Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Steluța de zăpadă, de Cristina Preda - partea I




Era o după-amiază geroasă de iarnă. Deși natura nu își scosese haina albă de gală, pentru a o întâmpina, aceasta își făcuse simțită prezența prin frigul care încolțea casele, nelăsându-le sobelor nici măcar o clipă de răgaz.


Copacii goi tânjeau după podoabele lor, și priveau în gol, precum statuile prăfuite, de mult uitate. Mai erau câteva zile până la Crăciun, iar dincolo de ferestrele tremurânde și înghețate, care încercau să îi țină piept iernii dezlănțuite, se zăreau copiii mai voioși și zglobii ca niciodată, alergând de colo-n colo, pe lângă părinții lor, care nu își mai vedeau capul de treburi. Pe buzele lor se citeau întrebările: „Va veni Moș Crăciun?”,”Ce îmi va aduce Moș Crăciun?”, iar după, acestea erau înlocuite cu: “Am fost îndeajuns de cuminte să vină Moșul?”, sădindu-le o urmă de îndoială în suflet. Sperând ca balanța faptelor să fie de partea binelui, iar sacul bătrânului darnic să fie neîncăpător, aceștia numărau zilele, minutele, ba chiar secundele, până când bradul împodobit cu migală le va găzdui cadourile, iar clopoțeii vor suna a sărbătoare, închinând un clinchet în cinstea poveștii magice a Crăciunului.


În vremea când toate scrisorile pentru Moș Crăciun ajungeau la destinație, una abia prindea viață. Știa că va fi numită „întârziată”, dar era sigură că pentru Moșul nu este niciodată prea târziu să primească oaspeți din hârtie. Era vorba despre scrisoarea micuței Larisa, o fetiță de șase ani, care își dorea ceva special. Anul acesta, dulciurile, păpușile, hainele au pierdut teren în fața…


-Ce faci? o întrebă mama, intrând în camera ei, cu câteva prăjiturele aromate.


-Vreau să îi scriu Moșului, dar mi-e teamă că va primi scrisoarea prea târziu! oftă Larisa, jucându-se cu creionul din mână. Se lăsă o clipă de tăcere, clipă în care mama deveni nostalgică. Îi mângâie creștetul fiicei sale, și îi spuse cu blândețe:


-Nu e niciodată prea târziu, draga mea! Moș Crăciun este un bătrânel cu puteri magice, iar dragostea lui pentru copii este nemărginită! Când eram de vârsta ta, locuiam într-un sătuc îndepărtat, în care zăpada așternea troiene mari peste care nu puteai trece ușor. Drumul era anevoios, gerul îi cânta iernii în strună, iar țurțurii își arătau colții, având fiecare acoperiș la dispoziția lor. Deși l-am așteptat o seară întreagă, nu speram că va veni. Am adormit, visând că îl zăresc în depărtare, cu sania lui împărătească, trasă de renii istoviți. În visul meu, dragostea și blândețea îl ajutaseră să intre pe hornul casei, și să lase darurile mult așteptate, alături de Rudolph, care stătea de pază.


-Și ce s-a întâmplat? întrebă nerăbdătoare Larisa, privindu-și mama cu entuziasm.


-M-am trezit în zori, și…


Până să încheie fraza, și-a dat seama că mâncarea clocotea agitată pe foc, și s-a dus val-vârtej în bucătărie, lăsând-o pe fetiță în suspans. Dezamăgită, Larisa își îndreptă atenția spre foaia goală care își aștepta liniștită cuvintele.


-Dar, cum să încep? se fâstâci ea, privindu-și cățelușul de pluș, de parcă acesta avea cheia tuturor răspunsurilor. Preț de câteva minute se concentră, iar apoi, strânse creionul cu toată forța, și scrise:


„Dragă Moșule,Dacă te-aș ruga să…”


-Nu, nu, nu îmi găsesc cuvintele! Nu îi pot scrie! se supără Larisa, întrerupând șirul cuvintelor înainte ca acesta să ia naștere.


Și uite așa, multe foi s-au sacrificat pentru această scrisoare, iar odată cu ele, se risipea și răbdarea fetiței, care era din ce în ce mai îngrijorată. Dacă nu îi va putea scrie Moșului?


-Deja se întunecă, stelele își fac apariția, luna preia conducerea cerului! Am lăsat încă o zi să plece fără scrisoare, și oricât aș vrea, nu o mai pot întoarce din drum! se frământă ea, privind pe fereastră. Văzând felinarele luminoase, simți nevoia de-a se apropia de aceasta și de-a cerceta peisajul misterios, care îi oferea o senzație de liniște, potrivită pentru a aprinde flacăra creației. Totuși, nu credea că tabloul acela va fi sursa ei de inspirație, până când…Luna, fluturându-și mantia de argint, lumină o casuță din vale. Casa îi era foarte dragă Larisei pentru că acolo locuia bunicul ei.


-Acelea sunt luminițe de Crăciun? se întrebă mirată, ridicând o sprânceană. Însă, când lumina și-a mutat direcția, fetița constată că era doar o iluzie, și oftă, întristată:


-Am crezut că acest lucru minunat poate fi real, dar nu, bunicul se încăpățânează să fie posomorât și urâcios de sărbători!


Atunci, mai hotărâtă ca niciodată, luă o foaie și începu să își așterne gândurile, privind din când în când căsuța iubită a bunicului:


„Dragă Moșule,


Mă numesc Larisa, și am șase anișori. Am fost destul de cuminte (se gândi puțin înainte de-a scrie, pentru a nu-l minți pe Moșul), și aș vrea să te rog să îmi faci o favoare specială anul acesta. Nu, nu este vorba de păpuși sau dulciuri, pentru că ți-am cerut an de an, și nu ar mai fi o surpriză, ci vreau să te rog să îi întinerești sufletul bunicului meu. Este din ce în ce mai posomorât, urâcios și nu se mai bucură de darurile minunate pe care ni le aduc sărbătorile. Casa lui nu poartă luminițe sau podoabe, ci are un aer sumbru și rece, de parcă i-ar plânge în tăcere copilăria pierdută. Pot accepta cu ușurință barba lui albă, părul cărunt, fruntea încrețită din pricina atâtor griji, ba chiar m-am împrietenit și cu bastonul, care îi este tovarăș de la un timp. Însă, nu mă pot obișnui cu sufletul lui stins, vestejit și singur. De aceea te rog să găsești luminița potrivită pentru a-l reaprinde, să regăsești copilul care tresărea de emoție la vederea bradului frumos împodobit. Sunt sigură că mă vei ajuta, pentru că și sufletul tău este tot un copil, înconjurat de copii, iar tu ești un prichindel mai mare…


Cu dragoste, Larisa”


Își admiră scrisul caligrafic, apoi împachetă simandicos scrisoarea, pentru a nu șifona hârtia, și o băgă într-un plic legat cu o panglică de aur.


“Acesta este cadoul meu pentru Moșul”,gândi  mulțumită, așezând cu grijă plicul pe birou.


Când veni vremea culcării, Larisa se asigură că scrisoarea este în perfectă stare, sărută plicul, și îi ură noapte bună, promițându-i că mâine va ajunge la destinatar. Apoi, învelită de cățelușul său preferat, și dezmierdată de Regina Nopții, care îi mângâie genele, reuși să adoarmă, lăsând toate grijile în seama zilei de mâine.


„De ce mi-e atât de somn? Oare piticii somnoroși s-au împrietenit cu mine?”, îi șopti cățelușului de pluș, înainte să plece în lumea viselor. Acestuia îi plăcea să își privească prietena dormind, pentru că fața ei zâmbitoare îl făcea să se întrebe ce visează. Ar fi dat orice să poată intra în lumea viselor, să poată chema toate prințesele, prinții și unicornii, să aducă curcubeul, și să planteze copăcei și floricele, pentru ca visele ei să fie o sărbătoare infinită, și bucuria să îi fie veșnică. Ceea ce nu știa  cățelușul este că în seara aceasta va fi complice la îndeplinirea dorinței Larisei. În timp ce își privea liniștit prietena, analizându-i atent fața, fu orbit de o rază a lunii, care intră insistent pe fereastră, precum un musafir nepoftit. Voia să o certe, pentru că strica prietenia fetiței cu piticii somnoroși, răpind-o din lumea lor, iar acum mai mult ca niciodată, regreta că nu poate vorbi. Spera ca măcar privirea lui înfuriată să îi dea de înțeles razei că nu este binevenită. Însă, aceasta nu se simțea ofensată, ba chiar lua totul ca pe o joacă, luminând și mai puternic.


-Hahaha! râse ea, încetișor, distrându-se pe cinste. Enervat, cățelușul trase aer în piept, își adună toate cuvintele în minte, și cu mult efort, reuși să spună:


-C…e  c…a…u…ț…i  a…i…c…i?


Raza îl privi uimită, iar apoi, un zâmbet satisfăcut îi străbătu privirea:


-Prietenia ta cu această fetiță este specială, pentru că ea te-a ambiționat să vorbești! Tu ești cel pe care îl caut, tu trebuie să știi unde este scrisoarea!


Cățelușul o privea confuz, neștiind exact ce caută raza:


-Despre ce scrisoare vorbești?


-Scrisoarea stăpânei tale către Moș Crăciun!


Apoi, ca să fie sigură că Larisa nu se trezește, zise încet:


-Moș Crăciun m-a rugat să iau toate scrisorile întârziate, și să le duc la felinar! Rudolph le va strânge până dimineață, pentru a câștiga timp.


Observându-i privirea neîncrezătoare, care exprima un refuz, raza adăugă:


-Vrei ca prietena ta să nu își primească darul anul acesta?


Bietul cățel avea inima cât un purice. Nu știa ce trebuie să facă. Oare era bine să se încreadă în acea rază? Privea temător plicul de pe birou, și număra în gând speranțele pe care și le-a pus prietena sa în acea scrisoare. Dacă scrisoarea se va rătăci, și odată cu ea, se vor pierde și cuvintele ei?


Gândurile îi fură întrerupte de grăbitul musafir, care se agita de zor:


-Trebuie să iei imediat o decizie! Sunt multe scrisori întârziate care vor să fie citite, și puțin timp la dispoziție!


Nu îi plăcea să fie presat de timp, dar era sigur că nici timpului nu îi făcea plăcere să îl aștepte. Așa că, se furișă din pat, luă scrisoarea de pe birou, în cea mai mare liniște, și i-o înmână razei:


-Să ai grijă de ea, te rog! o avertiză acesta, pe un ton prietenos


-Promit! rânji raza, făcându-i cu ochiul. Iar apoi, dispăru precum o fantasmă în noapte, lăsându-l pe cățeluș cu gândurile sale, care îi ținură companie până când cerul se bucură de primele raze ale soarelui.


Larisa se trezi abia atunci când cercul auriu își împrăștie lumina, uitându-se în oglinda ferestrei ei, parcă admirându-și săgețile bălaie.


-Bună dimineața! își salută somnoroasă prietenii de pluș.


Aceștia se întristară pentru că nu îi puteau răspunde, dar fetița se mulțumi cu privirile lor calde, și îi răsplăti cu un sărut, îmbrățișându-i strâns. Apoi, își luă cățelușul preferat, și sări din pat nerăbdătoare, ducându-se direct la birou.


-Ia să vedem ce face scrisoarea noastră! O fi pregătită pentru lunga călătorie în Țara lui Moș Crăciun? țopăi entuziasmată Larisa.


Dar, ia scrisoarea de unde nu-i! Când se apropie de birou și constată că plicul lipsește, entuziasmul se transformă în îngrijorare.


-Unde este scrisoarea? se întrebă fetița, cu o voce spartă.


Cățelușul se frământa și încerca din răsputeri să vorbească, așa cum a făcut-o noaptea trecută, ca să își liniștească stăpâna. Însă, eforturile sale erau zadarnice. Nu putea spune decât veșnica replică:”Te iubesc!”, cu care fusese înzestrat, și de care de obicei era mândru. Acum, dorea ca prietena lui să afle de vizita razei, și să îl aștepte cu aceeași bucurie pe Moșul, având credința că dorința ei va fi auzită de bătrânul cu sacul roșu, și de renul său simpatic, Rudolph, care va conduce sania veche și greu încercată de nămeți.


Disperată, Larisa căută scrisoarea peste tot, sub privirea neputincioasă a prietenului său, care o încuraja în gând. Fiecare colțișor al camerei trecu prin filtrul ochilor ei, dar acesta nu îi era de folos, pentru că nu îi oferea ceea ce voia. După multe cercetări amănunțite, fetița se dădu bătută. Plină de praf, istovită și dezamăgită, își găsi alinarea în pătuțul ei cald, care o îmbrățișa cu plapuma lui catifelată în momentele grele. Își privea atent camera, și nu o mai recunoștea. Parcă devenise un labirint, un drum încurcat, pe care nu-l putea parcurge, și nu putea afla deznodământul poveștii mult iubite.


Lacrimile îi umplură ochii, făcându-i prizonierii apei, iar Larisa nu mai putu opri perluțele strălucitoare care răsăreau din ochișorii ei, și se adunau pe obrajii rumeni, prinzându-se într-un colier neprețuit.


-Ce voi face acum? își întrebă cățelușul drag, care era martorul tăcut al tristeții sale. Deși avem impresia că știm totul, viața ne pregătește multe surprize care ne demonstrează contrariul, dându-ne astfel peste nas.


Așa se face că, în dimineața de Ajun, Larisa a primit cel mai frumos dar...împlinirea visului ei.


Răsăritul o prinse pe fetița harnică în bucătărie, ajutându-și mama la prepararea bucatelor festive. Îi plăcea să se implice în toate activitățile ce aveau legătură cu Crăciunul, deși unele lucruri îi puneau în dificultate mânuțele firave. Atunci când nu putea face un lucru, se mulțumea să își privească cu atenție mama, ca data viitoare să știe ce are de făcut.


-Ești o fetiță minunată, draga mea! Sunt sigură că Moșul te va răsplăti cu multe daruri! o dezmierdă mama, sărutându-i obrăjorul.


Apoi, se duse să își termine treaba în pivniță, iar Larisa rămăsese pe gânduri, zâmbind amar. Moșul nici măcar nu i-a primit scrisoarea. Cum putea să o răsplătească, dacă nu știe ce își dorește?


Cu acest gând, băgă la cuptor fursecurile frumos aliniate în tavă, privindu-și mândră opera.


-Sunt sigură că veți fi gustoase! spuse aceasta, frecându-și palmele de emoție.


Deodată, un zgomot puternic lovi încăperea, lăsând-o pe fetiță cu răsuflarea tăiată.


-Ce a fost asta? se întrebă speriată, privind de jur împrejur.


Răspunsul nu întârzie să apară sub forma unui „Cioc, cioc!” la fereastră, care o făcu pe Larisa să tresară, și să își îndrepte privirea spre pervaz.


Dar nu văzu nimic special. Erau doar ferestrele înghețate de gerul nemilos, care își impunea regulile .


-Oare mi-am imaginat totul? Mintea îmi joacă feste? Hmm…mai bine mi-aș folosi imaginația în alte scopuri! spuse Larisa hotărâtă, întorcându-se la treabă.


Dar nici nu apucă să facă următorul pas, că o întâmplare ciudată o întoarse din drum. Fereastra se deschise, și pe pervaz răsări de nicăieri un plic legat cu o panglică de aur. Stați puțin? Panglică de aur?


Se apropie cu pași mărunți de fereastră, și cu mâna tremurândă, cuprinse plicul elegant, care îi era cunoscut. Preț de câteva clipe analiză fiecare detaliu al acestuia, și într-un final, recunoscu funda măiastră pe care o realizase acum câteva zile.


-Da, este scrisoarea mea! Nu îmi vine să cred că ne-am regăsit! o îmbrățișă Larisa, sărind în sus de bucurie.


Fără să mai stea pe gânduri, a deschis plicul, și mare i-a fost mirarea când a zărit două scrisori. Să fie oare răspunsul Moșului, pe care nu se aștepta să îl primească?


Cu degetele amorțite din cauza emoțiilor, desface prima scrisoare, și constată că avea răspunsul mult așteptat.


Începu să citească cu voce tare cuvintele înduioșătoare ale bătrânului, care îi aduceau mereu alinare:


„Draga Moșului,


Îți mulțumesc că mi-ai scris și în acest an, și că nu m-ai uitat. Eu și renii avem multă treabă în această perioadă, și după cum știi, nici timpul nu își ia vacanță, și se încăpățânează să ne întreacă! M-a impresionat foarte mult dorința ta, și aș vrea să știi că dacă aș avea o nepoată, mi-ar plăcea să fie ca tine, și  să își cinstească astfel bunicul.


Larisa, fetiță scumpă, bătrânețea are haine grele. Dealurile pe care urcai odată se transformă în munți uriași, luând proporții nebănuite, iar pe ochii limpezi se așterne ceața anilor, și îi întunecă fără milă. Lucrurile care îți făceau inima să tremure de emoție, capătă un aspect normal, ba chiar nesemnificativ, fiind orbite de obișnuință.


Cu ajutorul lui Rudolph, renul meu de nădejde, am ajuns la fereastra bunicului tău, și am cercetat o clipă încăperea, care nu părea pregătită de sărbătoare. Am zărit într-un colțișor o instalație de lumini, care stătea zgribulită printre celelalte podoabe, și își privea nostalgică stăpânul. Am îndrăznit să o chem, în speranța că îmi poate oferi câteva informații despre copilăria bunicului tău.


Și, într-adevăr, mi-a fost de mare ajutor. Aceasta a fost alături de el încă de când a făcut primul pas. Îi cunoaște calitățile, defectele, temerile, iluziile și așteptările. Când am întrebat-o cum se sărbătorea Crăciunul în copilărie, a devenit melancolică, și mi-a povestit cu lux de amănunte cum era împodobit bradul, ce cadouri primea băiețelul, ce emoții îi se citeau în privirea gingașă de copil atunci când zărea primul fulg de nea. Mi-a mărturisit că aceasta era cea mai mare bucurie a lui, dar că, în ultima vreme, Crăciunul a devenit pentru el o sărbătoare banală. Este posomorât și plictisit, condamnând și podoabele la tristețe. Cu ajutorul acestor informații, am reușit să făuresc un plan, care sper să dea roade, și să îl aducă la viață pe copilul din bunicul tău.


Larisa făcu o pauză, trase aer în piept, și continuă să citească, din ce în ce mai curioasă:


“Anul acesta, primul fulg de nea va fi cu adevărat deosebit. El îi va face o intrare remercabilă zăpezii, marcând momentul așa cum se cuvine. Asta pentru că fulgul va fi întruchipat de o fetiță cu un suflet de aur, care se va numi steluța de zăpadă. Va lumina sufletele multor oameni, așa cum stelele luminează cerul, și îl va face pe bunicul ei să recite mult iubita poezie a copilăriei, aducându-i bucurie și inocență. Cine este aceasta? Nu e greu de ghicit, dar îți voi da un indiciu: citește aceste rânduri cu emoție, și speră că va găsi o minune prin care să își ajute bunicul!


O voi ruga pe această fetiță minunată să iasă în fața casei, acolo unde este așteptată de însăși Regina...”


Fetița amuți. Informațiile i se învârteau în minte, precum un uragan care își face apariția în zilele întunecate ale toamnei, furând liniștea naturii. Lăsă o clipă scrisoarea din mână, pentru a-și limpezi ochii și mintea, și pentru a-și ordona gândurile. După minute în șir în care privi dezorientată încăperea, gândindu-se la cele întâmplate, Larisa dădu verdictul: Moșul a încurcat scrisorile.


-Da, asta trebuie să fie! Moșul mi-a trimis scrisoarea unei fete de viță nobilă, care este înzestrată cu puteri supranaturale, și care întâmplător, îmi poartă numele! Cum  crede acesta că m-aș putea transforma într-o steluță de zăpadă? E imposibil! chicoti fetița, amuzându-se de ideile hazlii ale bătrânului cu sacul roșu.


Cu acest gând, Larisa împachetă atent scrisoarea, punându-se în locul adevăratului destinatar, care probabil o aștepta cu nerăbdare. O așeză în plicul imaculat, pe care îl legă cu aceeași panglică de aur, dându-i o eleganță aparte.


În speranța că își va găsi stăpânul, fetița puse plicul pe pervaz, și zâmbi, fericită că a făcut o faptă bună.


Cu inima plină de satisfacție, se întoarse la fursecurile ei, care se coceau de zor în cuptor, oferind încăperii o mireasmă îmbietoare de sărbătoare.


Însă, nu după mult timp, un alt zgomot puternic se auzi dinspre fereastră, și o făcu pe Larisa să tresară, privind țintă pervazul.


Acolo, sub ochii temători ai fetiței, se petrecu o minune. Fereastra se deschise larg, precum o mare care își găsește libertatea prin valurile spumoase, și din aburii ceței dense luă naștere o umbră cu chip de om.


Larisa clipi din ochi pentru a fi sigură că nu visează, și privi cum aceasta capătă formă, pășind pe pervazul ei. Atunci reuși să îi distingă trăsăturile, și o analiză cu atenție: avea părul lung, bălai și buclat, înconjurat de o coroană din fulgi de nea, chipul angelic brăzdat de lumina zâmbetului, și buzele rumene precum focul abia aprins. Purta o rochiță de un alb imaculat, precum zahărul pur, proaspăt venit din miezul zaharniței, presărată cu steluțe de zăpadă, care răsăreau voioase, arătându-și bucuria prin strălucire.


Preț de câteva minute, se priviră timid, apoi, noul oaspete se prezentă așa cum se cuvine, zâmbindu-i prietenos Larisei:


-Bună ziua! Dă-mi voie să mă prezint: sunt Regina Steluțelor de Zăpadă!


Tu trebuie să fii Larisa, nu-i așa?


Auzind una ca aceasta, fetița făcu o plecăciune, dând dovadă de o educație bună.


-Da, eu sunt, încuviință cu vocea stinsă.


-Îmi pare rău că am intrat neinvitată pe fereastra ta, dar cum timpul trecea, și tu nu apăreai, m-am gândit că scrisoarea de la Moșul s-a rătăcit! se scuză politicos Regina.


-Am fost invitată undeva? întrebă dezorientată Larisa, dându-și seama într-un final că nu a citit toată scrisoarea.


-Nu ai citit întreaga scrisoare, nu? o întrebă Regina, privind-o cu înțelegere, precum o căprioară care își veghează puiul.


Rușinată, fetița îi spuse adevărul, și motivele care au determinat-o să nu citească scrisoarea până la sfârșit:


-Am crezut că nu îmi aparține, că Moșul a greșit destinatarul, și nu am vrut să citesc rândurile dedicate altei persoane!


Regina o privi cu admirație, iar ochii ei căprui o înconjurară cu blândețea unei adieri de vară:


-Ce te-a făcut să crezi asta?


Larisa rămase pe gânduri, alegându-și cuvintele cu grijă.


-În acea scrisoare, Moșul vorbea despre o fetiță cu suflet de aur, care va întruchipa o steluță de zăpadă. Aceasta, ca și mine, încerca să îi întinerească sufletul bunicului său, a cărui bucurie era venirea fulgilor de nea. Spre deosebire de mine, acea fetiță trebuie să fie înzestrată cu puteri magice, care să o conducă pe drumul reușitei, spuse convinsă Larisa.


-Iar înainte de toate, scrisoarea mea nu a văzut niciodată o cutiuță poștală, pentru că am pierdut-o! adăugă tristă, amintindu-și de minutele în șir petrecute cu creionul în mână.


Regina își drese glasul, și fără să mai spună vreun cuvânt, se îndreptă spre plicul părăsit pe pervaz. Desfăcu panglica de aur, și scoase la iveală cea de-a doua scrisoare, pe care Larisa o ignorase complet.


Și ce descoperi? Scrisul inocent al unei fetițe de șase anișori. Începu să citească scrisoarea cu voce tare, emoționând-o pe micuța scriitoare, care parcă prindea aripi cu fiecare cuvânt născut din glasul suav al Reginei. După ce termină de citit, își ridică încetișor privirea, și observă sclipirea din ochii Larisei, care demonstra că scrisoarea îi aparține


-Ce părere ai? o întrebă Regina, încercând să îi descopere gândurile din spatele chipului .O recunoști? adăugă aceasta, zâmbindu-i încurajator.


Fetița dădu din cap aprobator, și exclamă:


-Da, este a mea! Dar...


-Dar?


-Dar mă tem că soluția Moșului nu este tocmai bună! Cum m-aș putea transforma într-o steluță de zăpadă, care să așeze în sufletul bunicului ei bucuria, dacă sunt o fetiță obișnuită? E imposibil! zise Larisa, tristă, privindu-și mânuțele firave.


Preț de câteva minute, Regina se uită în gol, apoi îi adresă o întrebare:


-Dacă știai că scrisoarea nu a ajuns la poștă, de ce atunci când ai zărit răvașul Moșului, a încolțit speranța că acele rânduri îți sunt adresate?


Un pic încurcată, Larisa se bâlbâi, încercând să caute un răspuns:


-Păi...hm...nu știu ce m-a făcut să cred asta! Mintea mea știa că este imposibil, dar sufletul își păstra naivitatea, și nutrea speranța că scrisoarea și-a găsit destinatarul!


Regina o ascultă cu atenție, apoi îi dădu o lecție de viață importantă:


-Draga mea, dă-mi voie să îți spun că nu există cuvântul „imposibil”, drept dovadă că Moșul a primit scrisoarea ta, atunci când o credeai rătăcită! Doar noi suntem cei care ne încăpățânăm să îi dăm viață acestuia, atunci când nu credem în magie și în puterea visurilor noastre! Altfel...cum e posibilă apariția imediată a curcubeului după ploaie? Crezi că cerul ar putea râde în culori după ce picăturile de ploaie i-au udat obrăjorii pufoși? spuse înțeleapta Regină, uitându-se pe fereastră.


 Larisa o asculta cu atenție, și o aproba, deși în sinea ei era puțin confuză. Cine o va transforma în steluță, și o va ajuta în această încercare?


Parcă citindu-i gândurile, Regina îi spuse:


-Sunt aici pentru a te ajuta și a-ți fi alături! Eu îți voi înlocui aceste hăinuțe cu fragilele brațe ale steluței. Doar să îmi spui când ești pregătită!


Fetița tremura de emoție, dar cu toate acestea, adresa mii de întrebări, uneori chiar repetându-le. Regina îi răspundea răbdătoare, punând accent pe lucrurile importante.


-Câte zile am la dispoziție? întrebă Larisa agitată, frecându-și pălmuțele.


-Ușor, ușor! Fiecare întrebare își va primi răspunsul la momentul potrivit, trebuie să ai răbdare! o liniști Regina, creând o atmosferă calmă.


Apoi, așa cum i-a fost promis, fetița primi răspunsurile întrebărilor care o frământau și nu îi dădeau pace.


-Doar această zi îți este dedicată. Steluța de zăpadă își va putea încânta bunicul până când prima stea argintie își va face apariția pe cer, marcând încheierea unei zile. Apoi, se va retrage timidă, lăsând în urmă un licăr de lumină, singura dovadă a existenței ei! La auzul acestor vorbe, Larisa se întristă. Timpul era scurt, iar bunicul ei era încăpățânat precum un catâr. Cum îl va putea înveseli?


Observând schimbarea bruscă a dispoziției, Regina o încurajă:


-Ai încredere în mine, pentru că și eu am în tine! Totul va fi bine, sunt sigură!


Fetița schiță un zâmbet, deși teama îi se putea zări în ochișorii mari și căprui.


 Iubea fulgii pentru fragilitatea și grația lor, dar niciodată nu și-a închipuit că le va deveni soră pentru o zi.


-Ești pregătită de aventură? Sufletul bunicului tău așteaptă nerăbdător copilăria, care se va așterne lin pe pervazul său! Tu vei fi prima steluță de zăpadă, care va deschide anul acesta „dansul fulgilor”, va zbura în înaltul cerului, și va invita fiecare fulg de nea la vals, îndrumându-i pașii.


-Și…Cum voi face asta? întrebă Larisa, cu voce tremurândă.


-Odată ce te vei transforma, lucrurile vor veni de la sine! Nu există manual pentru o situație ca aceasta! chicoti Regina, optimistă.


Copila făcu un pas în față, trase aer în piept, și printre dinții încleștați, spuse:


-Sunt pregătită…


Regina se apropie de ea, dar fetița avu o clipă de ezitare, și se îndepărtă:


-Ia-mă de mână, nu îți fie teamă! o îndemnă aceasta, cu blândețe.


Atunci, ca prin minune, atingerea Reginei o transformă pe Larisa într-o frumoasă steluță de zăpadă. Săgețile de gheață luară locul brațelor, și pentru prima dată, fetița se putea adapta ușor temperaturii scăzute. Își privea corpușorul emoționată, găsind în fiecare detaliu o adevărată comoară. Liniile frânte și intersectate erau atât de bine așezate, încât ai fi spus că un croitor iscusit și-a pus amprenta asupra acelui model.


Împărtășindu-i bucuria unei noi vieți, Regina o îmbrățișă strâns, simțind-o mult mai apropiată, acum că aveau aceeași temperatură.


-Gata de zbor?


-Da! încuviință steluța, mult mai sigură pe ea, de parcă noile brațe au atins în sfârșit culmile curajului.


-Nu uita: folosește-ți grația, va ajuta foarte mult! o sfătui Regina, cu multă înțelepciune. Steluța noastră păși timidă pe pervaz, urmată de Regină, care o veghea îndeaproape. Deschise larg fereastra, iar frigul îi părea acum o rază de Soare. Profită de faptul că nu se poate îmbolnăvi, și inspiră aerul rece și proaspăt al iernii, care îi mângâia plămânii. Însă, când văzu înălțimea la care se află, se panică, agitând-o și pe Regină.


-Ce s-a întâmplat? o întrebă aceasta, îngrijorată, privindu-i ochii temători.


-Nu, nu pot zbura! Brațele mele fragile nu se pot lupta cu vântul puternic! M-ar doborî! spuse steluța, cu regret.


De parcă teama steluței nu ar fi fost de ajuns, Regina trebuia să se lupte și cu plictiseala câtorva fulgi de nea, care și-au făcut apariția deasupra norilor, așteptând furioși semnalul de zbor.


-Cât mai trebuie să așteptăm? Suntem aici de dimineață, și nimeni nu ne-a spus nimic! Zburăm sau nu? le reproșă un fulg cu experiență.


Un alt fulg, care era la fel de emoționat ca steluța, le privi cu înțelegere, oferindu-le răgazul de care aveau nevoie.Văzând că atâția fulgi depind de decizia ei, steluța de zăpadă își luă avânt, și începu să se ridice la cer, luptându-se cu gerul neiertător.
Citeste continuarea aici.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite