Satul de demult era plin de oameni cu suflet de flori, de Petre Crăciun




Din ce în ce mai mult, satul românesc începe să trăiască prin poveștile sale care au intrat adânc în pământul nemuncit, în casele părăginite și triste, în drumurile neasfaltate sau în fântânile parasite, din care nu mai beau decât păsările cerului. Doar bătrânii, și ei din ce în ce mai puțini, mai fantomatici, par a-și aminti de casele frumoase și pline de viață, de drumurile îngrijite, de fântânile cu apă bună și rece, de poveștile locului, cu fete mândre și harnice, cu băieți veseli și puternici, cu ulițele pline de copii care zburdau cât era ziua de mare și păreau a nu se îmbolnăvi niciodată.
Ce frumos era satul când bătrânii de astăzi, martori obosiți ai unor vremuri aproape de negândit, erau tineri... Soarele era mai prieten cu oamenii și cobora mai jos pentru a le aduce căldura sa binefăcătoare. Pământul era mai darnic, știind poate cât de greu le era oamenilor să îl muncească… Animalele erau prietene cu oamenii și le făceau viața mai ușoară, copacii rodeau cu dărnicie, iar natura toată trăia după dreapta rânduială. Nu ningea vara și nu ardea sorele iarna, nu curgeau apele la deal.
Păsările îi învățau pe cei mari, dar mai ales pe copii, să fie cutezători, să îndrăznească și să vadă peste linia orizontului. Și cât de departe ajungeau acești copii săraci, încălțați în opinci… Uneori devenau sculptori, precum Brâncuși, alteori se trezeau atinși de geniul poveștilor, precum Ion Creangă…
Satele acelea erau adevărate furnicare. Pline de oameni, așa cum pădurile erau pline de copaci. Viața curgea cu viteza care dădea oamenilor șansa să o priceapă și să o trăiască. Nimeni nu pleca din satul lui decât dacă era o pricină importantă. Femeile aduceau pe lume prunci frumoși și veseli, iar ulițele vuiau de voioșia lor, care se întrecea cu cea a păsărilor. Doar noaptea era cea care potolea chiotele de bucurie ale copiilor sau treburile oamenilor mari.
Viața era grea, iar oamenii erau mai tot timpul ocupați cu munca pământului, cu îngrijitul animalelelor sau cu meșteșugurile lor. Erau trudiți, nu aveau vreme de pierdut, erau năpădiți și ei griji, nu aveau destul pământ, nu erau medicamente pentru toate bolile. Cu toate acestea, erau buni, cinstiți și cu frica lui Dumnezeu. Nu se bucura nimeni la bunul altuia, iar averile se adunau prin muncă și sudoare.
Cu toate acestea, satele de altădată nu erau triste. Oamenii știau și să se bucure, să facă hore în zilele de sărbătoare sau de duminică, să asculte muzica lor populară, născută din trăirile lor, nu ale altora.
Toți acei oameni știau tot felul de basme și de povești, care se rostogoleau la șezătorile unde copiii se furișau pentru a le asculta și ei. Poveștile nu se nasc, dragii mei, numai în marile palate. Ele prind viață, uneori, în cele mai umile locuințe, în casele de paiantă, unde abia dacă există o sobă lipită cu pământ.
Poveștile apar acolo unde sunt oameni frumoși, nu case frumoase.
Iar satul de demult era plin de oameni cu suflet de flori. Ei sunt cei care ne-au lăsat nouă tot ce avem mai bun: Pământ, Limbă și Povești.
Peste toate acestea s-a stârnit un vânt care numai el știe de unde vine. Vânt rău, și cald și rece, deopotrivă. El îngheață și pârjolește cam tot ce întâlnește.
Oamenii s-au împuținat, fugind care încotro. Nu-i întrebați unde se duc, pentru că nici ei nu știu bine. În urma lor, casele s-au năruit, animalele s-au prăpădit, pământul plânge pentru că nu-l mai cultivă nimeni, pădurile se împuținează, ca și cum niște zmei certați cu toate legile le-ar fi pus gând rău. Fântânile nu mai au cui da apa lor care altădată te scula după boală, păsările nu mai au pe cine învăța zborul, pentru că – lucrul cel mai trist – în satele noastre aproape nu se mai nasc copii.
Sunt ulițele goale, iar țărâna lor duce dorul piciorușelor zglobii de copii, muzica a încetat, iar natura nu mai pare preocupată nici ea de dreapta rânduială.
Mai sunt câțiva bătrâni care ne amintesc de ce a fost odată, de satul care s-a scufundat la fel ca un Titanic.
Și poveștile, care nu mor, ci se ascund în pământ, pentru a fi găsite vreodată de niște arheologi preocupați să afle cât de frumoasă a fost o civilizație care poate muri, dacă nu a murit deja, din prostie.
                                                                                                                                            (21 februarie 2019)

Petre Crăciun




(Foto: satul Vișina, jud. Olt, din ce în ce mai pustiu)

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite