu mai este la locul ei.


           - El îşi schimbă intrarea şi ieşirea dintre cele două tărâmuri, de fiecare dată când fură câte o fecioară.


          - A furat multe fete frumoase ?


          - O da, foarte multe.


          - Şi ce făcea cu ele ?


          - Dacă nu voiau să-i fie soţii, le închidea într-o temniţă din adâncul pământului, unde-şi sfârşeau zilele.


          - Vezi tăicuţă, cu atât mai mult trebuie să mă grăbesc.


          - Bine fiule, te voi ajuta. Du-te la grajdul nostru şi alege-ţi un cal voinic şi tot ce-ţi mai trebuie pentru drum, apoi îţi voi spune ce ai de făcut.


          - Mă duc tăicuţule, mă duc.


          Codrin ieşi din palat şi alergă la grajduri, pentru a-şi alege calul potrivit. Când ajunse acolo, îl întâmpină grăjdarul, întrebându-l ce pofteşte.


                   - Un cal voinic aş vrea şi tot ce-mi mai trebuie pentru drum.


                   - Alege-ţi calul pe care-l doreşti mărite prinţ, apoi eu îţi voi pregăti tot ce-ţi mai trebuie.


          Flăcăul se opri lângă fiecare cal, dar parcă niciunul nu-i plăcu. Când ajunse în celălalt capăt al grajdului, văzu într-o boxă, un cal alb, amărât, care stătea cu capul plecat, zgâriind podeaua cu copita.  Îl privi o bucată de vreme, apoi se hotărî să plece, necăjit că nu şi-a găsit calul dorit.


                   - Încotro, voinicule ?


                   - Cine-mi vorbeşte ?!


          - Eu Codrine, mârţoaga albă pe care tu nu dai doi bani.


          - Eu nu am spus aşa ceva!


          - Este adevărat, dar ai gândit acest lucru.


          - De unde ştii tu ce gândesc eu ?


          - Ştiu să citesc gândurile, voinice !


          - Altfel spus, eşti năzdrăvan ?


          - Chiar aşa, dar acum am cam îmbătrânit, precum tatăl tău.


          - Ai fost calul lui ?


          - Am fost şi acum voi fi al tău dacă mă vrei ?


          - Te vreau, dar nu ştiu cum vei face faţă la drumul pe care vreau să merg.


          - Pune-mă la încercare, stăpâne !


          - Cum aş putea ? Îţi vei frânge picioarele la primul galop.


          - Bine zici, stăpâne. Dar dacă mi-ai aduce o lopată cu jeratec şi o găleată cu lapte dulce, s-ar mai drege lucrurile.


          - Am să-ţi fac voia căluţule, că mi-ai devenit tare drag.


          - Aşa te vreau, Codrine. Şi tu îmi eşti drag, stăpânul meu.


          Flăcăul îi aduse jeratecul şi laptele, le puse în faţa lui şi aşteptă să vadă ce va face căluţul cu ele. El se apropie, suflă deasupra jeratecului din care se înălţă un abur ca un nor şi dintr-o singură înghiţitură, mâncă jeratecul. Apoi, bău repede laptele din găleată, se scutură şi necheză cu putere de trei ori, de răsună grajdul. În câteva clipe, mârţoaga dispăru iar în locul ei, Codrin văzu un cal alb, frumos şi puternic.


          - Acum sunt gata de drum, stăpâne.


          - Ce frumos şi voinic te-ai făcut, căluţul meu, dar un ştiu cum să te strig, ce nume ai ?


          - Buzdugan, acesta este numele meu.


          - Nu înţeleg, de ce chiar Buzdugan ?


          - Aşa m-a botezat tatăl tău. Eram iute şi puternic ca un buzdugan.


          - Şi acum, tot aşa eşti ?


          - Acum da şi aşa voi fi pentru tine, stăpânul meu.


          - Aşa să fie. Am să pregătesc cele de trebuinţă, apoi vom merge pe tărâmul zmeilor.       


          - De ce tocmai acolo ?


          - Ţi-e teamă, căluţule ?


          - Nu, absolut deloc, doar că acolo este  foarte periculos.


          - Ştiu, însă iubita mea este acolo, a furat-o Zmeul cel rău.


          - Şi noi o vom salva, aşa este flăcău frumos ?


          - Precum zici şi ard de nerăbdare s-o iau de acolo pe frumoasa mea.


          - O vom salva stăpâne, dar va trebui să  mă asculţi, altfel nu vei putea învinge zmeul.


          - Te voi asculta căluţule, numai haide să pornim cât mai repede.


          Flăcăul intră în palat pentru a-şi lua rămas bun de la tatăl său, în timp ca grăjdarul îi pregătea toate cele de trebuinţă pentru drum.


          - Dă-mi binecuvântarea, tată.


          (va urma)
Citeste continuarea aici.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite